Duminica asta rețeaua VIF (rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor) a organizat marșul Împreună pentru Siguranța Femeilor, la care au participat peste 15.000 oameni în cele 12 localități în care a fost organizat pentru a atrage atenția asupra problemei femicidului. Nicidecum primul, dar după toate sursele cel cu cea mai mare participare din ultimii ani, participare crescută mai ales în contextul celor 46 de femicide înregistrate în ultimul an calendaristic, din care două au fost înalt mediatizate (Teodora Marcu și Silvana Dăogaru).
O inițiativă bună, nu? Greșit, v-ar răspunde postăcimea centristă și conservatoare care s-a discursat peste tot tânguindu-se despre deturnarea unei cauze care, cel puțin pe cei din urmă, i-a interesat până acum mai mult la nivel semantic, prin vară fiind un prim val de teoria chibritului despre de ce ne trebuie nouă dom’le cuvântul ăsta nou femicid, că crima-i crimă, ce vor și muie-…femeile ăstea să fie ele mai cu moț.
Tărâța virtuții s-a umflat întâi în cercurile centrist-liberale, oripilate că nu au putut avea parte de un protest personalizat, lipsit de steaguri palestiniene și de sloganuri anticapitaliste care le deranjau mințile și inimile neîntinate de ideologie care didn’t sign up for this – protestele fiind bineînțeles niște fenomene omogene și create în condiții sterile de laborator, nici că am avut niște proteste în 2014 despre exploatarea unor zăcăminte de aur care ne-au dat vreo 3 partide, din care 2 au ajuns să reprezinte cam jumătate din Parlamentul României și să se porcăiască periodic pe un narcisism al micilor diferențe cum ar fi „iubim mai mult capitalul local sau pe cel global?”, iar unul a ajuns subiect de glume de tip Disco Elysium despre cum esența stângii e eșecul.
Ioana Cărtărescu-Petrică, autoarea uneia din cele mai populare postări de genul, chiar ne anunță 2 zile mai târziu că îi plăcea să se considere om de stânga (o dă însă de gol faptul că în anul domnului 2025 o persoană care chiar e de stânga nu poate simți decât rușine la acest gând) până la acest protest, dar a renunțat la această etichetă după ce a văzut fața monstruoasă a „noului val de activiști de stânga”, și a trecut la majoratul adultului de centru cu mansardă mobilată intelectual (bineînțeles, mobilare executată cu bun gust minimalist, unde nu e loc decât de o singură cauză exsanguinată de context material-istoric per protest).
Isonul deranjului că s-a găsit Palestina la protestul VIF a fost ținut apoi de alți oameni pe care îndrăznesc să îi numesc ceva mai radicali, precum Costin Andrieș de la publicația lolcow În Linie Dreaptă, supărat și el tot că s-a găsit Palestina și tuneluri Hamas la protestul VIF, dar și marxism nășit de, citez, „femeia asta”, Mihaela Miroiu, despre care aflu în premieră că e înaltă preoteasă a marxismului românesc. Aș putea să scot stângometrul și să demonstrez de ce Mihaela Miroiu se încadrează pe el undeva între „inofensiv” și „ridiculos” cu un pomelnic de citate și fapte prin care se declară direct și indirect liberală și anticomunistă (condamnând comunismul inclusiv în ultima postare pe subiectul femicidului în care declară democrațiile liberale consolidate antidot la patriarhat), dar nu cred că s-ar compara cu testele de puritate la care a fost supus protestul VIF de duminică, ca să nu mai zică lumea că doar stângiștii sunt ăia obsedați de puritate ideologică.
Vine apoi antreprenoarea Ana-Maria Itoafă, o femeie care îl poartă pe Charlie Kirk în suflet și la cover pe Facebook, care are No feminism here la bio și care acum 2 săptămâni contesta autonomia corporală a femeilor și dreptul la avort să comenteze că s-a găsit anticapitalism și la grupul de activism rom E-Romnja, una din organizațiile participante, și cărora lasă de înțeles că le-ar lansa o anatemă ca pe vremea Căpitanului, dar nu poate că Facebook cică încă ar avea community standards.
Am citit și m-am râs în primă fază, că ce poate face o loseriță politic jokerizată de stânga cum nu-mi place mie să mă cred. Dar feedul e necruțător și a continuat să îmi servească discurs cu polonicul, așa că mi-am zis că e momentul să mă manifest și eu ca cetățean liber și discursură a societății.
De ce s-au activat totuși toate aceste voci la protestul ăsta, care nu a fost primul protest VIF cu mesaje anticapitaliste și nici pro Palestina? Cel mai probabil din cauza numărului mai mare de participanți și a atenției media sporite în acest an asupra problemei femicidului, care cred că a născut o teamă față de ascensiunea acestor subiecte adiacente în discursul mainstream. O cauză mai puțin evidentă imediat e faptul că și aceste voci recunosc mai mult sau mai puțin explicit adiacența și intersecția acestor cauze și asta stârnește o reacție de agresiune împotriva unor potențiale solidarități și fronturi comune de acțiune care se pot dezvolta și la noi între susținătorii lor. Recunoașterea e mai clară și mai precis articulată la vocile conservatoare, și de aici atacul mai feroce și mai direct la feminism ca mișcare în sine pe care îl văd ca pe un cal troian al marxismului, în timp ce vocile centriste își doresc cu o disperare aproape simpatică în naivitatea ei să creadă într-o formă de feminism eficientă, dar divorțată de critici și acțiuni împotriva capitalismului liberal.
S-a ajuns așa în mod ironic și în unele cazuri nu neintenționat să se producă mai multă deturnare de la subiectul violenței împotriva femeilor prin acest diluviu de cuvinte și polemici decât prin participarea unor grupuri de stânga și adiacente stângii care au fost acolo să susțină această cauză. O să remarc doar în treacăt asupra dublului standard al virtue signalingului văzut drept caracteristică ce face „stânga” greu de digerat pentru omul de rând – atunci când ieși la protest pro Palestina ești în cel mai bun caz un virtue signaler cu probleme de adaptare la realitate și nu faci mare lucru pentru o cauză, dar comentacul centrist care se delimitează de astfel de cauze extremiste e un om rațional preocupat de sănătatea societății civile, deși semnalizează și el virtute către in-group prin delimitarea de cauze radicale și lăsarea unui flanc liber atacurilor din zona conservatoare. Și, cum am mai spus mai devreme, testele de puritate nu mai sunt o problemă așa mare atunci când vin de unde trebuie. E clar cine e gazda și cine joacă în deplasare pe terenul ăsta discursiv, dar ăsta nu e un motiv de a capitula definițiilor oponentului sau să ne speriem de atacurile ăstea retorice.
Ce loc să mai ai să vorbești în balamucul ăsta de statisticile și datele istorice care ar putea să ne facă să ne gândim cu capul nostru că poate oamenii ăia care văd o legătură între modul de producție capitalist și accelerarea opresiunii femeilor n-or fi așa rupți de realitatea materială, ba din contră, sunt ceva mai bine ancorați la ea.
Nu a pretins nimeni că patriarhatul s-a născut odată cu capitalismul, dar odată ce ne uităm chiar și în diagonală cu un ochi ceva mai detașat de propaganda anticomunistă feroce a tranziției la istoria lumii putem constata o legătură între legiferarea și binecuvântarea instituțională a relegării femeilor la un rol socio-economic secundar și dezvoltarea capitalismului industrial și expansiunea sa colonială, iar asta nu a făcut decât să le vulnerabilizeze la orice formă de violență. Iar un lucru pe care ar trebui să ni-l dea de gândit steagurile palestiniene e și faptul că femeile nu-s doar albe, ci și că cele mai brutale și frecvente acte de violență împotriva femeilor s-au comis și se comit în continuare împotriva femeilor non-albe. Sigur, asta poate deranja niște feministe albe liberale, dar nu înseamnă că e o deturnare, din contră, ilustrează sloganurile cel mai popular asociate cu aceste proteste, „nu va fi niciuna liberă până nu suntem toate libere” și „cade una, cădem toate”. Iar drepturile ălea, așa cum sunt ele, pe care le au femeile din anumite părți ale lumii au venit istoric ca o consecință, hai să nu zic neapărat a luptei de clasă, dar cu siguranță a unei lupte sub steaguri văzute la vremea respectivă ca fiind stângiste sau proto-stângiste. Ok, ne-a dat și dreapta niște feminisme – spețe de feminism liberal precum choice feminism și tristul girlboss feminism al anilor 2010, și versiunea conservatoare de tradwife feminism, forme de feminism osificate în sistemul capitalist și care caută fie o integrare și o adaptare la regulile patriarhale ale capitalismului liberal, fie o capitulare completă în rolul de muncă reproductivă din sânul familiei tradiționale cu prețul autonomiei individuale și în destule cazuri ale siguranței personale, dar cu ce ne-am ales de pe urma lor?
Deturnarea asta discursivă a produs ca efect secundar o atenție mai mare asupra fazei genocidare a proiectului colonial zionist din Palestina decât s-a bucurat vreodată din partea presei românești mainstream de la 7 octombrie 2023 încoace, și mult mai mare decât deturnarea imaginară a protestului VIF prin simpla prezență care altfel ar fi trecut neremarcată a unor activiști pro Palestina. Ăsta nu poate fi decât un silver lining amărât și amar în lumea de coșmar în care trăim și în care presa la nivel mondial și în speță cea românească a ignorat timp de 2 ani acest proiect genocidar.
Am băgat de seamă și că toți oamenii ăștia opăriți de întinarea protestului VIF cu diverse cauze spurcate pare că știu mai bine cine e „stânga” și ce face ea decât „stânga” însăși. Stânga e atunci când vrei să oprești femicidul, dar ești un terorist islamist care vrea femei subjugate de Islam și legea Shakira hips don’t lie, e atunci când vrei bebeluși uciși atât prin avort cât și de Hamas (o obsesie zionistă bazată pe nimic concret spre deosebire de zeciile de mii de infanticide dovedite în rândul populației palestiniene), dar și decretul 770/1966 în același timp. Pe cât de incoerentă e proiecția asta mentală a dușmanilor ideologici, pe atât de greu îmi e mie să dau o definiție cu mult mai coerentă a stângii românești, și cred că și stângii românești îi e greu să facă asta, în primul rând pentru că nu există un nucleu de putere politică de stânga în România actuală – aici e oarecum și cum intuiește Ioana Cărtărescu-Petrică, stânga în România e încă o chestiune de gânduri și simțiri, e mai mult de cum te consideri decât de ce faci, pentru că are resurse materiale, umane și organizaționale cel mult anemice. Și cred că pentru că îi e greu și ei, unele elemente mai „moderate” au tendința de a plana lin cu intervenții de gentle parenting pe subiect, dar nu adresat oamenilor care au început cu spumele, ci celor care încearcă să combată delirul ăsta de dreapta – știi, poate au și ei un pic de dreptate, nu așa atragi oamenii… La care eu vin și întreb: cine are niște dreptate? Antreprenoarea Ana-Maria „no feminism here” Itoafă supărată că un protest feminist nu se ridică la standardele sale și că există acolo femei non-albe anticapitaliste? Centrista matură Ioana Cărtărescu-Petrică ce ar dori să nu vadă remindere că există oameni cărora le pasă de genocidul din Gaza că susțin cauze feministe? Costin Andrieș, omul care reducea feminismul românesc la dorința femeii de a își abandona rolul natural de făcătoare de sarmale? De la care din oamenii ăștia profund conectați la clasa muncitoare să ne luăm un pic de lumină, că poate nu zic totuși așa de rău? Mai bine să ne vedem împreună de cauzele noastre pierdute, că poate n-or fi așa pierdute dacă stârnesc atâta panică morală doar prin prezența lor.
Nu știu cum ar trebui să se definească stânga că nu m-a încoronat încă vreun comentac de dreapta împărăteasa marxiștilor, dar poate e momentul ca măcar unii oameni care se consideră de stânga să nu mai pice după fenta concern trollingului și să înceteze să se mai uite în gura celor care numai binele nu ți-l doresc și care îți spun deschis și sincer că sunt împotriva ta, că nu mai suntem în 2016. În rest, puritate și virtute, noi să fim sănătoși, că cine știe poate chiar om construi și baza aia materială pentru revoluție într-o zi cu soare dacă dreapta urlă atât de tare chiar și când vede doar idei și sentimente născânde, cu condiția să nu ne mai tremure atâta chiloții pe noi când îi supărăm.