Și totuși, până la urmă, cine decide asupra surplusului?

”El e lucrul cel mai simplu

Atât de greu de făcut”

– Lauda comunismului, Bertolt Brecht

 

„Angajatorul are, în principal, următoarele drepturi:

a) să stabilească organizarea și funcționarea unității;

b) să stabilească atribuțiile corespunzătoare fiecărui salariat, în condițiile legii;

c) să dea dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor;

d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;

e) să constate săvârșirea abaterilor disciplinare și să aplice sancțiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil și regulamentului intern.”

-Codul muncii: Legea nr. 53/2003, Art. 40 alin. (1)

Micul spațiu online al stângii abundă analize ale capitalismului, de la analizarea animalelor ca fiind sau nu clasa muncitoare până la demonstrarea că anumite concepte „corecte” surprind capitalismul „în adevărata lui complexitate” spre deosebire de alte concepte care nu fac asta. Deși e bine știut de către adepții teoriilor marxiste faptul că scopul este schimbarea lumii nu interpretarea acesteia, ei încă „critică” cu înverșunare ideile „greșite” cu care se privește realitatea. Analizele mai sus menționate se ocupă cu orice altceva înafară de a(-și) defini conceptele de bază cu care operează, concepte precum “capitalism”, “exploatare” sau “clasă”. Iar când o fac consideră că acești termeni au un (singur) sens (corect) care, desigur, este acela pe care îl folosește (ce coincidență fericită) persoana respectivă. 

Pe cât de multe de analize (fie ele bune sau rele) pe atât de puține proiecte care să imagineze un viitor diferit de cel capitalist, adică un viitor din care să lipsească munca salariată… Așa că, cu riscul de părea pedant, voi încerca să schițez în cele ce urmează o teorie marxistă care oferă atât aparatul necesar perfect suficient de a analiza societatea capitalistă cât și -mai important- o propunere de schimbare „cu adevărat” a capitalismului. Teorie pe care o voi expune aici deoarece eu nu am văzut-o expusă altundeva în vre-un fel sau altul în spațiul stângo-românesc. Dar posibil să fie, zic doar că nu am dat eu de ea. 

Voi începe așadar cu o scurtă dar foarte importantă precizare epistemologică. Nu consider că ceea ce eu voi numi în continuare aici „teorie marxistă” este ceva mai mult decât interpretarea mea a ce înseamnă teoria marxistă (sau „teorie” sau „marxist” sau orice alt concept folosit aici). Nu îmi doresc și nu mă aștept ca altcineva să ofere exact același înțeles teoriei marxiste pe care îl ofer eu. Aceasta este teoria pe care eu o consider ca fiind „corectă” din anumite motive pe care eu le consider ca fiind „adevărate”. O altă persoană, pentru că…este o altă persoană, negreșit va avea o altă interpretare a realității, fie ea marxistă sau nu, și nu consider că acea interpretare este cu nimic mai „greșită” decât a mea. Menționez că folosesc cuvântul „teorie” într-un sens foarte larg, sinonim cu „ideologie”, adică sensul pe care îl dă orice om realității în care trăiește. 

Trimiterea deci la „realitatea obiectivă” nu este pentru – ceea ce interpretez eu ca fiind- teoria marxistă un punct de referință față de care teoriile (marxiste sau nu) pot fi clasate ca fiind mai mult sau mai puțin „adevărate” (mai aproape/departe de „realitate” =mai „adevărată”/„greșită”). Această epistemologie (și deci teoria care consideră această epistemologie ca fiind „corectă”) nu consideră că ceea ce numim „Realitate” (sau orice alt obiect studiat de altfel) are vreo „esență” care ar putea fi în vre-un fel descrisă sau aproximată prin observație (sau studierea „faptelor” adică empirism) și/sau raționare. Oricare ar fi obiectul despre care se vorbește, descoperirea unor cauze/determinanți „principali” nu este- părerea mea- posibilă. Pentru descrierea unor cauze „principale” ar trebui în primul rând să poți descrie toate cauzele obiectului studiat. Dar pentru orice obiect există o infinitate de cauze posibile ce determină obiectul respectiv. Și pentru că nu se pot enumera o infinitate de cauze nu se poate decide care cauză este mai importantă/principală/etc. În plus, pentru epistemologia teoriei marxiste orice obiect este cauză și efect în același timp, adică orice cauză este la rândul ei efect care este determinat de alte cauze și tot așa. 

Deci clasificarea unor determinanți/cauze ca fiind mai importante decât altele nu are sens pentru- ceea ce eu consider ca fiind- teoria marxistă. A considera factorul economic ca „determinant în ultimă instanță” (Engels) sau orice alți determinanți „principali” în societate (fie ei acumularea de capital, puterea, clasa, tehnologia, genul, ideologia etc./ sau o combinație din ele) nu are sens pentru epistemologia folosită de teoria marxistă expusă aici. 

Dar dacă teoriile nu pot fi clasate relativ la un punct absolut (nu chiar dumnezeu, dar ceva ce să placă la toată lumea, o „realitate obiectivă” sau ceva de genul), adică nu pot cunoaște lumea în sens „tradițional” , nu înseamnă că nu poate exista un alt tip de cunoaștere a lumii. Și nu înseamnă, de asemenea, că „corectitudinea” teoriilor nu poate fi judecată în alt mod decât relativ la- ceea ce (își) definește fiecare teorie în parte ca fiind- „Realitate” .¹

 Un alt tip de cunoaștere ar fi o cunoaștere dialectică în care se ia un concept inițial față de care se „produce” o cunoaștere a lumii. Acest concept inițial nu are o „greutate” de determinare a societății mai mare decât altele. El este un punct absolut de referință pentru cunoașterea/ teoria specifică ce este construită pornind de la acest concept, dar în același timp el este relativ pentru orice altă teorie, adică nu are „pretenția” de „absolut universal”. Este un absolut relativ, așa-i în dialectică, totul este contradictoriu, orice își conține (și) propria contradicție, inclusiv conceptele de absolut și relativ. 

Dacă punctul de început față de care era cunoscută realitatea pentru cel ce a desăvârșit metoda epistemologiei dialectice (Hegel) a fost „Ideea”, pentru teoria marxistă- așa cum o înțeleg eu- este surplusul (considerat de unii tocmai „piatra de boltă a întregului edificiu teoretic marxist”). Deci metoda dialectică rămâne la fel, doar punctul de început se schimbă, nu Ideea, ci Surplusul. Dar acest punct de început determină întreaga cunoaștere ce pornește de la el. Și cum surplusul nu este un concept de provine din „lumea ideilor” ci din realitatea empirică, el este „material”, deci, epistemologia- în felul înțeles de mine- pe care se bazează teoria marxistă este materialismul dialectic.

Așa deci, pentru o cunoaștere marxistă a lumii este nevoie de 1. o cunoaștere dialectică/ ne-esențialistă a lumii. Sau pentru a folosi un termen mai contemporan dar care înseamnă în esență același lucru, conceptul de „supra-determinare” și 2. conceptul de surplus. 

Ce este, mai exact, surplusul? Surplusul sunt valoriile create de munca umană (produse și servicii) pe care orice societate le produce peste cantitatea necesară pentru reproducerea producătorilor direcți implicați în producția lor. Producerea, însușirea, distribuirea, modurile în care determină și este determinat acest surplus de totalitatea socială este obiectul de analiză al teoriei marxiste. 

Așadar avem acest punct inițial, surplusul, care determină (și este la rândul său determinat de) totalitatea socială. Totalitatea socială adică infinitatea de procese -ideologice, naturale, tehnologice etc.- din care aceasta este compusă. Totalitatea socială este, la fel ca toate procesele din care este compusă, în permanenetă schimbare, astfel nu există niște concluzii care să fie pentru totdeauna valabile. Fiecare concluzie este valabilă pentru totalitatea socială analizată în momentul respectiv. Teoria marxistă pune deci accentul mai mult pe metoda prin care se poate analiza totalitatea socială, o metodă-dacă se poate- universal valabilă cât timp există obiectul ei de studiu- surplusul. Așa deci, pentru a „produce” teoria marxistă ar trebuie „inventată” metoda prin care acest surplus determină ideologia, tehnologia, fenomene sociale precum șomajul sau crizele economice, ziua de lucru, productivitatea etc.etc. De asemenea ar trebui arătat unde și din ce relații sociale de producție apare mai exact acest surplus (în capitalism), circulația lui în societate și cum apare el în formele economice cu care funcționează economia capitalistă precum profitul, renta, prețurile, creditul etc. Pe scurt cam ce a făcut Marx pe lung în Capitalul (volumele 1,2,3). Deci ce ne spune mai exact Marx despre surplus (sau, mai exact, care sunt lucrurile pe care teoria „mea” le consideră drept relevante)?

1. Surplusul, în societatea capitalistă, este produs în interiorul întreprinderii capitaliste: fabrica- pe vremea lui marx, corporația- în zilele noastre. Dar analiza se aplică la orice afacere ce funcționează pe baza muncii salariate în scopul vânzării unui produs/serviciu.

2. Că el reiese din relațiile sociale de producție în care intră oamenii în fiecare sistem economic. În sclavagism relația stăpân/sclav, în feudalism relația țăran/senior, în capitalism între cine își vinde forța de muncă -angajatul- și cel ce are dreptul (în capitalism) să o folosească după bunul său plac- angajatorul.

3. Că „problema” nu este existența surplusului în sine ci faptul că producătorii lui- angajații- și cei ce și-l însușesc și îl distribuie -angajatorii- mai departe nu sunt aceleași persoane. Adică că o clasă -cei ce decid asupra surplusului- exploatează altă clasă- producătorii direcți ai surplusului. Există deci o contradicție legată de valoarea materială creată- surplusul, nu ideală, legată de idei. 

Clasa este prin urmare definită – în această teorie marxistă- în funcție de surplus. Oamenii aparțin unei clase (sau mai multor clase) în funcție de poziția (sau pozițiile) lor față de surplusul ce se crează în societate². În această definiție a clasei se pune accentul pe relația dintre indivizi adică pe relația de clasă. Lupta de clasă devine-pentru această teorie care și pentru aceste definiții- nu lupta pentru deținerea mijloacelor de producție ci lupta pentru decizia asupra surplusului în societate.  

A considera una din clase mai importantă decât alta (sau clasele în general ca determinant „principal” al totalității sociale) ar însemna încălcarea principiului epistemologic pe care se bazează teoria marxistă (așa cum o înteleg eu). Totalitatea socială este supra-determinată de toate aceste procese, fie ele de clasă sau nu, fie ele umane, naturale, tehnologice etc. Dar cum punctul de pornire al (epistemologiei) teoriei marxiste este surplusul, cunoașterea produsă despre totalitatea socială va descrie modurile în care surplusul supra-determină totalitatea socială și deci accentul va fi pus aceste procese de clasă din societate³. Alte teorii care au alte puncte de pornire- de exemplu genul/ puterea/ rasa/ informația/ ideologia/etc. sau o combinație dintre ele- se vor concentra pe modurile în care acele concepte (considerate „mai importante” de acele teorii) determină realitatea. 

Dar diferențe teoretice există atât între teoria marxistă și alte teorii ne-marxiste, cât și- desigur -între diferite teorii marxiste. Există, de exemplu, chiar o „tradiție” a teoriilor marxiste ce definesc clasa în funcție de deținerea mijloacelor de producție. Voi oferi mai jos două argumente-din puctul de vedere al teoriei marxiste expuse aici- pentru care clasa definită în funcție de deținerea (sau nu) a mijloacelor de producție nu oferă o analiză satisfăcătoare a capitalismului contemporan:

1.O scurtă analiză a unei corporații capitaliste ne arată că deciziile nu sunt făcute de cei ce dețin mijloacele de producție. O corporație este deținută de acționarii ei. Aceștia aleg consiliul de administrație care va conduce propriu zis corporația respectivă. Membrii acestui consiliu pot sau nu să dețină acțiuni, așa cum poate orice muncitor din corporație sau din afara ei să dețină. Acționarii majoritari, deci cei cu adevărata putere (de decizie) asupra consiliului de administrație (și a corporației) sunt la rândul lor un număr mic de oameni sau corporații. Odată ales acest consiliu, el are întreaga putere de decizie asupra modului cum se produce și distribuie surplusul. O definiție a clasei bazată pe deținerea mijloacelor de producție scapă deci din vedere faptul că decizia asupra surplusului (și deci scopul teoriei expuse aici spre deosebire de scopul deținerii mijloacelor de producție a altor teorii marxiste) în societatea capitalistă contemporană nu este făcută (neapărat) de cei ce dețin mijloacele de producție.

2.Comunismul secolului 20 a fost o înfăptuire a deținerii colective a mijloacelor de producție. Și deci ce a mers rău atunci? Din punctul de vedere al teoriei marxiste (bazate pe surplus) problema a fost că decizia asupra surplusului în societate a fost făcută tot de un număr mic de oameni, nu în „virtutea” deținerii de capital ci ca „reprezentați” ai clasei muncitoare desemnați de partid. Exploatarea și-a schimbat deci doar forma, decizia asupra surplusului fiind făcută în continuare de un număr mic de oameni, nu de majoritatea producătorilor direcți⁴.

Și acuma, pornind de la cele de mai sus, ce ar însemna o deci schimbare „adevărată” a capitalismului? Dacă problema societății-din punctul de vedere al teoriei marxiste cum o înțeleg eu- este faptul că o clasă (care decide asupra surpluslui) exploatează pe alta (cea care produce surplusul), atunci soluția este crearea unei societăți în care cei ce produc surplusul să fie și cei ce decid asupra lui, adică să existe o relație comunistă de producție în care producătorii direcți decid (colectiv) asupra surplusului creat de ei. Adică în principiu o democratizare economică (1 angajat= 1 vot) similară democrației sociale (1 cetățean= 1 vot). 

În secolul 20 strategia socialiștilor (adică a celor ce doreau să facă tranziția către comunism) a fost o strategie ce s-a concentrat pe stat ca principal vehicul de înfăptuire a comunismului. Acapararea statului- se zicea- și deținerea colectivă a mijloacelor de producție de către clasa muncitoare va oferi clasei muncitoare toate premisele necesare pentru o organiza producția în societate în mod comunist/democratic. Observăm deci că pentru socialismul secolului 20 organizarea internă a întreprinderii capitaliste a rămas- dintr-un motiv sau altul- pe ultimul loc, presupunându-se că odată îndeplinite condițiile mai sus menționate, acest ultim pas era ca și făcut. Succesele acestei strategii a creat am putea zice o „tradiție” până în zilele noastre care se concentrează pe stat ca fiind principalul instrument prin care se poate „lupta” cu sistemul capitalist și se „uită” complet de organizarea internă a întreprinderii capitaliste. În plus, a considera „statul” ca fiind în vre-un fel sau altul mai „important” ar însemna încălcarea principiului epistemologic pe care se bazează teoria marxistă (expusă aici). Statul este, nici mai mult nici mai puțin, un alt obiect ca toate celelate ce este supra-determinat și supra-determină la rândul lui totalitatea socială în care se află, fără vreo importanță „ontologică” mai mare decât orice alt obiect/proces din societate. Ba mai mult, „disoluția” statului din societate nu învalidează cu nimic analiza teoriei marxiste- expuse aici- asupra societății și soluțiile propuse de ea. Statul nu este vreo „esență” a societății sau a luptei de clasă. Și acest lucru mi se pare cu atât mai important de subliniat având în vedere disoluția statului ce s-a întâmplat de câteva decenii bune până în momentul prezent în care această disoluție este „accelerată” neîntrerupt. Cu alte cuvinte sprijinirea pe stat ca instrument principal de „luptă” este- părerea mea- un impiediment strategic (și fără mai speranțe dacă e să fim sinceri) pe care s-ar baza orice teorie revoluționară (pentru reforme în schimb statul, evident, joacă principalul rol. Dar asta este o altă discuție.) 

Socialismul secolului 21 -așa cum îl înțeleg eu- a luat în considerare succesele și limitările acestei abordări focusate pe stat și deci mută (sau mai bine zis extinde) „domeniul luptei” în interiorul întreprinderii capitaliste. Vehicului principal de tranziție către o societate comunistă pornește de la (re-)organizarea relațiilor de producție de la locul de muncă, de la mica afacere până la corporație. Dacă socialismul secolului trecut a avut o abordare „top-down” socialismul contemporan ar trebui- cred eu- să aibă o abordare „bottom-up” care aibă potențialul să vorbească tuturor salariațiilor indiferent de distincțiile de gen, rasiale sau (mai ales) ideologice dintre ei. „Democratizarea locului de muncă” este- cred eu- destul de abstract pentru a coagula un număr mare de oameni (similar cu conceptele de „democrație”/ „liberatate” /„egalitate”/ etc.), dar în același timp și foarte concret deocarece fiecare individ în parte are exemplul său personal de la locul său de muncă. Pe scurt, dacă în secolul trecut „Revoluția” era idealul care a putut să unească masele de oameni pentru un viitor mai bun, în prezent se propune „democrația la locul de muncă”⁵ ca idealul ce imaginează un viitor diferit de cel capitalist. Ce ar însemna mai exact această reorganizare democratică a locului de muncă?

În primul rând ar însemna dispariției antagonismului de clasă în care un grup de oameni produce surplusul și un alt grup decide asupra lui. Angajații devenind proprii lor șefi am putea zice că se produce o sinteză a termenilor inițial antagonici în care ceea ce era la început contradictoriu, devine unul ce își conține (și rezolvă) propria contradicție. Odată cu dispariția claselor antagoniste dispare și condiția de existentă a surplusului. Având în vedere că muncitorii vor decide cât să lucreze, ei vor lucra doar cât de „necesar”, deci surplusul ca premisă și obiect de analiză al teoriei marxiste va dispărea, și teoria marxistă odată cu el… 

În al doilea rând,  având în vedere că întreaga logică a organizării întreprinderii pe relații de producție capitaliste este pentru a maximiza extragerea de surplus/ profitul, „doar” schimbarea relațiilor de producție va schimba întreaga logică a funcționării locului de muncă. Diviziunea muncii, productivitatea, timpul de muncă/liber, toate acestea nu vor mai fi subordonate „nevoii” de a produce surplus⁶. Adresând direct relația din care reiese surplusul se adresează problema la rădăcina ei, deci o abordare întradevăr „radicală”. 

Dar până când producția materială în societate se va face (în mare parte) pe baza unor relații comuniste/democratice de producție mai e cale lungă. Sau nu? Nu știu. Dar știu că la momentul actual în societate produsele și serviciile sunt făcute de cei 97% de angajați și cei 1-3% angajatori „doar” decid asupra organizării producției. Adică singurul lucru ce trebuie făcut este de a „convinge” clasa muncitoare că se poate organiza fără „nevoia” unui șef care să ia deciziile. Cu alte cuvinte, trebuie ca muncitorii să dobândească -printre altele- o conștiință de clasă, o conștiință cum că clasa lor poate conduce producția în societate, începând cu locul de muncă. 

Vorbind despre organizarea locului de muncă cu diverși oameni (majoritatea angajați) am fost sincer surprins să văd cât de „refulat” este defapt acest subiect. Ce m-a frapat poate cel mai mult a fost argumentul „marxiștilor” cum că „doar” schimbarea relațiilor de producție din interiorul locului de muncă nu ar schimba „cu adevărat” capitalismul pentru că există atât de multe alte „exploatări” ce se întâmplă în societate nu „doar” exploatarea economică de la locul de muncă. Asta în cazul în care nu se desconsidera propunerea ca fiind- în cel mai bun caz- o „incompletă și/sau greșită înțelegere a teoriei marxiste”… Apropo de cei care înțeleg „cu adevărat” marxismul Lenin parcă zicea undeva de cei ce își ocupă tot timpul „adâncind pe Marx”. Se adâncește marxismul prin cercuri de lecturi peste cercuri de lecturi…Și nu ar fi nimic greșit cu asta dacă propunerile ce reies din aceste diverse grupuri „revoluționare” nu ar fi de-a dreptul -tot vorba lui Lenin- niște miscări de ariergardă pe care se lipește un limbaj de avangardă… Adică nu mă înțelegeți greșit, și eu aș vrea un weekend de 3 zile, doamne ajută, dar nu înțeleg de ce ai nevoie marxism pentru așa ceva. Mă rog, dacă pe lângă problema perioadei de exploatare s-ar ridica și problema exploatării în sine ar fi perfect. Vorba aia, unii doresc îmbunătățirea sclaviei alții dispariția ei.

Dar din punctul de vedere al teoriei marxiste- așa cum o înțeleg eu- argumentele pentru a nu se discuta despre relațiile de producție sunt ceva cît se poate de normal. În orice sistem economic cel mai sacru/tabu subiect este relația socială de producție dintre oameni. Și în feudalism sau sclavagism existau deasemenea argumente de tot felul, de la științifice la conservatoare sau progresiste prin care se explica de ce se poate vorbi despre orice doar despre relația socială de producție predominantă „nu are rost” să se vorbească.

Critica – așa cum o înțeleg eu- pe care o face teoria marxistă altor teorii (marxiste sau nu) nu este pentru că acele teorii nu ar fi „corecte” (adică în concordanță cu-ceea ce numesc eu a fi- realitatea) ci pentru că acele teorii „uită”- mai mult sau mai puțin conștient- în modul lor de a descrie societatea -și deci în propunerile lor pentru o societate mai bună – „detaliul” pe care teoria marxistă îl consideră ca stând în calea înfăptuirii unei societăți mai juste, anume exploatarea surplusului.

Și, în final, aș dori să subliniez acest lucru. Cu toții (cred?) ne dorim o lume mai bună. De ce și cum se poate face acest lucru, asta ține de teoria (marxistă sau nu) fiecăruia. Teoria marxistă- așa cum o înțeleg eu- consideră că lumea mai bună pe care ne-o dorim cu toții nu poate fi înfăptuită cât timp în societate surplusul produs de o clasă de oameni este exploatat de altă clasă de oameni. Deci pentru a putea construi idealul unei societăți mai juste este nevoie și să dispară pe lângă exploatarea de gen, exploatarea naturii, exploatarea domestică etc. și exploatarea surplusului din sfera producției. Argumentul pentru concentrarea asupra exploatării surplusului ar fi deci nu pentru că ar fi mai „important” ci pentru că este un aspect ce nu este practic deloc discutat de societate în comparație discuțiile legate de celelate exploatări. Este posibil ca angajații să se organizeze și să decidă asupra cum, unde și ce să se producă? E un răspuns pe care trebuie să îl dea ei, marea masă a muncitorilor (repet, 97% angajați- 3% angajatori în societate capitalistă). Și ca să dea un răspuns trebuie în primul rând să știe că există o astfel de întrebare „pe bune”, nu doar ca „utopie” sau „teorie”. Cine știe ce se poate întâmpla dacă mișcările sociale (progresiste sau nu) de pretutindeni vor cere, printre altele, democrație și în interiorul întreprinderii capitaliste nu doar înafara ei…

P.S Această teorie este supra-determinată de totalitatea socială din care fac parte eu, autorul. Ea a fost modelată și formată de o infinitate de lucruri precum familia din care fac parte, genul, cultura și timpul în care m-am născut, credințele mele în știință și/sau religie, clasa (sau clasele) din care fac sau am făcut parte, interacțiunile online, lecturile marxiste și ne-marxiste, ideologiile „corecte” sau „gresite” față de care a trebuit să mă poziționez etc. etc. Niciunul din acest determinanți (și determinați de mine la rândul lor) nu joacă un rol mai „esențial” decât altul pentru teoria expusă aici. La rândul ei, tot ce poate să facă această (orice) teorie este să supra-determine totalitatea socială din care face parte. Teoria marxistă poate lua o mulțime de forme (câți oameni atâtea teorii), singurele lucruri „permanente” la ea fiind-părerea mea- cele două premise inițiale de la care pornește: dialectica (supra-determinarea) și clasa (definită în funcție surplus)

P.P.S Conține această teorie „contradicții”? M-ar mira să nu, având în vedere totul pe lumea asta este contradictoriu. Dar eu, personal, aș oferi mai mult timp încercând să rezolv contradicțiile materiale din societate ce apar în interiorul întreprinderii capitaliste decât să găsesc contradicții în ideile -pe care le consider eu- „greșite”… 

1. Similaritatea cu dialectica (în sens marxist, de la Hegel și Marx) constă în faptul că ambele concepte resping explicațiile liniare și deterministe. În dialectică, transformările istorice și sociale apar din contradicțiile interne ale unui sistem, care evoluează dinamic. Supradeterminarea adaugă la aceasta ideea că toate nivelurile structurii sociale contribuie la rezultatul final, nu doar economia.
   ↩︎
2. Pentru o analiză amănunțită a întreprinderii capitaliste pornind de la surplus și pentru o referință principală pentru teoria marxistă expusă aici, vezi Stephen A. Resnick and Richard Wolff – Knowledge and Class ↩︎
3. O altă analiză ce pornește de la surplus se poate citi la Varoufakis- Technofeudalism. „Critica” tehno-feudalismului cum că nu „surprinde adevăratele complexități ale capitalismului” este o critică esențialistă care clasează teoriile relativ la ceea ce ea consideră ca fiind „adevăratul” capitalism care poate descris dacă se iau în considerare datele empirice -pe care critica respectivă le consideră- relevante. În plus, nu s-ar putea zice și de Capitalul lui Marx ca fiind o „simplificare” a realității ce nu ia în considerare „întreaga complexitate” a sistemului economic? Se pierde din nou din vedere faptul că scopul nu este analizarea lumii…
   ↩︎
4. Pentru o analiză pornind de la surplus a comunismelor în care se păstrează distincția de clasă în ciuda faptului că decizia asupra surplusului este făcută de colectiv vezi eseul Stephen Resnick și Richard Wolff- Communism: between class and classless.
   ↩︎
5. Această formă a mesajului este luată- din nou- de la Richard Wolff. „Democrația” în America înseamnă poate ceva diferit decât în societatea românească (deși nu cu mult având în vedere hegemonia culturală a Americii). De asemenea, „cooperativă” în România are un sens poate diferit (din motive istorice) decât în alte locuri. 
   Ce vreau să zic este că și principiul dar și forma mesajului este la fel importantă și trebuie găsită „propaganda” potrivită pentru societatea în care trăim, cu idealurile, economia, istoria, cultura ei. Și doar practica poate „dezvălui” ce mod de a transmite teoria „prinde” la public… Și, până la urmă, teoria marxistă cu adevărat corectă (fără ghilimele) este teoria ce găsește forma potrivită care să rezoneze cu o masă cât mai mare de oameni… orice altă formă- precum acest eseu- ce rămâne în cercurile de „specialitate” nu atinge scopul- așa cum îl înțeleg eu- teoriei marxiste.
   ↩︎
6. Pentru o expunere a tuturor „beneficiilor” unor relații comuniste/democratice la locul de muncă și cum mai exact s-ar întâmpla această organizare între producătorii direcți/ indirecți etc. inclusiv rolul statului (sau mai exact dispariția lui) în urma democratizării întreprinderilor capitaliste (pe o scară destul de mare) vezi Richard Wolff- Democracy at work: a cure for capitalism ↩︎