Articolul a fost preluat de pe blogul Profu’ de lenevie la invitația autorului. Am mai recomanda de pe blog și acest articol despre cum suntem furați la job prin ore suplimentare mascate.
Nu de puține ori, atunci când vine vorba despre lene în spațiul public, una dintre referințele culturale principale care apar ad nauseam în mentalul colectiv, este celebra scriere a lui Ion Creangă, intitulată Povestea unui om leneș. Aceasta este practic snoava preferată a moraliștilor autohtoni, care a reușit să se infiltreze în cultura populară românească prin expresia „muieți-s posmagii” și să fie prezentată pe post de adevăr cu privire la lene și leneși. Acest lucru nici nu-i de mirare, din moment ce este predicată încă de la grădiniță.
Morala poveștii este una simplă și în același timp dură: cine nu muncește, merită să fie ridiculizat, persecutat, exclus din colectivitate și în cele din urmă spânzurat, pe motiv că este o putoare atât de mare și de nesimțită, încât nu vrea nici măcar să-și înmoaie singur posmagii.
Leneșul din această poveste este intenționat construit ca o caricatură extremă, neavând aproape nimic uman în el, tocmai pentru a se descuraja o potențială empatie din partea cititorilor. Autorul folosește, conștient sau inconștient, un procedeu care amintește mai mult sau mai puțin evident de eroarea logică a omului de paie (așa-numita Straw Man Fallacy), prezentă în diverse dezbateri, unde punctul de vedere al oponentului este intenționat distorsionat și redus la o formă absurdă, pentru a putea fi mai ușor de combătut și ridiculizat.
În cazul de față, Ion Creangă nu are de a face cu o figură reală a leneșului, adică un om care poate avea diverse motive existențiale, ideologice sau personale pentru a refuza munca, ci inventează în schimb o caricatură absolută, lipsită atât de profunzime și voință, cât și de voce, acestuia neacordându-i-se mai mult de două replici scurte pe parcursul întregii povești. Caricatura nu vrea să se miște, nici să reacționeze și nici măcar să-și mestece mâncarea. Apoi, acest „specimen” este luat ca reper general, fiind folosit pe post de avertisment pentru toți ceilalți care ar îndrăzni să facă la fel.
O astfel de strategie scriitoricească are un profund efect ideologic, blocând din fașă exercitarea oricărui spirit critic asupra muncii. În loc să analizăm cauzalitatea complexă și polifactorială din spatele refuzului muncii și în loc să ne întrebăm ce fel de muncă era impusă în sat, cine profita de pe urma muncii celorlalți sau ce libertăți trebuiau sacrificate în numele eticii și disciplinei muncii, povestea direcționează întreaga atenție pe monstruozitatea individuală a leneșului. Întrebările cu sens dispar și dezbaterea este descurajată, iar în locul acestora rămâne doar reacția viscerală de tipul „Să-l spânzurăm!”, la fel cum, în cazul persecuției femeilor vrăjitoare din Evul Mediu, reacția pavloviană era „Să le ardem pe rug!”
Povestea este astfel o formă primitivă de propagandă ce validează cultura hegemonică, legitimând munca nu prin argumente valide, ci prin frică, rușine și excludere. De altfel, satul întreg devine precum o instanță morală, iar sătenii au aspectul unor veritabili braconieri care pornesc prin inima neagră a codrului, hotărâți să vâneze „animalul leneș”, nu pentru că i-ar fi deranjat cu ceva, ci pentru că își permite să lenevească prea mult agățat de ramurile copacilor și refuză să se supună regulilor nescrise ale muncii. Îl prind, îl cară ca pe o bucată neînsuflețită de lemn, iar în drum se opresc doar pentru a-l oferi temporar ca trofeu unei boieroaice miloase în manieră paternalistă.
Pe de altă parte, tot în cadrul poveștii, Creangă este deosebit de generos cu acea cucoană boieroaică, pe care o înfățișează ca pe o persoană binevoitoare, empatică și respectată de țărani, în timp ce, în realitate, oamenii ca ea făceau mult mai mult rău comunității comparativ cu leneșul, din moment ce se aflau în postura de exploatatori și opresori. Țăranii, în loc să-și îndrepte furia și frustrările către moșierii care le furau munca, interiorizează atât imaginea cât și morala opresorilor și aleg să-și verse ura asupra celui mai vulnerabil, inofensiv și neputincios membru al comunității. Vedem cum valorile sunt astfel răsturnate, leneșul devenind inamicul public numărul unu, iar boieroaica (simbolul parazitismului de clasă) este tratată cu o pietate aproape religioasă, ca și când ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât o sfântă protectoare.
Această mârșavă inversiune morală este cu atât mai ciudată cu cât satul, chipurile solidar, nu acționează împotriva exploatatorului real, ci împotriva oprimatului care nu trage la jug, în rând cu toți ceilalți. Este revolta sclavilor nu împotriva stăpânilor care îi împovărează, ci împotriva tovarășului care alege să spună: „Destul, m-am săturat!”. Nu exploatarea este condamnată, ci retragerea din câmpul muncii. Nu biciul este problema, ci taman cel care se ferește de el.
În concluzie, poate că a venit timpul să ne întrebăm: de ce ajungem să urâm leneșii fără să-i înțelegem cu adevărat? De ce ne temem atât de tare de cei care aleg să nu tragă la jug? Și nu în ultimul rând, de ce asemenea povești ale copilăriei ne învață să umanizăm opresorul (boieroaica) și să dezumanizăm oprimatul (leneșul)?