În ultimele luni și, cu precădere, în cele două săptămâni dinaintea alegerilor prezidențiale în urma cărora Nicușor Dan a devenit președinte, am asistat la o tensiune socială de proporții covârșitoare, care s-a exprimat prin antagonismul ireconciliabil dintre susținătorii „Pro-Europa” și cei intitulați „suveraniști”. Aceste două tabere reprezintă poziții pe cât de divergente în aparență, pe atât de similare în esență, întrucât programele politice, economice și sociale pe care cei doi foști candidați le avansează, ca direcție, nu prea se deosebesc, afară de modul în care doresc să le aplice: în cadrul unor structuri capitaliste occidentale (cazul lui Dan), respectiv conservarea și afirmarea structurilor naționale (cazul lui Simion).
Doar că diferența a constat, în opinia mea, mai mult în percepția electoratului asupra acestei crize politice, și mai puțin în conștientizarea interesului său obiectiv, interes care, vom vedea, este obscurizat. Această percepție, modelată de propaganda fracțiunilor particulare ale unei clase burgheze aflată în conflict, se integrează categoriilor ideologice universalizate. Bunăoară apelul la libertate, democrație, occident, specific liberalismului, deci fracțiunii „globalizate” a burgheziei, pe de-o parte, și apelul la unitate și măreție națională, subsumate unui naționalism reacționar, tipic neofascismului, deci fracțiunii alienate de fenomenul globalizării, pe de altă parte – au fost forțele ideologice care au străpuns societatea și au polarizat o clasă muncitoare deja atomizată și individualizată.
Probabil că mai mult decât în toți cei 35 de ani de postcomunism, divizarea societății pe criterii electorale a atins cote maxime, o tensiune ce reflectă criza socială pe care neoliberalismul a generat-o și accentuat-o deopotrivă prin manifestația sa particulară, istoric condiționată de acumularea capitalistă în zona periferică a României. De la shock therapy-ul din anii 1990, la ascensiunea lui Băsescu, marcată de anti-coruptie și dereglementare, până la epitomizarea anticorupției în partidul USR, scena politică pare că a urmărit, în acești ani, destructurarea acelei stângi care, cu chiu cu vai, mai echilibra raportul dintre muncă și capital. Așadar, acest proces a urmărit un asalt al capitalului asupra muncii. Contradicțiile acestor dinamici s-au materializat în ascensiunea neofascismului, aici ca și pretutindeni în Occident. În lipsa unui partid de stânga care să reprezinte, târâș măcar, interesele imediate ale clasei muncitoare, toate frustrările muncitorilor cauzate de probleme sistemice sunt absorbite de o extremă dreaptă reacționară care funcționează prin a neutraliza orice potențialitate de revoltă a oamenilor față de un sistem injust, și, mai departe, reflectă dezechilibrul uriaș dintre reproducția materială și socială a capitalului.
Ceea ce mi-a atras atenția în această campanie nu a fost neapărat violența propagată de AUR, și nici îndârjirea electoratului lui Simion/Georgescu față de minoritățile de toate felurile – tipic fascismului – ci, mai degrabă, atitudinea elitistă a susținătorilor „valorile europene”, cei intitulați „pro-Europa” a fost cea care m-a intrigat. Căci modul în care aceste pături sociale – reprezentative, în general, pentru clasa de mijloc – s-au raportat la tabăra adversă, prin invective și dispreț, a reînviat anumite tipare de gândire vechi de secole, specifice poziției de clasă a burgheziei.
Cea mai folosită invectivă adresată diasporei, „pleava societății” (capitalizată retoric, din păcate, de Simion) a parcurs întreaga campanie electorală.
Mihai Bendeac, într-o postare pe Instagram din data de 13 mai, adresată lui Călin Georgescu, a folosit în mod expres această caracterizare : “Pleava societății este, literalmente, pleava societății”, acuză el, cu un ton fatalist de tribună, electoratul acestor extremiști, pe care, de altfel, îl învinuiește și de nesimțire, întrucât Bendeac s-a “săturat de zăngănitul ‘muritorilor de foame’ ce se ridică asupra ‘ciocoilor’ care și-au permis să muncească, să învețe o meserie și să trăiască bine”. Poate că vi s-ar părea puțin trasă de păr următoarea comparație, dar nu m-am putut abține să nu mă gândesc din reflex la o afirmație pe care Donald Trump a făcut-o la scurt timp după preluarea puterii când, în cadrul unei conferințe de presă, a motivat atacurile asupra Medicare într-un mod înfiorător de izbitor cu raționamentul domnului Bendeac, anume că, parafrazez, nu vede nimic greșit ca cei care “au muncit o viață întreagă și au făcut bani” să aibă privilegiul la servicii de sănătate superioare celor care “nu au depus un efort asemănător”. Precum Donald Trump, pare că și Bendeac subscrie acestui tipar de gândire, care, în esență, reactualizează în spațiul public mitul capitalist al meritocrației, desființat de însăși realitatea factuală, existent doar în conștiința obiectificată. Să fie oare un accident, pură întâmplare, raționament obiectiv, această asemănare de esență între Mihai Bendeac, parte a clasei mijlocii, și Donald Trump, un mare reprezentat al clasei burgheze?
Pleava societății, să întelegem, sunt masele „neștiutoare”, „inculte”, „incapabile să exceleze în sistemul educational”. Un sistem care, să fim serioși, operează ca un filtru al pieței de muncă. Putem da exemplu intențiile lui Claudiu Năsui care, recent, într-o postare pe facebook, propune tăierea cheltuielilor în instituțiile de cercetare, instituții oricum subfinanțate, situație ce determină o parte din studenții care doresc să lucreze în cercetare să emigreze în alte țări unde statul investește în aceste instituții, de pe urma cărora studenții își pot asigura un trai decent. Asta nu arată decât o contradicție fundamentală a capitalismului contemporan, căci clasa de mijloc, educată, aspirând la conducere, se lovește de o tendință istorică exprimată prin neoliberalism, de instrumentalizare a învățământului în vederea acumulării de capital.
Damnate „muncilor înjositoare”, masele, de altfel susceptibile influenței extremei drepte, sunt, în viziunea clasei de mijloc, principala potențială cauză a dezastrului iminent pe care l-ar fi adus o victorie a fascismului în România.
Efectele acestei răbufniri sociale au fost, bineînțeles, agravarea tensiunii, înrăirea crescândă a populației împărțită în două, obscurizarea cauzelor crizei socio-politice, mobilizarea extremă la urne și crearea condițiilor pentru perpetuarea unui status-quo ale cărui contradicții vor declanșa noi crize politice, sociale etc.
Dar ne putem putem întrebarea: de ce oameni care au în comun exploatarea sistemică, oameni care sunt inextricabil legați de aceeași suferință determinată de mașinațiuni politice care le dăunează în mod obiectiv, de ce oameni egali în raportul muncii lor față de capital (indiferent de profesiunea în care activează), sunt atât de îndârjiți unii împotriva celorlalți?
Având in vedere dinamica complexă a raporturilor sociale, putem înțelege această situație dacă o tratăm din unghiul materialist-dialectic al luptei de clasă, care se continuă și se reflectă în impunerea ideologică a burgheziei.
Nu este întâmplător că masele de muncitori căzute pradă propagandei fasciste au fost denunțate ca pleavă, ca nu ar trebui să aibă dreptul de vot etc. Nu este vorba despre raportul la o realitate imediată a discrepanței dintre clasa de mijloc și mase (educați vs needucați), cât despre felul în care clasa de mijloc vrea să imite burghezia. Subiectivitatea conștiinței burgheze în ceea ce privește poziționarea ei obiectivă de clasă, în producție, ajunge falsa conștiință a clasei de mijloc, principalul exponent al acestor injurii.
Întrucât aceste paradigme de gândire sunt direct legate de concepția liberală despre lume (și într-o măsură mai extinsă ele sunt tributare dominației istorice de clasă, în general), o scurtă reactualizare a modului în care ideile liberale ajung să capete formă și să se coagulizeze ideologic este necesară.
Marx, aplicând materialismul istoric, a făcut două afirmații importante: „nu conștiința oamenilor determină ființa lor, ci, dimpotrivă, ființa socială determină conștiința”1 și „ideile clasei dominante sunt, în orice epocă, ideile dominante”2 Putem dezvolta și înțelege următoarele:
În primul rând, ideile liberale apar istoric în urma unui proces prin care vechea ordine feudală este destrămată de către burghezie, iar afirmarea capitalismului condiționează expresia ideatică a raporturilor sociale, exprimate prin luptă de clasă. Ideile ajung astfel să reprezinte interesele obiective ale burgheziei.
În al doilea rând, prin faptul că clasa capitalistă are capacitatea să identifice propriile interese cu interesele societății, ideile particulare, fundamentate în materialitatea clasei (și care exprimă interesele acestei clase) se universalizează, devin eterne, și ne raportăm cu toții la ele ca la „lucrul în sine” kantian: static, veșnic și incognoscibil.
Muncitorii, adică marea majoritate a oamenilor care sunt lipsiți de mijloace de subzistență și sunt constrânși de situație să își vândă forța de muncă, se găsesc să împărtășească idei și atitudini tipice clasei burgheze, atipice clasei muncitoare, chiar antitetice ei.
Această distorsiune subiectivă a conștiinței intereselor obiective ale proletariatului, această contradicție, Marx o numea „falsă conștiință”.
Ideologia, fiind în devenire expresia în idee a intereselor clasei dominante, nu este o categorie statică, ci este în continuă prefacere, iar forma pe care o poate lua este determinată istoric de momentul particular al luptei de clasă. Această dinamică o putem urmări, bunăoară, în secolul XIX, în transformările societății franceze, care au modelat ideologia: de la căderea lui Robespierre la ascensiunea lui Napoleon, apoi succesiunile Reacțiunilor, care au născut conservatorismul etc.
Mai mult, este deosebit de important să ne amintim ce a însemnat istoric conceptul de libertate, atât de mult adus în discuție astăzi de către clasa de mijloc, care îl înțelege din punct de vedere universal și integrat „valorilor europene”. Căci în operele gânditorilor liberali sau precursori ai liberalismului, și ei profund europeni, libertatea are un caracter de clasă extrem de vizibil. Că a căpătat, din punct de vedere ideologic, aparența universalității, se datorează luptelor istorice de clasă, prin care masele populare și-au cucerit drepturi concrete.
“Sclavia este împotriva naturii lucrurilor. Dar, ca în toate monarhiile, este nevoie de o clasă care să se ocupe de munci grele, oamenii liberi nu le vor face niciodată”.3
“Libertatea fiecărui individ trebuie să fie limitată, doar de necesitatea de a nu-i face rău altuia; dar această libertate este influențată întotdeauna de poziția socială și economică pe care o ocupă individul”4
“În societățile democratice, libertatea este adesea condiționată de starea economică, pentru că dependența materială poate deveni o formă subtilă de servitute”5
Și astfel mă întorc la ce am amintit mai sus, anume că, prin discursul ei, clasa de mijloc învie tipare de gândire datând de la începutul afirmării burgheziei ca clasă. Și astăzi, ca în secolul XIX, burghezia, împreună cu clasa de mijloc care dorește să o imite, în contexte de crize sociale, revendicări populare cauzate de dominația crescândă a capitalului asupra muncii, și altele asemenea ostracizări și abandonări ale maselor muncitoare în hazardul capitalist – și astăzi, clasa dominantă nu pregetă a-și exprima ura și dezgustul față de muncitorii pe care îi exploatează, a căror muncă este sursa întregii valori existente.
În concluzie, ce se întâmplă în societatea noastră românească rămâne integrat în cadrul unui proces care opune naționalismul reacționar de tip neofascist al AUR, neoliberalismului technocrat al USR-ului, o tensiune care apare ca un simplu joc ideologic, dar care este un moment, și care presupune esențial un conflict între fracțiunile burgheziei, către care clasa muncitoare este târâtă, intrumentalizată, dar căruia îi imprimă și o forță aparte, ca agent activ, ceea ce face din situație și din ideologie momente istorice. Și în acest moment, clasa muncitoare este în mod particular divizată: o parte este cu totul mesmerizată de propaganda neofascistă(„masele”), cealaltă („clasa de mijloc”) gândește în felul în care burghezia este obiectiv înclinată să gândească.
Dacă are vreun sens să fii supărat pe diasporă și să o numești „pleavă” pentru că a căzut victimă propagandei fasciste – cădere în sine pricinuită de lipsa unei alternative și de falimentul politicienilor, care de zeci de ani au făcut apologia, în teorie și în practică, dereglementării, ca instrument al opresiunii de clasă – dacă toate acestea au vreun sens obiectiv, atunci ele exprimă poziția burgheziei în raporturile de producție, nici măcar interesele așa numitei „clase de mijloc”, supusă aceleași exploatări sistemice.
Burghezia tremură, într-adevăr, la perspectiva pierderii puterii politice, care nu se poate întâmpla decât printr-un efort solidar și revoluționar al maselor.
- Karl Marx, Prefața la Critica Economiei Politice(1859), marxists.org ↩︎
- Idem ↩︎
- Montesquieu, Despre spiritul legii, trad. Dan Bădărău, Editura Științifică, 1964, vol. I, cartea XI, capitolul 6. ↩︎
- John Stuart Mill, On Liberty, ed. Elizabeth Rapaport(Indianapolis: Hackett Publishing Company, 1978), 14. ↩︎
- Alexis De Tocqueville, Democracy in America, vol. 1, trans. Harvey C. Mansfield and Delba Winthrop(Chicago: University of Chicago Press, 2000), 101. ↩︎