Omul nou în politică este o revendicare perenă, căci omul nou ne va salva de corupție, incompetență, răutate, lene, va face ce trebuie făcut pentru bine și dreptate. Asta până când omul nou apare, face ce face ca în cele din urmă să nu mai arate așa diferit de omul vechi. Constantinescu a fost înfrânt de sistem, Băsescu era dintotdeauna corupt ca turnător, doar că nu știam. Cu Iohannis nu știu când și cum anume a devenit un reprezentant emblematic al omului vechi din politică; probabil după ce stai șapte ani la Cotroceni nu capeți pur și simplu vechime, ci te transformi retroactiv în omul vechi, căci altfel simpla revendicare de împrospătare a clasei politice ar trebui interogată. Problema poate fi atacată la nivelul logicii formale, ceea ce e școlăresc și chipurile rezolvabil tot formal prin norme de bună guvernare, cum ar fi limite de mandat și alternarea cadrelor. O astfel de rezolvare este nemulțumitoare nu în ultimul rând fiindcă nu explică, de exemplu, de ce Călin Georgescu și George Simion, oameni noi prin excelență, nu sunt măcar la fel de dezirabili precum Nicușor Dan, Ilie Bolojan și Ciprian Ciucu, despre care cel mult se poate spune că au fost periferici vieții politice, dar în niciun caz că ar fi noi. Ca să rezolvăm problema în profunzime trebuie să descompunem afirmația, să înțelegem care e diferența dintre un politician și un om în politică.

Prima și singura dezbatere din timpul celui de-al doilea tur al campaniei electorale pentru președinte ne oferă o pistă destul de promițătoare. Atunci, George Simion a zis că, spre deosebire de contracandidatul său, el nu-l va aresta pe premierul israelian Beniamin Netanyahu. Un moment foarte bizar, întrucât Nicușor Dan nu a spus așa ceva, ci Elena Lasconi într-o dezbatere din primul tur. Afirmația n-a fost simplă confuzie, ci o împunsătură care n-a lovit unde trebuie, ba chiar a ratat ținta așa grav că e dificil de elucidat unde voia Simion să bată. Pentru a înțelege ce a fost în capul lui Simion trebuie să o translatăm în sintagma memetică: „Urcă-te-n robot, Nicușor, altfel tot Elena va trebui să-l piloteze!”. E un detur enorm, dar e mai simplu să o luăm pe ocolite. 

SPOILERS pentru niște desene animate din anii 1990.

La un moment dat Tertulian apără preferința lui Lukács pentru realism ca venind nu din respingerea automată a avangardismului ca modalitate estetică, ci tocmai datorită potențialului realismului de a conține momente avangardiste, care odată încastrate în fresca totalității sociale ce le produce nu mai pot aluneca în direcții iraționale. Exemplul emblematic pentru Lukács, din punctul acesta de vedere, era opera lui Thomas Mann, însă dacă ar trăi în vremurile noastre fără îndoială ar indica spre desenele animate japoneze cu roboți. Capodopere ale realismului televizat cum ar fi Gundam în cronologia Universal Century, Space Runaway Ideon, Gunbusters sau prima serie Patlabor dramatizează contradicțiile politicii și războiului mai bine ca orice House of Cards, Game of Thrones, Rome, Baron Noir, Veep, Andor, M: Son of The Century sau Blackadder fiindcă reușesc simultan două mișcări care ies uneori câte una în alte abordări, dar niciodată împreună: reprezentarea istoriei ca teren reliefat și delimitat al existenței umane, respectiv faptul că formele sociale și politice folosite de oameni pentru a naviga și traversa acest teren, oricât de antropomorfice și personificate ar fi ele, nu le aparțin în totalitate indivizilor care le ocupă. Pe scurt, cum remarcă până și Andrei Tiut, „politicianul nu e om”.

Neon Genesis Evangelion, serialul care duce această tradiție la apogeu, este întrutotul posedat de potențialul genului de a vorbi despre povara zdrobitoare cu care istoria apasă pe umerii omului modern până când distincția dintre om și omenire dispare. Reușita este într-o manieră covârșitoare datorată manierei reprezentaționale unde atenția pentru detaliu, dozat prin montaj neîndurător și indicat prin compoziție îndrăzneață permite ca fiecare cadru, fiecare gest, fiecare mașinărie sau indicator sclipitor de pe vreun monitor să apară ca unitatea temporară a unui întreg univers de determinanți și contradicții. Materialitatea dinamică face din fiecare instrument, haină, aliment, ambalaj, vehicul, mufă, cablu sau buton să existe nu doar ca element de decor sau, să zicem, recuzită, ci pentru a fi folosit de cineva, într-o anumită manieră și secvență astfel încât altcineva să reacționeze în consecință, direcționat, însă nu teleghidat. Maniera grafică surprinde astfel cum fiecare personaj este dedublat între rolul său profesional și existența sa personală. Nimeni nu este egal cu sine, toți au nevoi, dorințe și vicii care se zbat în pereții uniformelor în care se îmbracă, plăceri și căutări nu incompatibile, dar de-a dreptul nonsens pentru lumea așa cum este ea înțeleasă de un ofițer militar sau un cercetător sau un profesor. În același timp, fără această inegalitate, fără Misato sau Ritsuko ca femei în carne și oase cu ambiții și angoasele neconsumate, funcția este goală și inertă, o poziție neocupată într-o organigramă, un halat rămas agățat în cuier, o insignă fără nume, un birou pe care s-a așternut praful. Nicăieri nu este mai pronunțată această inegalitate decât în cazul piloților de roboți. Roboți care protejează omenirea, chiar în timp ce cu fiecare victorie împotriva îngerilor invadatori aduc istoria mai aproape de sfârșit. Roboți care au nevoi logistice, energetice, materiale și tactice de angrenează un întreg oraș numai pentru a funcționa câteva minute. Roboți care nu-s de fapt roboți și cam fac singuri treaba, fiind mai mult activați de copiii din pântecele lor și nu pilotați. Ce-i rămâne lui Shinji de făcut să încapă în rolul social care i-a fost pus în brațe? Se poate lăsa ca Rei absorbit în întregime de rolul de pilot, doar un apendice biologic fără voință proprie a NERV. Sau poate ca Asuka să devină el însuși o personalitate atât de impunătoare încât provocările i se pun doar pentru a se afirma implinind toate așteptările lumii. Până la urmă care e diferența dintre cele două, dacă rezultatul e același? Nicio altă operă nu a reușit să sondeze în așa profunzime și coerență dinamicile, contradicțiile, tensiunile din spatele activității colective cum au făcut-o producțiile¹ celor de la Gainax — cel puțin nu până la capodopera JRPG Xenoblade Chronicles 3. Din păcate abordarea realistă, deși exemplar executată cât timp poate fi menținută, e doar un accident estetic, o moștenire a genului, colapsând iar și iar în toate ipostazele poveștii căci Hideaki Anno nu reușește să o aducă la o rezolvare satisfăcătoare din moment ce atacă exclusiv psihanalitic problema menținerii individualității și autonomiei în câmpul social. Din fericire, Anno nu reușește să rezolve povestea mergând după schema convențională, recunoscând că odată ce a introdus istoria și câmpul social larg în narațiune, rezolvarea prin individualizare psihologică este facilă și neconvingătoare. De aici implozia în solipsism din infamele episoade finale ale serialului, respectiv evadarea în spectacol grosolan și obscurantist – abuziv descris ca suprarealist – din End of Evangelion. Nu știu ce e în RE:Build, dar arată urât și nu m-am uitat. Deși Eva nu este un serial despre ce înseamnă să fii politician, fundătura estetică în care se bagă singur ne arată că despre asta ar fi trebuit să fie.

Să revenim deci la dezbatere. Simion a spus un adevăr general printr-un enunț particular fals. Fals nu fiindcă Nicușor n-a fi zis că-l arestează pe Bibi, că discuția nu e despre Nicușor și Simion, ci despre figurile pe care le reprezintă, figuri în care se acumulează o sumă de moduri de a concepe lumea, aspirații, porniri, dorințe ale unor forțe sociale. În alte circumstanțe Simion ar fi putut avea dreptate, chiar dacă nivelul faptic restrâns ar fi rămas același. Nicușor Dan politicianul ar fi putut spune că e proactiv în respectarea dreptului internațional, fără să fi spus asta pe persoană fizică. Persoana lor biografică contează numai ca pilot al unei persoane politice, persoană pe care nu au construit-o singuri și pe care nu o controlează decât parțial. Acesta este adevărul general indicat de Simion. Din postura de contestatar al ordinii liberale, Simion e înzestrat cu critica ideologiei. Doar că o mânuiește foarte prost. Încercând să facă un joc dublu, prezentându-se propriilor alegători doar ca pilotul locțiitor pentru Călin Georgescu în timp ce pe scena politică adversarială proiectează iluzia identității dintre persoana biografică și cea politică, Simion a vrut să-l prindă nu atât pe Nicușor cu ipocrizia în sac, cât pe susținătorii lui. Susținători care nu s-au simțit deloc, că nu aveau de ce să o facă. Când Elena Lasconi a anunțat c-ar respecta dreptul internațional într-un mod afirmativ, nu pasiv ca Nicușor, ea deja fusese evacuată din proiectul politic rapid reconfigurat în jurul lui Nicușor. La momentul respectiv, în primul tur al campaniei, Elena nu pilota Eva-ul pro-european, ci era la cârma unui biet tanc care trăgea cu pocnitori în îngerul istoriei. Asta este confuzia făcută de George Simion, în baza căreia a rezultat bizara afirmație. Nu i-a confundat pe cei doi foști președinți ai USR-ului ca persoane biografice, ci ca personaje politice, crezând că și Nicușor e, la fel ca dânsul, un amărât pilot de rezervă.

1. Să mă ierte domnul Dan Alexe, dar chiar se zice producții la filme și seriale, mai ales comerciale, că deși-s artă sunt și produse în capitalism ca marfă. N-a inventat Rogozanu termenul ăsta din răutate marxistă. ↩︎