Stânga românească își face, anevoios, tot mai simțită prezența în spațiul românesc, în cadrul structurilor mediilor online.

Într-o societate capitalistă ostilă vederilor de stânga radicale, cu o clasă politică care le denunță în absența lor și le demonizează în proiecția lor teoretică, iată-ne pășind în față. Cu pași mărunți, ne facem loc printr-o enormă masă de dezinformare, minciună, decontextualizare, tunnel vision ideologic s.a.m.d., și începem să dăm tonul și să construim un mediu propice dezvoltării unei critici și perspective în stare să se opună discursului dominant.

De aceea, consider ca deosebit de necesară poziționarea stângii pe făgașurile socialismului științific, căci aceasta îi lipsește în mod preponderent. Absorbită în paradigmele gândirii burgheze, care a pătruns până în măduva conștiinței sociale a proletariatului, stânga are datoria să se bată cu propria-i conștiință reificată, dar aceasta nu se poate fără trântă cu ideologia hegemonică.

Acest articol se dorește a fi o polemică la articolul „Și până la urmă, cine decide asupra surplusului„, scris de domnul Cocoș Luca aici pe Spectrul, nu dintr-o dorință unilaterală de conflict și băgare în seamă, ci dintr-un imperativ de a reactualiza marxismul, în vederea pătrunderii sale multilaterale în toate spațiile stângii românești, iar aceasta este absolut necesar de făcut de către fiecare dintre noi, cu fiecare ocazie.

Autorul își începe expunerea prin a contura clar scopul articolului, acela de a schița „in cele ce urmează o teorie marxistă care oferă atât aparatul necesar perfect suficient de a analiza societatea capitalistă, cat și o propunere de schimbare ‘cu adevărat’ a capitalismului”. Cu alte cuvinte, domnul Cocoș se poziționează pe deplin de partea baricadei anti-capitaliste, și consideră în mod garantat că teoria “sa” marxistă este „suficientă” pentru analiza (înțelegem critică), pe care o putem întrebuința în practică, în vederea schimbării “cu adevărat’” a lumii. Prin “cu adevărat”, cuvinte mari și apăsate, articolul presupune seriozitate, deci ne atrage atenția într-un mod cât se poate de legitim. Ce înseamnă „cu adevărat”, mai exact? Înseamnă deja o presupunere care transcede simplul relativism și asumă o radicalitate epistemică. În această sferă epistemologică continuă expunerea domnului Cocoș, prin care ni se aduce la cunoștință ce înțelege dânsul din punct de vedere epistemic când vorbește despre „teorie marxistă”.

Nu consider că ceea ce eu voi numi în continuare aici „teorie marxistă” este ceva mai mult decât interpretarea mea a ce înseamnă teoria marxistă

Cititorul poate considera de bun simț această mărturisire onestă, dar se poate întreba totodată în ce măsură putem vorbi despre „interpretarea mea” când în discuție se află un scop atât de grandios și important precum schimbarea lumii; mai mult, atunci când autorul însuși își prezintă „teoria marxistă” atât de elocvent și hotărât încât să pretindă că această „teorie marxistă” – care este doar „interpretarea mea” – are potențialul să schimbe „cu adevărat” lumea?

Dar sunt mai multe poticniri și obstacole în calea legitimării mai sus menționatei „teorii marxiste”, având în vedere dezlănțuirea argumentativă ce urmează acestei mărturisiri:

Aceasta este teoria pe care eu o consider ca fiind „corectă” din anumite motive pe care eu le consider ca fiind „adevărate”. O altă persoană, pentru că…este o altă persoană, negreșit va avea o altă interpretare a realității, fie ea marxistă sau nu, și nu consider că acea interpretare este cu nimic mai „greșită” decât a mea.

Pluralitatea epistemică și relativismul conceptual sunt imanente discursului intelectual burghez, care se răsfrânge asupra societății, și se reflectă în tendința fiecăruia dintre noi de a ne raporta la adevăr nu ca adevăr obiectiv unic, ci ca o disoluție și deconstrucție epistemică, în urma cărora se afirmă existența, apoi legitimitatea „libertății” de a „alege”, ca dintr-un coș cu fructe, adevărurile-obiecte, cu singura condiție ca aceste „adevăruri” să corespundă „individualității” noastre particulare, gustului nostru. În ce măsură această obiectificare și diversificare a ideii de adevăr este tributară orânduirii existente și procesului istoric prin care aceasta s-a afirmat? Într-o foarte mare măsură. Căci modul de producție capitalist este condiționat de și determină spargerea comunității, pe care o înlocuiește cu individul atomizat și separat, „autonom”, acest proces material reflectându-se, mai departe, în conștiința socială. Ideea astfel ideologizată capătă, din punctul de vedere al burgheziei, caracter etern. Clasa capitalistă, de pe poziția ei în relațiile de producție, nu se poate raporta la obiect decât în contemplație. Începând de la nenorocitul de muncitor(„așa e orânduită lumea, n-ai ce să îi faci”) și sfârșind cu Ideea. În noua societate capitalistă, care se naște din feudalism, pluralitatea Ideii capătă o formă din ce în ce mai expandată pe măsură ce capitalul distruge comunitatea și afirmă masa de indivizi autonomi dar socializați în productie, într-un raport de dominație ce condiționează reproducția ideologiilor capitaliste.

Cum vede marxismul adevărul? În niciun caz în mod idealist, al unei „idei” de adevăr metafizice, existentă apriori înaintea facerii lumii, nici ca „esență” statică, ci ca adevăr material obiectiv, la care se ajunge prin analiza critică, materialistă și istorică, a procesului de devenire a unei date societăți.

Ceea ce este problematic în expunerea „epistemologică” a domnului Cocoș nu este, așadar, propunerea unei alte perspective asupra înțelegerii societății, ci faptul că se revendică de la „teoria marxistă” fără să îi înțelegă premisele epistemice si funcționalitatea metodică.

Prin urmare, în ceea ce privește „poziționarea epistemologică” a teoriei marxiste în „interpretarea” autorului – perfect „validă” pentru că este „opinia” dânsului, așa cum fiecare altă interpretare este, la rândul ei, „validă” întrucât e „opinia” altui om – am înțeles caracterul defectuos al logicii, pentru că, pe de-o parte pretinde a oferi metoda care “cu adevărat” are potențialul să schimbe orânduirea capitalistă, dar, pe de altă parte, vulgarizează însăși noțiunea de adevăr (așa cum o înțelege marxismul), pe care o vizualizează din punctul de vedere relativist al ideologiei capitaliste. Cum putem să ne batem cu capitalismul dacă nu întelegem și nu ne sustragem din hegemonia sa ideologică?

Să vedem acum conținutul acestei teorii marxiste a domnului Cocoș.

 „Producerea, însușirea, distribuirea, modurile în care determină și este determinat acest surplus de totalitatea socială este obiectul de analiză al teoriei marxiste. „

 Din acest punct se introduce conceptul de surplus, ca fundamental marxismului și înțelegerii societății de clasă. Societatea de clasă este condiționată de existența surplusului, adică a ceea ce se produce peste necesarul consumului imediat. Doar că aici avem de-a face nu cu oricare societate de clasă, ci cu societatea modului de producție capitalist, unde totalitatea socială este determinată de ansamblul relațiilor sociale capitaliste, fundamentate pe exploatare, și încă pe o anumită particulară exploatare, aceea prin care se extrage plusvaloarea din munca vie a muncitorului.

Că acest articol nu pomenește niciunde despre legea valorii, imanentă producției de mărfuri, sau despre plusvaloare, fundamentale pentru existența, desfășurarea, respectiv înțelegerea și depășirea, în ultimă instanță, a capitalismului, este deosebit de problematic.

Teoria marxistă, departe de a fi „epistemologie”, se ocupă cu analiza critică a capitalismului în vederea abolirii acestuia. Nu putem sustrage descoperirea plusvalorii din nicio critică la capitalism care se vrea marxistă, întrucât fără plusvaloare capitalismul râmâne de neelucidat.

Definitoriu pentru marxism este descoperirea plusvalorii, care reprezintă diferența dintre valoarea total creată în producție și ce primim în forma salariului, formă prin care se exprimă prețul forței de muncă, adică timpul social necesar producerii mijloacelor de subzistență.

Relațiile de producție care fac posibilă această situație sunt niște relații de dominație, prin care clasa muncitoare este literalmente jefuită de produsul muncii sale sociale, colective.

Domnul Cocoș confundă surplusul cu plusvaloarea în toată expunerea lui teoretică. Pe când surplusul este ceea ce se produce peste necesarul reproducerii sociale, și este prezent în toate societățile de clasă, plusvaloarea este forma capitalistă a surplusului, care nu poate exista în afara producției de mărfuri și proprietății private asupra mijloacelor de producție.

Că ‘problema’ nu este existența surplusului în sine ci faptul că producătorii lui- angajații- și cei ce și-l însușesc și îl distribuie -angajatorii- mai departe nu sunt aceleași persoane.

Ce putem pricepe de aici? Că autorul nu are o înțelegere clară asupra plusvalorii, a faptului că plusvaloarea este sursa profitului capitalistului și că aceasta apare în urma unei constrângeri, în urma silirii de a produce peste timpul social necesar de muncă. Nu este vorba numai despre însușire și distribuire, ci și despre crearea condițiilor pentru existența plusvalorii, și de aici nu putem exclude acumularea primitivă, proletarizarea maselor țărănești prin deposedare violentă etc. Autorul trădează și aici (ca peste tot, de altfel) o perspectivă umanistă și relativistă (angajații și angajatorii ar trebui să fie Una), nu materialist-dialectică de luptă de clasă și conflict sistemic.

Așa se desfăsoară, cât se poate de previzibil, și argumentația cu privire la clasă.

Oamenii aparțin unei clase (sau mai multor clase) în funcție de poziția (sau pozițiile) lor față de surplusul ce se crează în societate

Clasa este determinată de poziția în relațiile de producție, nicidecum față de un „surplus” care e oricum greșit definit. În capitalism, proletarul și capitalistul există într-o relație antagonică ce se caracterizează, în primul caz, al proletariatului, prin faptul că nu deține nimic în afară de unica sa marfă, forța de muncă, în al doilea caz, al capitalistului, prin deținerea în forma proprietății private a mijloacelor de producție și a produsului muncii. Contradicția de bază a relațiilor sociale capitaliste este raportul dintre muncitorul individual devenit colectiv în producția socializată, și capitalistul care însușește privat atât fructul muncii, cât și mijloacele necesare producerii lui. Există, așadar, o contradicție fundamentală între socializarea producției și privatizarea produsului, iar această stare de fapt alimentează lupta de clasă, și este motivul pentru care proletariatul a opus istoric rezistență capitalismului, încă din primul moment al constituirii sale ca clasă.

De aceea concluzia logică ce decurge din această viziune a domnului Cocoș este că „lupta de clasă devine nu lupta pentru deținerea mijloacelor de producție ci lupta pentru decizia asupra surplusului în societate”. Un mod extrem de simplist de a pune problema, care reflectă o naivitate democratico-liberală îmbrăcată  în marxism cum nu se poate mai țipătoare! Așadar, lupta de clasă se reduce la lupta pentru „decizie”, mai că nu spune luptă de lămurire pe cale democratică, ca să se decidă, domnilor, într-un final, cine controlează surplusul ăsta năbădăios până la urmă!

 O scurtă analiză a unei corporații capitaliste ne arată că deciziile nu sunt făcute de cei ce dețin mijloacele de producție.

Dacă privim functionalitatea modului de organizare al muncii sub sistemul corporatist, ajungem la o concluzie importantă, anume că evoluția istorică–care a urmărit dezvoltarea relațiilor productive din perioada manufacturieră până astăzi–este caracterizată de o tot mai accentuată diviziune a muncii, care se întemeiează pe anumite condițiuni de bază ale acumulării de capital. Diviziunea muncii sparge procesul productiv în părți autonome și, odată cu revoluția industrială, transformă muncitorul viu într-o simplă anexă a mașinii. Ce face, totuși, posibilă această dominație tehnică asupra omului? De ce suntem dominați de însuși mijlocul nostru de producție, care ar trebui, dimpotrivă, să servească ca o extensie a exercitării libere a capacității noastre productive? Prin faptul că nu noi, cei care muncim, deținem mijloacele de producție, ci capitalistul, care își impune dominația prin constrângere istorică ce mai apoi devine consfințită în legea proprietății private.

Dar cu revoluția industrială nu s-a produs doar abolirea manufacturii, înlocuirea atelierului cu fabrica, ci o întreagă reconfigurare a societății pe logica diviziunii tehnice a muncii. Nevoia de forță de muncă ieftină creează o populație excedentară de muncitori, care sunt exploatați pe piețele expandate ale capitalului. Producția până atunci națională devine, cu timpul, internațională, divizată pe sectoare agricole și industriale.

Consider ca importantă această scurtă istorisire, întrucât urmărește, pe de-o parte, dezvoltarea istorică a sistemului corporatist pe care domnul Cocoș îl tratează, și expune, pe de altă parte, caracterul totalizant al capitalismului care, subordonând întreaga societatea dictatului acumulării, lasă foarte puțin loc „democratizării” locului de muncă.

Dacă corporația secolului XXI s-a dezvoltat prin această logică sistemică, a cărei condiție de bază este proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și al cărei efect determină aservirea, distribuirea anarhică, precarizarea acerbă, a muncitorilor, ne este mai ușor să înțelegem de ce afirmația domnului Cocoș este cel puțin ciudată.

Pentru că prin a afirma că „deciziile nu sunt făcute de cei ce dețin mijloacele de producție”, domnul Cocoș pare să nu înțeleagă că acționarii dețin compania prin faptul că au în stăpânire mijloacele de producție și produsul muncii colective, având astfel și o imensă putere decizională (ex. adunarea generală a acționarilor, care numește consiliul de administrație).

Particularitatea acestui secol corporatist nu este, așadar, disoluția condiției (sau „importanței”, în logica domnului Cocoș) proprietății private asupra mijloacelor de producție, ci dezvoltarea materială și socială care a dat naștere la noi nevoi, de unde și preponderența muncii intelectuale și a serviciilor în cadrul unei corporații.

În cele ce urmează, autorul trece succint prin secolul 20 și încearcă să demonstreze teza de mai sus, conform căreia “soluțiile” socialismului trecut nu sunt potrivite pentru societatea de astăzi, mai mult, că tocmai din cauza acestei grave distorsionări, opinează domnul Cocoș, a focusării pe deținerea mijloacelor de producție în comun și nu pe “decizia” cu privire la “surplus”, regimurile comuniste au eșuat. Putem lega această judecată asupra comunismului secolului 20 de cum vede domnul Cocoș ca fezabilă depășirea capitalismului în secolul 21, pentru a pune în evidență și a sublinia faptul că domnul Cocoș nu înțelege nici procesul istoric prin care URSS-ul a apărut și s-a afirmat (condițiile materiale, raporturile între clase, configurația socială, rezoluția teoretică și practică leninistă a particularităților rusești, războiul civil, degradarea administrativă etc.), nici ce înseamnă socialismul sau cum se poate depăși capitalismul.

Ce ar însemna o deci schimbare ‘adevărată’ a capitalismului?” Ne răspunde tot domnul Cocoș: “adică în principiu o democratizare economică (1 angajat= 1 vot) similară democrației sociale (1 cetățean= 1 vot).

La această teză se reduce toată argumentația domnului Cocoș, și toată expunerea sa teoretică. Acest tip de raționament este perfect încadrat ideologiei liberale, în spatele cărei gratii domnul Cocoș se poticnește și se pierde antinomiilor gândirii burgheze, care nu pot concepe la nivel ideatic o altă orânduire socială decât în cadrul propriilor categorii și forme parlamentariste, liberal democratice, pe care capitalismul le-a generat ca deveniri istorice. Ce “democratizare economică” se poate întâmpla în cadrul relațiilor de dominație capitaliste, care fac imposibilă orice democratizare? Cum putem să punem bazele unei societăți fără capital, dacă nu abolim înseși condițiile existenței acestuia: proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, ce exprimă o relație socială reală, nu doar formă juridică?

Capitalismul se poate depăși! Putem aboli această orânduire socială, totalizantă și monstruosă, dar aceasta nu se poate înfăptui–ca prim pas–fără o metodă critică pe care să o întrebuințăm în vederea înțelegerii acestuia ca sistem de relații de dominație pe toate planurile existenței noastre sociale. Această metodă este teoria marxistă a devenirii și pierii istorice, care înțelege procesul în manifestația sa brută, materială și istorică, ca adevăr obiectiv.

Sub capitalism, tragedia istorică a alienării capacității noastre productive ia forma comodificată a muncii salariate, prin care însăși umanitatea noastră devine obiectificată, unilaterală, prin care întreaga societate produce și se reproduce inconștient. Comunismul apare atunci când capacitatea productivă a omului este eliberată de lanțurile capitalului în special, și a dominației de clasă în general, când societatea devine astfel liberă să producă și să se reproducă conștient, ca afirmare a umanității noastre în toată dezvoltarea sa multilaterală.