Text apărut inițial în engleză pe site-ul rețelei Transform Europe.

Un nou partid de stânga de masă în Marea Britanie era de mult așteptat. Guvernul Starmer, ales cu puțin peste un an în urmă, a reușit ceea ce pentru mulți părea imposibil: să fie tot atât de mult la dreapta, dacă nu mai mult, decât guvernele Blair din trecut, pe mai toate subiectele importante—de la tăierile bugetare la protecția socială la preluarea retoricii reacționare împotriva imigranților la complicitatea deplină în genocidul din Gaza. În retrospectivă, conducerea lui Jeremy Corbyn (2015-2019), văzută la momentul respectiv ca o întoarcere la rădăcinile socialiste ale partidului, n-a fost mai mult decât un intermezzo în metamorfoza de lungă durată a Partidului Laburist într-un partid neoliberal al centrului extrem. Odată descris de Lenin ca un „partid muncitoresc burghez”, unde conducerea era burgheză, iar baza socială și activiștii la firul ierbii erau din clasa muncitoare, Labour este acum doar un partid burghez: politica sa economică este de dreapta, donațiile din partea mediului de afaceri mai substanțiale ca niciodată, elitele partidului recrutate în proporție covârșitoare din așa-zisa clasă profesional-managerială, iar baza electorală pierde de zor voturile clasei muncitoare.

Mulți dintre acești alegători se îndreaptă acum către partidul populist de extremă dreapta Reform UK—un partid al bogătașilor și pentru bogătași, al cărui lider, Nigel Farage, este un fost bancher auto-intitulat cândva drept „cel mai mare thatcherist din politica britanică”. Cu toate acestea, partidul său se află acum în fruntea sondajelor, servind drept opoziția cea mai vocală la guvernul Starmer, deși are doar cinci parlamentari. Capacitatea Reform UK de-a profita de nemulțumirea populară crescândă față de establishment-ul politic are mai puțin de-a face cu ceea ce promit să facă pentru clasele populare (nimic altceva în afară de reduceri de impozite care i-ar avantaja în mod disproporționat de mult tot pe cei înstăriți) și mai mult cu absența unei alternative de stânga la status quo.

Partidul Verzilor se situează poate la stânga majorității partidelor similare din Europa de astăzi, în special sub noua conducere a lui Zack Polanski, însă până acum nu au reușit să crească în popularitate după rezultatul promițător obținut la alegerile de vara trecută. Aceasta dovedește încă o dată că un partid are nevoie de mai mult decât un lider carismatic și progresist pentru a-și construi o bază în rândul oamenilor obișnuiți care se confruntă cu o criză profundă a costurilor de trai. În mod crucial, legăturile lor cu mișcarea sindicală și cu mișcările sociale, precum cea de solidaritate cu Palestina, sunt încă foarte firave sau spre deloc în cazul celor dintâi. Asta nu înseamnă că Polanski nu poate îndrepta partidul într-o direcție mai radicală, iar poziția adoptată weekend-ul trecut la conferința națională a partidului, de abolire a landlordism-ului pentru a contracara criza locuirii din UK, este încurajatoare. Dar cu o floare nu se face primăvară; Polanski și ceilalți eco-socialiști din partid trebuie să-și lărgească semnificativ baza socială, care deocamdată rămâne ferm ancorată în clasele de mijloc din orașe ca Londra, Brighton sau Bristol.

În acest context, anunțul din iulie privind înființarea unui nou partid de stânga condus de Corbyn și de parlamentara independentă, ex-laburistă, Zarah Sultana a fost întâmpinat cu un entuziasm enorm. În doar câteva săptămâni, aproape 800.000 de persoane s-au înscris în ceea ce momentan se cheamă Your Party (denumire provizorie până la conferința fondatoare din toamnă, unde se va decide în mod democratic numele definitiv). Dacă cifra celor inițial înscriși rămâne nu scade, YP ar deveni practic peste noapte cel mai mare partid din Europa. Toate organizațiile de stânga britanice existente—cu excepția câtorva grupuscule sectare—s-au alăturat imediat proiectului. În absența unei coordonări centralizate, filiale locale au apărut spontan în toată țara, demonstrând astfel apetitul imens de-a construi ceva nou. Deja de pe-acum, înainte de înființarea propriu-zisă, YP se bucură de aproximativ 20% din preferințele alegătorilor.

Cu toate acestea, încă de la început, procesul a fost vizibil măcinat de diviziuni interne între echipa lui Corbyn și cea a lui Sultana. Aceasta din urmă a anunțat noul proiect fără aprobarea celei dintâi, ceea ce a dus la o confuzie jenantă în primele 48 de ore de existență a partidului. Momentul a fost depășit, dar diviziunile au continuat să se adâncească. Într-un interviu pentru Sidecar, Sultana a lăudat corbynismul, dar a vorbit și despre limitele acestuia: capitularea în fața definiției IRHA a antisemitismului, ezitarea paralizantă în privința Brexitului, neimpunerea revocării de către membrii a deputaților de dreapta, eșecul de a-i implica pe membri în luptele și campaniile locale, abordarea mai generală prea conciliantă față de atacurile virulente din partea dreptei (atât din interiorul, cât și din afara partidului). Toate aceste critici sunt fundamental corecte și ar trebui neapărat adresate dacă e ca YP să aibă mai mult succes decât moștenirea lui Corbyn ca lider al Partidului Laburist: nu numai pierderea a două alegeri (2017 și 2019), dar cedarea fără prea multă luptă a frâielor partidului către elementele sale cele mai de dreapta, care odată ajunse la butoane au făcut exact ceea ce ar fi trebuie să facă cu ei, epurând din partid majoritatea socialiștilor.

Deși tabăra lui Corbyn a fost mai puțin critică în public, tensiunile dintre cele două tabere au atins un punct critic la mijlocul lunii trecute, când Sultana a trimis un formular de aderare prin care oamenii să se înscrie oficial și să înceapă să plătească cotizațiile de membri. Acesta a fost urmat, la câteva ore distanță, de un e-mail din partea lui Corbyn care spunea că formularul respectiv nu era legitim, deoarece nu fusese convenit de toată lumea. La scurt timp după aceea, Sultana a emis pe rețelele de socializare o declarație potrivit căreia problema pe fond ține de încercările repetate ale facțiunii Corbyn de-a o marginaliza în procesul de înființare a partidului. S-au vehiculat chiar și amenințări cu darea în judecată, generând confuzie și demoralizare în rândurile multor potențiali membri gata să se apuce de treabă pentru a construi alternativa de stânga necesară pentru a contracara ascensiunea fulminantă a Reform UK.

La o săptămână distanță a survenit ceea ce seamănă cu un armistițiu. Pe 24 septembrie, facțiunea Corbyn a trimis un e-mail care anunța conferința fondatoare pentru sfârșitul acestui an (29-30 noiembrie) la Liverpool și lansarea oficială a înregistrării membrilor. Câteva ore mai târziu, Sultana a părut să susțină acest apel, afirmând că noua bază de date va include automat miile de persoane care se înscriseseră deja prin formularul controversat trimis anterior de ea. Desigur, acest armistițiu nu înseamnă că diviziunile au dispărut.

Lăsând la o parte detaliile procedurale și ego-urile supradimensionate, a devenit destul de clar că aceste două facțiuni—ambele fiind încă prea vag conturate pentru a fi descrise pe deplin aici—reprezintă două tendințe politice și abordări diferite cu privire la ceea ce ar trebui să fie acest partid. Facțiunea Sultana pledează pentru o abordare profund democratică, de jos în sus, care să-i împuternicească pe membrii de rând, cu accentul pus pe primordialitatea mobilizării la firul ierbii și a campaniilor locale. Facțiunea Corbyn pare să prefere politica obișnuită, cu un partid centrat pe „liderul carismatic” (de gustibus) și preocupat mai ales de lupta electorală, așa cum s-a întâmplat preponderent în timpul mandatului lui Corbyn de lider al Partidului Laburist.

Cu toate acestea, ambele facțiuni au acționat greșit, fiecare escaladând tensiunile în loc să încerce aplanarea lor. Dacă Sultana s-a simțit marginalizată, ceea ce este pe deplin plauzibil, existau cu siguranță modalități bune de-a face asta public decât lansarea unilaterală a procesului de înregistrare, mai ales când e vorba de banii oamenilor la mijloc. A fost o greșeală tactică ce riscă să fi alienat deja mulți activiști la firul ierbii care, altminteri, ar fi probabil de acord cu abordarea radical-democratică și combativă pe care o propovăduiește Sultana. Poate ar fi trebuit să și pună în practică acest mod de-a face politică, inițiind o dezbatere deschisă cu privire la diferențele politice, strategice și organizaționale dintre cele două tabere. În schimb, Sultana a ales să facă manevre de culise, adică exact tipul de politică birocratică, de sus în jos, pe care altfel o critică pe bună dreptate la cealaltă tabără.

În situația actuală, probabil că cea mai bună șansă pentru ca Your Party să nu devină Their Party este ca o a treia forță să apară din rândurile activiștilor de rând, care doresc cu adevărat să construiască partidul socialist, popular, democratic și militant de care Marea Britanie are nevoie. Acest lucru se poate întâmpla numai prin mobilizarea și organizarea de jos în sus, în primul rând la nivel local. Un prim demers în acest sens a apărut la finele lui septembrie, când mai mulți activiști nealiniați, frustrați de dezacordurile publice dintre cei doi lideri (încă nealeși de nimeni), au lansat inițiativa Our Party. Scrisoarea deschisă, semnată de peste 6000 de persoane, solicită înființarea unei echipe interimare independente care să ghideze procesul în perioada premergătoare conferinței fondatoare. Reacția facțiunilor Corbyn și Sultana față de această a treia tendință nu este încă prea clară, dar în atmosfera persistentă de confuzie și divizare, apariția acesteia mai curând binevenită. Încă e, așadar, o speranță că un nou partid de masă al stângii britanice va evita un colaps prematur. Dar asta va depinde doar de amploarea și forța mobilizării de jos în sus. Lăsați de capul lor, liderii care au dat chix în trecut vor da chix din nou.