Am explicat aici deja de ce premisele ideologice și metodologice ale societății civile românești nu pot rezulta în altceva decât în actuala ofertă politică, dar pentru a încheia discuțiile – mă rog, mai mult monologul meu la colț de stradă – referitoare la momentul electoral prezidențial trebuie punctat și factorul biografic. Cu mult înainte ca termenul de intersecționalitate să fie pe buzele tuturor celor ce se consideră progresiști, Remus Cernea a declarat că „România va fi cu adevărat o țară democratică atunci când va avea președinte o femeie membră a etniei rome, lesbiană și atee”. O viziune cât se poate de salutară pentru România anilor 2009 pe atât de naivă în identificarea identității candidatului cu a întregii sale platforme politice, ca și cum singura mediere între electorat, om politic și deciziile sale administrative ar fi buletinul de vot. Poate părea ciudat că acel Cernea a devenit un războinic împotriva corectitudinii politice și wokeness, dar incoerența în atitudini este perfect coerentă cu neînțelegerea mecanismelor constituirii corpului politic. Ca mai devreme, tot desenele japoneze cu roboți ne vin în lămurire.

Dacă Neon Genesis Evangelion ar fi fost un serial despre politicieni atunci ar fi fost Gundam: Witch From Mercury, unde zaibatsu spațiale se răfuiesc sub pretextul unor turniruri între roboți uriași. Competiția pe piață și luptele de eliberare națională, întrețesute cu luptele de clasă, sunt literalizate în luptele dintre roboți nici măcar ca alegorie, ci aproape ca sinecdocă. Realitatea e doar mai mică și compactă, câțiva copii într-un hambar stau în locul unei întregi pături sociale insuficient reprezentate politic, dar își pun aceleași probleme logistice, financiare, politice și de imagine, rezolvate prin aceleași mijloace care ar fi reprezentate mai mult sau mai puțin la fel și dacă scară acțiunii ar fi alta. Problema cu abordarea aleasă, pe lângă ritmul grăbit al acțiunii, e că marea majoritate a roboților ajung tratați ca ceva între mașini de mare viteză și vehicule militare, ceea ce retează tocmai tensiunea esențială genului odată ce pilotul nu mai este dedublat în mech-ul său. Din fericire, personajul principal, cuplul Suletta Mercury-Aerial, este o excepție. Dintre toți roboții din serial, doar Aerial este un adevărat corp politic, pentru că doar Aerial este autonom, însă nu și independent activându-se numai pilotat de Suletta. Suletta este copil produs în eprubetă explicit pentru a ține ocupat un anumit scaun de pilot. Altfel nu are nici măcar trăsături de caracter, cu atât mai puțin calități, ceea ce o face incapabilă să înțeleagă că, în ciuda tuturor intențiilor sale, zi de zi se urcă într-o mașinărie proiectată să ucidă, care până nu va fi serios reconstruită numai asta va putea face. Imaginea asta a proiectului politic ca un robot mare semi-autonom, care trebuie pilotat de o persoană cu o anumită biografie rezolvă, cred eu, multe dificultăți și ajută la evitarea unor analize conspiratoriale sau voluntariste, precum și a celor vulgar materialiste care abstractizează ca irelevant rolul doar infinitezimal al biografiei personale și al agentității individuale.

Echipați cu această imagine călăuzitoare, putem înțelege de ce oamenii noi în politică, departe de a produce o nouă politică, sunt fix ceea ce un sistem decredibilizat are nevoie pentru a-și recăpăta din vitalitate, după ce a vlăguit rând pe rând toate figurile ținute sus ca avataruri ale unui anumit proiect politic. Din moment ce oameni noi în politică, deși în aparență neutru și pluralist, este o revendicare cât se poate de circumscrisă unui anumit proiect politic liberal, înnoirea clasei politice românești cu trupuri din rândul societății civile n-a reușit altceva decât să producă o politică de dreapta mai aliniată cu birocrația UE, fără a reflecta natura destul de diversă și pestriță a activiștilor, jurnaliștilor independenți, intelectualilor publici români care au susținut campaniile și candidaturile care au avut această pretenție. Dacă politicienii sunt corupți fiindcă asta-i proprietatea câte unuia pe persoană fizică sau sunt corupți drept consecință a influenței capitalului în societate, asta poate părea o chestie minoră pe termen mediu atât timp cât toată lumea e de acord că trebuie schimbați. Dar schimbați cu cine, ca să facă ce? Cu persoane din ipostaze sociale cât mai diverse, care își cunosc comunitatea și ca atare o pot reprezenta? Cu persoane care vor să iasă din paradigma meritocrației și a dreptului dur, care-s conștiente că trăim într-o imensă acumulare de istorie nedreaptă, insistând pe transformări sistemice? Nu e o întâmplare că proiectele minoritare și elitiste care se mențin constant, însă parțial, la putere mulțumită dezechilibrului de forțe de societate, își expulzează periodic liderii din pricina unor tare evidente din primul moment, dar care nu încep să conteze decât atunci când politicianul e pe finalul vieții sale politice sau biologice. Atunci când problema corupției este înțeleasă ca o problemă individuală și problema reînoiirii reprezentanților politici apare mai mult ca schimbarea unor baterii tocmai pentru a menține sistemul curent în funcțiune. Ipocrizia nu e descoperirea bruscă că un aproape-fost președinte sau premier e bețiv, necioplit, de o agresivitate fizică și verbală nepotrivită cu demnitatea funcției, mincinos patologic, decuplat complet de viața celor mai mulți cetățeni, cu un istoric de agresiune sexuală sau suferind de demență senilă toate contribuind într-un final la abuzuri în funcție; ipocrizia e prefacerea că într-adevăr proiectul politic s-ar fi clătinat din cauza câte unui cusur care afectează de fapt mult prea puțin prestația politicianului în funcție. Omul biolog și biografic din ne-omul politic e acolo doar pentru a închide cu forța sa vitală un circuit care pune în mișcare o mașinărie vie, dar lipsită de conștiință. Și nici nu prea e nevoie de multă forță vitală, cum demonstrează, de exemplu, gerontocrația SUA unde lucrurile au ajuns în așa hal că Biden și Trump II sunt cazuri de adevărată vigoare și inițiativă față de ce se întâmplă prin Congres.

Așa se face că din sutele, poate miile de activiști, protestatari, jurnaliști de stânga, mult prea puțini și-au găsit locul în noua recoltă de politicieni, cel puțin nu fără să le fi venit mai întâi mintea la cap. Coincidența momentului electoral ca scop comun a dat impresia că mișcarea socială pentru constituirea unui nou corp politic este o mișcare comună a întregii societăți civile în sensul său de dicționar. Socialiștii, ecologiștii, feminiștii se credeau pe picior de egalitate cu conservatorii anti-multinaționale și cu neoliberalii, crezând că susținerea, fie ea și critică, a campaniei anti-corupție, mișcarea #Rezist, USR 1.0 au doar scopul să pârjolească pădurea de uscăturile oligarhice care inhibă expresia unor organizații politice ce pot reflecta autentic voința populară. Dar deși există consens că unele formațiuni politice trebuie înlocuite, motivația înlocuirii diferă, ca atare diferă și înlocuitorul propus. De aceea, momentul electoral nu este punctul final al unei mișcări care are apoi libertatea să se spargă în părțile componente, ci e doar un punct intermediar în traiectoria a două-trei proiecte diferite și incompatibile. Pentru neoliberali, dar și pentru suveraniști, mișcarea a fost prilej de a angrena segmente din populație în jurul unor teme și obiective articulate de așa natură încât doar ei să poată servi rezolvarea.

Omul de stânga e un pilot cu mii de ore în simulator – fie că e vreun program doctoral de la CEU sau seral de pe BreadTube – ce așteaptă cuminte să-i vină rândul după ageamii neoliberali care nu știu că până și FMI-ul zice să punem cotă progresivă. E satisfăcător tare cum Cornel Ban îl școlește pe Pantazi în Adam Smith, nu? Însă ce descoperă cei câțiva piloți talentați care taie coada pentru a-și face loc în carlingă e nu doar că au cu totul alte butoane decât se așteptau, ci că însuși robotul îi respinge, nefiind piloții pe care îi așteaptă. Lucru foarte surprinzător pentru acei oameni de stânga care, văzând problema economiei ca o problemă strict tehnică, depășesc până și naivitatea lui Cernea din 2009. Omul măcar înțelegea, la un nivel superficial și lozincare, domeniul politic ca domeniul unde, din necesitate democratică, administrarea societății se întâlnea cu reprezentarea cetățenilor. Din punct de vedere științific reproșul lui Cristian Păun adresat lui Cornel Ban și Vladimir Borțun că n-ar fi înființat o afacere în România sau că n-au vorbit cu antreprenori e cât se poate de rizibil. Din punct de vedere politic este îndreptățit. Păun își înțelege rolul de consultant tehnic al unui sistem în miezul căruia s-a afundat atât de tare că poate nici nu știe că nu-i lumea întreagă. Ce știe, însă, e mult mai important, anume că sistemul nu-i o simplă mașină de curse, dar un corp social dominat nu de o rațiune transcendentală, ci de suma voințelor unor pături sociale: oamenii de afaceri, antreprenorii. Interesele acestora determină rațiunea socială, iar ce e în interesul lor ajunge să fie în interesul tuturor. A stăpâni știința economică, a fi conștient de numeroasele paradigme din cadrul câmpului, a te raporta critic la unele locuri comune e ceva ce atrage mai degrabă suspiciune decât respect.

Sigur, sunt situații când un aparent intrus pare că reface o mașinărie politică după chipul și asemănarea sa, uneori folosindu-se de talente aparte. Donald Trump, de exemplu. Asta nu se întâmplă decât în momente de criză pentru mișcare, când cockpitul e pus la bătaie nu fiindcă ar exista vreun dubiu asupra obiectivelor mișcării, ci asupra mijloacelor prin care pot fi atinse. Trump n-a deturnat Partidul Republican, ci din contra, l-a condus în singura direcție în care o coaliție reacționară formată din petroliști, vânzători tiranici de mașini la mână a doua și creștini evangheliști apocaliptici ar fi dispusă să meargă: drill, baby drill. Pentru un politician de carieră, mai ales un guvernator care chiar trebuie să administreze un stat, nu doar să-și treacă numele pe propunerile de legi redactate de ALEC, programul trumpist neo-mercantilist e suicid profesional în urma căruia nu-i rămâne decât să se reincarneze ca clovn la The Daily Wire și să se apuce de vândut argint elicoidal. Trump fiind deja acolo lăfăindu-se miliardar în mocirla morală ca un porc în nămol a fost candidatul perfect pentru a da glas urletului cacofonic al americanului schimonosit de prea multă bunăstare. 

Aici iese în relief importanța biografiei omului politic pentru a strânge în persoana sa fizică suficiente linii de forță încât să asigure continuitatea unor procese altfel forfecate de discontinuități formale. Există, fără îndoială, o buclă de reacție între reprezentanții politici și configurarea electoratului, însă orice buclă are un punct de pornire, care în cazul acesta este prezența unor anumite pături sociale, cu anumite interese și obiective care dacă nu sunt comune, pot fi totuși armonizate. Aceste pături au diferite grade de maturitate politică și organizare, în baza cărora își înțeleg, articulează și negociază interesele. Acolo unde sunt mature și organizate, contribuie la creația ne-omului politic, a robotului, chiar într-o măsură mai mare decât o face omul biografic care îl pilotează. Mișcarea evanghelică americană i-a înmânat lui Trump cheile mașinăriei sale de propagandă, chiar dacă nu-i nici pe departe un bun creștin practicant, iar Nikole Hannah-Jones, cercetătoarea din spatele proiectului 1619, l-a declarat pe Joe Biden „politically black”, în ciuda faptului că-i cât se poate de caucazian. Pe de altă parte, printre acele straturi sociale slab organizate la nivel național, care nu au instituții în cadrul cărora să-și înțeleagă interesele și nici lideri care să le articuleze, afectul și istoricul omului politic este esențial în integrarea lor într-un amplu proiect politic. Bineînțeles că Donald Trump nu este nici miner disponibilizat din Appalachia, nici habotnic creștin și, deși bogat, nici petrolist sudist, ci un membru al elitelor metropolitane cu gusturi middle-brow blocate în anii 1980. Dar tocmai o identificare prea puternică cu o anumită categorie socială l-ar bloca ca reprezentant al acelei categorii. Tocmai inegalitățile și disjuncțiile, înțelese ca ipocrizii, dintre persoana fizică și ne-omul politic îi permit să navigheze printre diferite sfere, să construiască un corp social articulat mediind între părțile sale componente. Că structura socială și demografică este mai importantă decât prezența unui anumit om politic, că măcar componentele robotului trebuie să existe înainte ca pilotul să aibă ce pilota, se poate vedea în faptul că cu toate că Donald Trump își încearcă norocul politic din anii 1980 de abia la mijlocul 2010 a fost nevoie de cineva ca el. A fost instrumental în redarea echilibrului dinamic al mișcării conservatoare din SUA, reprezentată politic de partidul Republican, dar asta presupune întâi existența mișcării și a populațiilor antrenate în ea.

Pilotul contează și ca simplu tehnician, dar numai când mașina e abia operațională, fiind nevoie de cineva capabil – prin carismă, aptitudini și putere de muncă – să strângă rândurile în jurul viziunii sale. Dar succesul unui astfel de pilot-fondator înseamnă tocmai suprimarea funcției sale de pilot. Un proiect politic suficient de mare e funcțional când își adună la un loc membrii în baza unor obiective împărtășite la comun, dar acele obiective vor ajunge uneori să nu coincidă cu interesele figurii conducătoare. Liderul poate atunci să rămână doar o figură stindard, fără a mai conduce ceva de fapt. Sau poate sugruma proiectul, forțând o identificare paralizantă între om și mișcare, distruâng pluralismul important nu principial, ci pragmatic, ca punct de intrare pentru noi membri. Acest aspect ideologic își are perechea logistică. Un proiect politic destul de mare, ca să fie funcțional, necesită o formă de descentralizare și delegare pentru a reacționa în timp util la oportunități și provocări, fără a bâzâi șeful la cap tot timpul. Diferitele ramuri și departamente trebuie să se poată comporta autonom de controlul central, însă nu independent de obiectivul comun, altfel nu va putea niciodată face ceva mai mult decât stă în puterea unui singur om să gestioneze, caz în care însăși organizarea politică devine nonsens. Nicușor Dan a fost și este un asemenea. A construit în jurul său, întâi pentru a salva Bucureștiul, apoi întreaga Românie. Când nu a mai putut cuprinde USRul ideologic și managerial s-a retras din partid, dar nu avea cum să se retragă din acea parte a societății pe care o reprezintă. Din contra, prin candidaturile sale independente la București, păstrând susținerea USRului proaspăt aliat cu PLUS și atrăgând-o pe cea a aripii orbaniste din PNL a continuat consolidarea unui proiect politic neoliberal, pretins tehnocrat, racordat la birocrația Uniunii Europene. Acest efort de consolidare a continuat: deși Orban s-a așchiat din PNL, facțiunea sa regrupată în Forța Dreptei a continuat să-l susțină pe Nicușor, deși PLUS s-a dezaliat de USR și transformat în REPER, cele două formațiuni s-au reunit în spatele candidatului, care a mai atras în spatele său și PMP.

În cele din urmă, că Nicușor pare așa diferit de restul clasei clasă politică (sic!) a fost esențial pentru a atrage susținerea oficială, dar și neoficială, a întregului electorat pro-european. Dar n-ar fi putut face asta fără un anumit traseu biografic care, în primul rând, să-i permită să se dedice muncii de organizare și, în al doilea rând, să confirme păturilor sociale pe care le reprezintă și articulează că este într-adevăr de-al lor. Contradicția asta dintre nevoia de diferențiere și reprezentare e ceea ce produce figuri politice unice în individualitatea lor, unicitate adeseori reprezentată și prin vicii impardonabile unor persoane fizice obișnuite. 1 Cum e depășită contradicția, universalul, cel puțin la nivelul păturilor sociale aglutinate, regăsit în figura candidatului unificator căruia i se înmânează maneta simbolică de pilot, este adeseori prin raportarea comună la muncă. Munca e ceea ne petrecem cel mai mult timp făcând, prin muncă ne construim atât lumea fizică concretă, cât și reprezentările ideologice despre ea. Dacă munca este administrativ-birocratică, un administrator tehnocrat, oricât de ciudătățel o fi, pare că e din filmul care trebuie, soluțiile propuse au sens și merg în direcția potrivită. Iar munca multora este de așa natură, dacă nu în totalitate, atunci în mod cert ocupată din ce în ce mai mult de sarcini administrative și de supraveghere.

Candidatura independentă a lui Nicușor Dan este un foarte bun studiu de caz al constituirii unui corp politic în jurul unui proiect politic preluat implicit din natura muncii, decât asumat explicit. Se vede foarte bine în derularea campaniei electorale cum independența formală de o anumită mașinărie politică nu reprezintă și independență de anumite pături sociale și structuri sociale a căror ideologie se transpune în metodologii de lucru care susțin și reproduc organizarea societății. Nicușor a cheltuit pe campania din turul 2 peste 40 de milioane de lei, iar Simion aproape 30 de milioane. Gândirea conspiratorială se întreabă cine a dat banii și ce așteaptă înapoi. Ceea ce poate fi o problemă inclusiv că lasă loc de quid pro quo-ul insinuat, dar e o problemă relativ minoră, mai ales în contextul românesc unde majoritatea cheltuielilor declarate sunt decontate din bugetul public. Ce se așteaptă e, în primul rând, ca banii să fie cheltuiți în timpul campaniei. Relația dintre interese private, om politic și valoarea contribuțiilor trebuie pusă invers. Să ne imaginăm un ipotetic candidat de stânga care ar fi avut la dispoziție sume de același ordin de magnitudine. La ce bun? Chiar presupunând un mercenariat absolut din partea presei, din partea formatorilor de opinie old și new media, din partea institutelor de sociologie, din partea experților, din partea vendorilor de spații și din partea firmelor de publicitate, candidatul nostru de stânga ar fi putut cheltui și suma maximă de 80 de milioane de lei fără să primească măcar o rezonabilă campanie social-democrată. Nu ar fi avut cine să i-o facă și nici pentru cine. Politicianul, oricât de stahanovist multilateral dezvoltat ar fi, trăiește în același continuum timp-spațiu ca noi toți într-o zi tot cu 24 de ore, așa că nu poate micro-manageui efortul oamenilor comandați de asemenea sume de bani, mai ales când are programul full de interviuri, băi de mulțime, dezbateri, discuții cu omologii. Din contra, politicianul are nevoie de rapoarte, propuneri de politici publice, discursuri, cercetare preparatorie pentru dezbateri, piste pentru ieșiri în public, surogați afini politic. Candidatul nostru ipotetic poate da indicații, poate stabili niște așteptări, poate cere revizuirea unor materiale, tactici și strategii unde simte că s-a încălcat o linie roșie, dar timpul e scurt, iar dacă trebuie stat pe fiecare brief, spot de electoral și talking point cât să se ajungă organic la aliniere între politician și echipa de campanie, atunci se ratează nu doar alegerile astea, ci și cele de peste cinci ani. Credeți că lui Nicușor nu i s-au părut cringe TikTok-urile în care se tunde sau cumpăra pătrunjel? I s-au părut, dar așa au zis experții marketologi, iar el s-a conformat, pentru că 40 de milioane sunt bani mulți, dar sunt bani de lăsat profesioniștii să-și facă treaba cum știu ei, nu bani de reconstruit expertiza tehnică pe o cu totul altă bază ideologică. Ceva peste 2.1 milioane de lei sunt bani de făcut pe Gâdea să convingă mamaile din țară că Nicușor e un bun creștin cu frică de Dumnezeu. Pentru cam aceiași bani Gâdea ar oferi același serviciu și candidatului nostru ipotetic, dar nu știu cât ar cere să convingă aceleași mamăi că sexomarxismul e de fapt bun și că Biserica trebuie abolită pentru a da la schimb pe fericire reală fericirea iluzorie oferită de religie ca inimă a unei lumi fără de inimă. Nu știu nici cât ar conta, că televizorul o fi el mașină de spălat creiere, dar ciclul de spălare durează mult, iar publicul schimbă canalul dacă nu-i place ce vede. Contribuțiile de campanie nu reprezintă decât secundar câți bani a reușit abil să strângă candidatul sau câte interese s-au grupat în jurul său așteptând ulterior ceva la schimb. Ele reflectă în primul rand cât de mare e pătură din societate care se simte deja aliniată proiectului candidatului și poate să-l susțină prin activități contabilizate economic.

Așadar, de ce ar fi nevoie pentru un Nicușor Dan/George Simion al stângii? De muncă.