O parte din prietenii din stânga independentă au găsit soluția salvatoare pentru cum poate Nicușor Dan să acopere ecartul dintre voturile dânsului și ale lui George Simion: să ia socialul în brațe. Dacă Nicușor ar zice și el un tax the rich, un we are the 99%, ar promite investiții în educație și sănătate, ar lua seamă de inegalitățile economice care fac ravagii prin țară, s-ar adresa, neclar spunând ce, României profunde din rural și urbanul mic, pe scurt, dacă ar adopta programul câștigător al Demos din 2019, atunci sigur masele s-ar prezenta la urne și l-ar înfotolia președinte. Prietenii se înșală.

Se înșală în primul rând că nu așa funcționează lucrurile, mecanismele de exploatare și acumulare a capitalului sunt altele în România față de cele din SUA sau Anglia de unde își iau retorica, care nici măcar nu e una victorioasă. Dar asta este o problemă secundară și se va clarifica pe parcursul rant-ului de ce nici nu le pot veni alte idei. Mai important însă e că blocat cât de cât în date și realități, în expertiză și într-o cumpătare administrativă, Nicușor deja este la maximul de aplecare către social permis de societatea civilă, de infrastructura administrativă și chiar de electoratul român.

E de ajuns să privim la mirarea economistului Radu Georgescu când constată că „George Simion spune ce ar fi trebuit să spună Nicușor Dan” pe problema funcționarilor publici. Consternarea lui Georgescu e cu atât mai absurdă cu cât diferența dintre cei doi e mai mult una de nuanță și de articulare a problemei, în schimb amândoi fiind de acord pe fond că instituțiile publice și întreprinderile de stat sunt pline de „paraziți” care trebuie înlocuiți, dacă nu chiar eliminați. Aici este limita interesului pentru social din discursul public și politic românesc, limită peste care Nicușor nu poate sări brusc. E totuși un motiv pentru care printre cei 11 candidați din turul I, cu toate că a fost plin de politicieni relativ noi sau reînnoiți, nu s-a numărat niciun socialist sau ecologist. Motivul e că interesul pentru social a răsărit prea târziu.

Prea târziu pentru a mai schimba ceva instituțional. Conștiința socială a activiștilor s-a trezit pe finalul epocii Băsescu, în urma Crizei Financiare și a transformării exploatației de la Roșia Montana într-o problemă națională. Când toată terapia de șoc întârziată n-a rezultat într-o ofertă electorală pe măsura sacrificiilor, unii au început să-și pună întrebări. Dar ce a însemnat, în general, toată tranziția și, în particular, stagiunea lui Băsescu la Cotroceni dacă nu o distrugere sistematică a tuturor instituțiilor care susțineau socialul? Efectele-s atât de multe la număr că s-a putut scrie o carte despre ele și probabil nu e comprehensivă. Multe dintre consecințe sunt greu de indicat imediat printr-un anumit act de lege, ci țin într-o oarecare măsură de discurs. Atitudinea față de beneficiarii de asistență, s-a manifestat pe timpul mandatelor lui Băsescu ca discurs, ca un avertisment că „riscăm să devenim o țară de asistați sociali [sic!]”. Dar este un discurs productiv, care colorează atitudinea populației, a funcționarilor publici și a decidenților, astfel încât deputatul PNL Florin Roman ajunge să amendeze Legea nr. 192/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, pentru a elimina dreptul beneficiarilor de a refuza de trei ori locul de muncă, amendament care pentru deputatul USR Cristian Seidler nu a mers suficient de departe. 

Alte transformări profunde în societate au fost demarate de Băsescu pe persoană fizică, deci deși nu se poate spune că a definitivat o restructurare instituțională, nici n-au fost doar vorbe în vânt. Marele subiect pe politică internă a actualei competiții, reducerea posturilor din administrația publică este o asemenea situație. Se poate spune că referendumul pentru parlamentul unicameral, prin care Băsescu și-a asigurat cel de-al doilea mandat, a fost și el un act de discurs, căci referendum consultativ, dar este un act de discurs pe care ambii candidați vor să-l împlinească: Simion explicit pentru a respecta voința poporului, Nicușor implicit prin preferința pentru Ilie Bolojan ca premier. Tăierea salariilor funcționarilor din sectorul public a fost o lovitură suverană a lui Băsescu împreună cu Boc, dar efectul său nu s-a limitat doar la crestarea unei falii între angajații productivi de la privat și bugetari, ci slăbirea și trimiterea în precaritate tocmai a păturilor sociale cele mai predispuse să-l conteste mai ales că unele intervenții nu au rămas în suspensie excepțională.

Din acest punct de vedere, punctul culminant a fost, desigur, legea dialogului social nr. 62/2011 care îngreunează formarea sindicatelor și le vulnerabilizează pe cele deja existente. Dar pe parcursul perioadei s-a și reformat sistemul de justiție, întărit prin colaborări cu serviciile de informații care acum par că domină întreaga viața politică și economică a țării. Sunt sceptic de omnipotența și omnisciența serviciilor, dar interferența lor există fără îndoială, lucru care, poate mai important decât orice, induce o stare perpetuă de paranoia și neîncredere: omul de lângă tine e doar prost și bețiv sau e acoperit care provoacă, politicianul pentru care mergem la vot e cine spune că e sau e teleghidat de niște spioni? 

În condițiile astea, la câțiva ani după ce războiul a fost pierdut, stânga societății civile ar vrea să întoarcă armele fără să înțeleagă măcar împotriva cui luptă. De aceea pentru unii prieteni Nicușor zicând câteva chestii despre taxe, sărăcie, capital n-ar fi culmea ridicolului, ba chiar o idee bună. Nu, Nicușor nu poate doar să cotească subtil pe o DSAeză de 2016, ci ar trebui să se ia la trântă concret cu toate transformările petrecute măcar în ultimii 20 de ani în România și să bată obrazul tuturor formatorilor de opinie pe sprijinul cărora a zis în repetate rânduri că se bazează. Nu o să facă asta fiindcă e prea târziu.

Prea târziu pentru a mai schimba ceva în mișcările sociale care dictează obiectivele și limbajul opoziției cu șanse în politică. Cum am zis, problema socialului nu e de azi, de ieri la firul ierbii. Dar a apărut mai mult ca deschiderea unei noi dimensiuni în care se manifestă problema centrală a statului corupt nu atât de capital, cât de foștii comuniști care nu lasă statul liberal să funcționeze cum trebuie în capitalism. Ca atare, problema socialului a fost adresată prin același instrumentar deja rodat: prin întâlniri ale societății civile, prin petiții, prin articole, prin proteste și prin performance-uri publice. A încolțit într-un tricou cu „Mă piș pe el de vot” la europarlamentarele din 2014, după care societatea civilă a început o nouă fază a misiunii sale de înlocuire a clasei politice (sic!). Ca să avem, în sfârșit, cu cine vota, generația asta de activiști, din care fac parte domniile celor doi potențiali șefi de stat, a tot propus candidați independenți, ulterior USB/R și PLUS, în final AUR, SOS și POT. Misiunea a reușit, în ultimii aproape 10 ani s-au tot săltat oameni noi și tineri în politică, însă de la consilieri locali la parlamentari și miniștri, până acum când a dat cei doi pretendenți pentru Cotroceni, înnoirea a fost unilateral la dreapta. Excepțiile Adi Dohotaru și, să zicem, Florina Presadă mai mult confirmă regula obținând câte un singur mandat de parlamentar, iar asta tot prin USR, într-o conjunctură aparte pe care nu au mai putut să o repete, în ciuda tentativelor de a pune de un bis.

Critica, propunerile și forma de organizare nu sunt trei trăsături distincte ale unei mișcări sociale, ci piloni de rezistență care trebuie amplasați coerent unii față de ceilalți. Ori, o mișcare construită pe obsesia de a schimba mentalități și pe indicarea surselor tarelor societății în corupția și incompetența personalului din administrația publică și a politicienilor aleși nu poate răspunde decât prin a slăbi pe cât posibil capacitatea sistemului de a face rău prin slăbirea capacității sale de a face orice. Acest diagnostic atrage nu doar absolvenți de drept sau ASE și foști, prezenți, viitori sau aspiranți consultanți la McKinsey sau Deloitte, ci și o plajă largă de boemie studențească care dacă nu se pregătește pentru o carieră în jurnalism și arte, atunci își va consuma timpul liber rămas după corporățeală și universițeală în activism pe vreun subiect aproape inimii lor. De intrat în partidele clasice pentru a le reforma, cât se poate, nici nu se pune problema; nu prea s-a încercat, dar se știe că nu merge. Implicarea nu se poate face în sindicate, nici măcar nu se prea poate colabora cu ele, sindicatele fiind ele însele parte a sistemului corupt, din moment ce acele sindicate care chiar contează sunt cele din sectorul public și îi împiedică reformarea. Altfel sunt forme vetuste de organizare, de care meseriile viitorului n-au nevoie. Canvassing direct printre cetățenii de rând n-are nici asta sens, ei pot fi doar beneficiarii actelor de caritate, campaniilor de informare sau programelor de reprofesionalizare, altfel n-au expertiza și cunoașterea necesară, ba chiar cei mai mulți sunt contaminați cu morbul corupției și a ignoranței de care trebuie scăpați. Sărăcia, mizeria, subdezvoltarea sistemică și sistematică pot fi contestate, pot fi deplânse, combaterea lor poate fi chiar prioritizată formal, dar singurul răspuns care încape în arhitectura acestei mișcări sociale este că cel mai bine ar fi ca statul să fie mic, iar câte posturi mai rămân să fie ocupate de oameni evaluați ca fiind competenți. Evaluați de către cine? De singurul organ abilitat, piața liberă.

Să urmărim lucrurile logic. Orice program public care ajută oameni necăjiți într-un fel sau altul prezintă două paliere de risc. Primul nivel de risc este cel al corupției, căci se pun niște fonduri la dispoziția cuiva care are potențialul de a nu le folosi în scopurile programului, ci fie va deturna din ele pentru propria sa îmbogățire, fie va dispune discreționar de ele pentru a obține favoruri de natură politică. Al doilea nivel de risc este mai greu de depistat, dar cu atât mai important. Ideea că există categorii de oameni care au nevoie de ajutor fiindcă sunt necăjiți sistemic, altfel decât prin abuzul autorităților, e incompatibilă cu ideologia mișcării sociale din care vin cei doi prezidențiabili. Desigur, puțină lume ia în brațe concluzia libertariană pură și dură, nici măcar Claudiu Năsui nu o propune explicit pentru România, doar îl laudă obstinent pe Javier Milei. E de ajuns să deschizi ochii, să te raportezi la propria experiență de viață și să fii de acord că o plasă de siguranță e necesară, trebuie o nivelare apriorică, există inegalități sistemice de șansă. Vălul ignoranței al lui Rawls și toate cele. Problema e cum gestionezi hazardul moral introdus odată ce statul își asumă să bage în traistă cuiva, să traseze niște norme pentru cum ar trebui să opereze o afacere sau cum să fie organizat chiar și un spațiu privat pentru siguranța celor care își petrec timpul acolo? Că și dacă funcționarul public e un robot care urmează litera și spiritul legii, dacă legea permite un pic de trândăvie, neseriozitate sau iresponsabilitate acolo unde nu ar fi fost cazul, pe termen lung face mai mult rău decât bine pentru că descurajează munca, încurcă afacerile, blochează inovațiile.

Simion și Nicușor reprezintă cele două răspunsuri care nu îi scot din câmpul activismului de sfârșit al istoriei: populismul și tehnocrația. Pentru Simion există nedreptate sistemică, însă introdusă de un corp străin societății, iar ca atare se dă dezlegare de la regulile jocului ca românii să poată fi ajutați în bloc pentru a li se restitui ceea ce străinii le-au furat. E și nu e vorba doar de retorică pentru că totul stă în cum sunt definiți românii și străinii: străini hoțomani pot fi și vreo 500.000 de cetățeni români angajați în sectorul public. Pentru Nicușor rezolvarea ține de statistică, studii, expertiză, bune practici care descriu cu precizie matematică unde trebuie trasată linia sub care nu se mai menține pacea socială, iar peste care lumea care ar putea să muncească nu o face că generozitatea statului induce un cost de oportunitate prea mare pentru muncă. Linie care, dacă pornim de la premisa că sistemul e reformabil, iar actuala sincopă e rezultatul capturării statului de tâlhari și incompetenți, e plasată destul de jos. Foarte important e ca programele să fie evaluate constant pentru a confirma că ajută doar oamenii care pot beneficia optim de pe urma lor, că există ample campanii de informare care explică posibililor beneficiari cum să se bucure de diferitele forme de asistență și că organele abilitate veghează vigilent împotriva derapajelor și abuzurilor. Diferența dintre Năsui, Simion și Nicușor nu e, așadar, una de destinație, ci una de traseu și mijloc de transport. Năsui ar vrea să se teleporteze direct în Argentina, de aceea nici nu-i în cursă decât cu spiritul, Simion forțează cultural și politic stări de excepție pentru a exclude din corpul social beneficiarii socialului, în timp ce Nicușor ronțăie din beneficiari slow and steady prin mijloace tehnice și birocratice cu ajutorul experților din managementul privat pe care îi tot invocă.

Dar poate Nicușor a făcut calculele, de unde i-a ieșit că exclude din social mai multe persoane decât rămân, așa că singurul mod prin care poate câștiga este să se adreseze pierzătorilor tranziției, celor sărăciți și precarizați deși muncesc de le sar capacele, fie la stat, fie la privat. Dar e prea târziu.

Prea târziu fiindcă cetățenii înșiși au devenit participanți activi ai procesului de dizolvare a socialului. Teoria guvernabilității a lui Foucault mi se pare problematică din multe puncte de vedere, dar descrie suficient de corect niște dinamici și fenomene încât nu are sens să mă arunc acum într-o reconstruire a ei prin teoria alienării, deci o să o folosim cât de cât ca atare. În ceea ce privește producerea de cunoaștere bătălia era oricum pierdută prin înființarea Grupului pentru Dialog Social cu brațe respectabile în Revista 22 și editura Humanitas privatizată nu tocmai legitim prin mecanismul MEBO, respectiv înființarea Societății Academice din România cu alaiul său de proiecte, coaliții, alianțe și publicații cum ar fi România Curată. Mai ales până la integrarea în UE, oricare jurnalist, sociolog, antropolog, jurist, artist sau chiar absolvent de STEM care n-avea musai vocație de inginer sau medic avea de ales să se lase absorbit de un sistem într-adevăr meschin și parohial, abrutizat de o piață liberă care joacă după regulile mercenare ale vestului sălbatic sau să se alăture unei organizații din singurul ecosistem care nu numai că are principii, valori și competențe, dar care dispune de resursele necesare pentru a le și pune în practică. Până aici să zicem că ne menținem la nivelul aparatelor ideologice ale lui Althusser. Dar efectul aparent discursiv al epocii Băsescu, continuat în epoca Iohannis, e transformarea aparatelor ideologice în unele disciplinare.

Societatea civilă nu prea a avut la dispoziție presa, școală, sistemul sanitar, mari segmente din poliție și armată sau majoritatea parlamentară. Ce a avut la dispoziție au fost mecanisme de a supraveghea și de a pedepsi, iar pe acestea le-a folosit pentru a schimba mentalități, pentru a face oamenii să nu-și mai dorească să fie corupți, bugetari, asistați sociali. Atât în mod direct, prin parteneriatul SRI-DNA, dar mai ales indirect, contând pe o armată de whistleblow-eri, influenceri, jurnaliști independenți, activiști care să depisteze corupția expres în instituțiile statului, să participe la flagrant, să ceara demisii prin proteste și petiții, să ceară boicotarea sau chiar interzicerea unor posturi de televiziune, să ostracizeze social angajații unor instituții și companii. Nu e o coincidență că gesturile civice emblematice ale ultimelor două decenii au fost uzul și abuzul formularului 544/2001 și apoi mustrarea publică când instituția nu poate sau nu vrea să dea datele cerute; televizarea plimbării până în dubă a unui politician încătușat și flancat de mascați; protestul în piețe publice, atent păzite de a nu cumva fi politizate de stânga societății civile; trecerea doctoratelor prin programe de depistare a plagiatului; hărțuirea politicienilor și a altor figuri publice sub pretextul reportajului de alde Mălin Bot. Încetul cu încetul actul de supraveghere a ajuns difuz în întregul corp social, oricine putând fi pasabil, într-un fel sau altul, de a fi corupt, asistat social sau bugetar fără a fi măcar beneficiar de asistență socială sau funcționar public, ci prin tolerarea chiar și a unor mici nereguli, cum ar fi pirateria digitală, folosirea de fițuici la școală, traversarea ilegală sau a nu cere bonul la casă. Vigilența perpetuă de a demasca corupția, dar și interogarea lăuntrică neîncetată remodelează gândirea și fac ilizibile fapte altfel clare.

Degeaba aratău cu cifre Diana Oncioiu, Mihai Vasile și apoi alții că numărul beneficiarilor de asistență socială nu e atât de mare și că beneficiile nu sunt atât de generoase cum se vehiculează, fiindcă nu e vorba de definiția tehnică, legală a beneficiarului de asistență socială, ci de a asistatului social căruia i se pot concatena o infinitate de ipostaze. Acest lucru l-a demonstrat perfect Simion în dezbaterea de joi când a explicat câte categorii pot fi asimilate „paraziților” de la stat. Trebuie doar să ținem ochii deschiși și să îi vedem. Luptând împotriva societății civile Dragnea, Olguța Vasilescu, Ghiță, Antena 3, România TV au reușit să emită propriile teme în oglindă cu acoperiții, binomul, sistemul, străinii care ne fură țara, soroșiștii, poneiul roz. Dar au păstrat aceeași metodologie de producere a cunoașterii, ceea ce produce același fel de indivizii, care văd lumea în același fel, care produc la rândul lor cunoaștere în aceeași grilă, angrenați permanent în actul supravegherii și disciplinării. În măsura în care stânga societății civile a fost o excepție, nu prea avea cine să o bage în seamă din motivele descrise în secțiunea anterioară și cele de mai jos.

1

De aceea, nimeni nici nu se vede pe sine într-un fel măcar neutru ca bugetar sau asistat sau soroșist, chiar dacă face concret parte din categoriile respective, căci fie e jenat și rușinat de identitatea sa, aspirând să evadeze din condiția respectivă, fie se înțelege ca parte din mica minoritate a angajaților din sectorul public, a beneficiarilor de asistență socială, a lucrătorilor din sectorul non-profit care chiar ocupă onest poziția pe care se găsesc, spre deosebire de marea majoritate care trebuie înlocuiți sau eliminați. România profundă a periferiilor, a ruralului și urbanului mic nu mai e de ceva vreme invizibilă și izolată, poate doar de stânga societății civile. Românii săraci, necăjiți, ignorați către care ar trebui să se îndrepte Nicușor s-au găsit oricum pe grupuri de Facebook, se văd unii pe alții pe TikTok și sunt supărați că de 20 de ani toată lumea promite că scoate „paraziții” din țară, dar nimeni nu se ține de promisiuni. Inclusiv cel mai recent reprezentant al sistemului împotriva căruia luptă deopotrivă Simion și Nicușor, însuși mult-urâtul Marcel Ciolacu a declarat în martie război împotriva funcționarilor publici anunțând un DOGE de România, după „modelul consacrat” al departamentului din SUA. Eu îl înțeleg când a spus mirat și mâhnit la congresul PSD din decembrie, înainte să arunce monstruozitatea cu familia formată dintr-un bărbat și o femeie, că din moment ce a făcut tot ce-i stă în puteri să facă bine să nu fie rău, credea că lumea va fi mulțumită. În capul lui a luptat cu bugetarii, cu asistații, cu sistemul și a adus România mai aproape de Europa. Lumea a văzut altceva.

Dacă va pierde, Nicușor va pierde tocmai că pune un bemol la cruciada lui Simion împotriva bugetarilor, asistaților și sorosiștilor, un stai că nu e chiar așa hai să ne uităm la grafice, că vrea să măsoare înainte să taie, că vrea să crească colectarea taxelor, nu să dea direct de pământ cu sistemul fiscal care exploatează deopotrivă angajații și antreprenorii. A vrea să măsori înainte de a tăia e ceva suspect. Panopticonul este deja o pușcărie, iar într-o societate panopticon cu toții suntem implicit vinovați. Supravegherea nu se face pentru a decide între „da sau nu”, ci pentru a prinde vinovatul în flagrant. Ori, când Nicușor măsoară pentru pentru a decide dacă taie sau nu, acolo pare că e un potențial de a ieși din logica guvernabilității. Desigur, nu așa funcționează lucrurile, iar scopul means testing, al evaluărilor, al inspecțiilor, al analizelor făcute de consultanți externi e tocmai de a depista mereu ceva ce se poate tăia, nu dacă ceva se poate tăia. Dar, în naivitatea sa, Nicușor sperie un popor al cărui aparat de cunoaștere a fost construit în regim de urgență de Gabriel Liiceanu și Alina Mungiu-Pippidi.

Așadar, omului biografic Nicușor Dan n-are cum să-i vină în cap ideea de a taxa bogații pentru a da banii săracilor. Nu are cum să înțeleagă lumea într-un fel care să genereze această propunere. Dar chiar dacă omului biografic Nicușor Dan i s-ar transmite ideea direct în creier de către laserul roz din VALIS, omul politic Nicușor Dan nu ar putea cere așa ceva nu numai că ar fi cea mai fantasmagorică promisiune dintr-o campanie plină de promisiuni fantasmagorice, ci mai ales că nu ar avea cui să o promită. Milioanele de oameni care ar fi afectați pozitiv de asemenea măsuri sunt incapabili să se vadă într-un fel pozitiv ca subiecți ai măsurilor respective.

Strict pe speța de față a alegerilor prezidențiale, Nicușor ar putea fi preferabil. Un proces lent lasă loc de deturnări, iar statistica, expertiza și bunele practici, cu tot bagajul ideologic din spate, au și o dimensiune rațională, cu un limbaj universal dacă nu greu de contestat, atunci care măcar scoate la suprafața contradicțiile ideologiei curente. Aici mă despart de Foucault, fiindcă cred că în aparatul matematic, statistic, sociologic, urbanistic e o sămânță de social care scapă voinței arbitrare, căci își expune regulile în mod deschis pentru a fi dezvoltate rațional. Dacă vreți să votați pentru Nicușor votați pentru asta. Votați că Simion chiar e înconjurat de figuri reacționare, violente, cu simpatii legionare pe care victoria sa nu doar că le-ar legitima, ci le-ar pune la dispoziție puterea considerală a celei mai înalte funcții din stat. Dacă nu vreți să votați, nu votați în pana mea. Întrebarea e ceva faceți după 18 mai ca în 2030 să nu ne văiatăm în continuare că niciunul dintre potențialii președinți nu ne amintește destul de Bernie Sanders pentru a ne câștiga votul?

Socialul a murit! Socialul rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine președinți pentru a părea cel puțin demni de ea?