O maladie ideologică sufocă sfera publică din România de trei decenii încoace: occidentalismul. Nu vorbim aici de influențele occidentale asupra unei culturi. Acele influențe sunt inevitabile și, adeseori, benefice sau măcar benigne. Occidentalismul e act normativ, nu receptare pasivă: e ambiția obsesivă a țărilor de la marginea sau din afara Occidentului de-a emula Occidentul, de a-l reproduce acasă, de-a fi văzute ca parte integrantă a acestuia, iar uneori chiar de-a se arunca în bătaia focului pentru a-l proteja de primejdiile non-occidentale. De obicei, ambiția aceasta e nutrită de elitele complexate și conformiste din țările periferice, care nu îndrăznesc să conteste hegemonul, așa că vor să-l înduplece. Dar nici nu-și acceptă pe deplin statutul periferic, așa că vor să-i semene hegemonului, ba chiar să-l muștruluiască când dă semne că se îndepărtează de la propria sa identitate, că-și trădează propriul destin.

Occidentalismul cunoaște manifestări variate, care însă pot fi grupate în două mari categorii. Prima e occidentalismul naiv, de factură axiologică, pentru care Occidentul echivalează cu toate lucrurile bune și demne de apărat pe lumea asta: drepturile omului, democrația, libertățile individuale, ordinea internațională bazată pe reguli. Desigur, acest occidentalism naiv eludează faptul că, totodată, Occidentul a fost și este responsabil de cele mai mari încălcări ale drepturilor omului, democrației, libertăților individuale și ordinii internaționale bazate pe reguli. O trecere în revistă sumară ne amintește că cel mai devastator conflict militar din istoria omenirii, Al Doilea Război Mondial, a fost instigat, cel puțin în Europa, de o putere occidentală; că singurele bombe atomice folosite până acum au fost folosite de altă putere occidentală; că cele mai mari genocide din istorie de puterile occidentale au fost comise; că sistemul economic ce pune profitul mai presus de viață, tot Occidentul ni l-a dat.

Adepții occidentalismului naiv, însă, fie caută justificări pentru toate aceste atrocități bine-cunoscute ori pur și simplu le ignoră. Genocidul din Gaza e doar cel mai actual și sinistru exemplu în acest sens. Ce contează avalanșa de dovezi care se revarsă zilnic pe ecranele noastre? Ce contează că fascismul e mai pe val în Occident decât în oricare altă regiune a lumii? Până la urmă, în inima Occidentului s-a și născut acum o sută de ani. Încălcările libertăților civile definesc Rusia și China, dar în SUA, țara sclaviei și a inegalităților rasiale perpetue, sunt doar o sincopă temporară. Cleptocrațiile central-asiatice ori africane sunt cumva endemice, dar își spală banii la Londra și Zürich. Occidentalismul naiv, așadar, nu e cu adevărat naiv, căci naivitatea presupune inabilitatea involuntară de-a privi realitatea în față. Aici e vorba de o alegere – acel „refuz de a gândi” despre care până și Arendt spunea că e rădăcina răului.

Al doilea tip de occidentalism poate fi numit pragmatic. Aderenții săi nu neagă atrocitățile și ororile menționate mai sus, însă le relativizează, considerând că Occidentul rămâne de preferat Rusiei, Chinei ori altor puteri malefice. Sigur, în ultima jumătate de secol SUA a bombardat, invadat, boicotat și destabilizat mai multe țări decât toate aceste puteri malefice la un loc. Se estimează că numai sancțiunile impuse de puterile occidentale în ultima jumătate de secol au dus la moartea a 37 de milioane de oameni. Dar pentru occidentalistul pragmatic est-european asta nu contează. Ce contează (și numai asta contează) e că, pentru noi, în partea asta de lume, Rusia e primejdia mai mare, de unde și necesitatea adeziunii la Occident.

De reținut că, la fel ca pentru naivi, și pentru pragmatici, adeziunea aceasta nu poate fi decât totală. Printre altele, asta presupune impunerea falsei dihotomii între Occident și Rusia/China, deși istoria abundă de țări care, într-o varietate de epoci și regiuni, au adoptat o politică externă nealiniată și multilaterală – adică realmente pragmatică. Falsa dihotomie presupune, la rândul ei, diabolizarea oricui o pune sub semnul întrebării. Asta face ca sferele publice definite de occidentalism – cum sunt majoritatea celor din Europa de Est – să aibă analize și dezbateri extrem de rudimentare pe politica externă. În acest sens, occidentalismul este fratele geamăn al anti-comunismului, bine descris acum ceva ani de Ovidiu Ţichindeleanu drept „principiul a priori al discursivității (…) un adevăr fundamental indiscutabil care a permis negândirea activă a capitalismului”. Ce a făcut anti-comunismul pe planul politicii interne, a făcut occidentalismul pe cel al politicii externe: negândirea activă a geopoliticii.

Chiar și așa, la prima vedere, occidentalismul pragmatic pare să aibă mai multă noimă decât primul tip de occidentalism. De-aia și e îmbrățișat de mulți oameni declarați de stânga, ba chiar internaționaliști. Însă occidentalismul pragmatic se deosebește doar la suprafață de cel naiv. Pe fond, e măcinat de aceeași inconsecvență morală și politică: pentru Europa de Est e mai bine să fie orientată spre Occident pentru că bunăstarea, democrația și libertățile occidentale, așa imperfecte cum sunt, tot sunt de preferat autoritarismului și precarității orientale. Asta, deși bunăstarea, democrația și libertățile occidentale continuă să se bazeze pe relații neo-coloniale de extracție, tranzacție și dominație cu țările non-occidentale (ba chiar și unele țări cvasi-occidentale) – relații care, adeseori, implică subminarea violentă a bunăstării, democrației și libertăților din aceste țări. Ne indignăm solemn în fața agresiunii rusești din Ucraina dar tăcem în fața genocidului din Gaza care aduce miliarde industriei de armament. Sudul Global continuă să fie jupuit la sânge, șaizeci de ani după apusul colonialismului de rit vechi: instituțiile financiare din Nord extrag 1 trilion de dolari pe an de la economiile din Sud. Dar ce contează ce se întâmplă în alte părți ale lumii? Nouă să ne fie bine.

Problema, însă, e că nici nouă nu ne e bine. Chiar și dintr-o perspectivă unde pragmatismul devine totuna cu cinismul, alinierea necondiționată la Occident, abandonarea oricărei agentivități în politica externă, cum e cazul României, e cât se poate de contra-productivă. Escaladarea tensiunilor cu Rusia face România mai vulnerabilă, nu mai sigură. Oare dacă slujim destoinic în avanpostul unui imperiu american în agonie avem garanția că acesta ne va asigura spatele? Sau vom fi primii pe care-i abandonează, cei mai dispensabili dintre vasali? SUA n-a putut preveni nici măcar atacul israelian asupra Qatarului, un presupus aliat strategic care-i găzduiește cea mai mare bază militară din Orientul Mijlociu. Oare antagonizarea Chinei, pentru că asta ne-o cere Imperiul, e în interesul economic al României? Oare subordonarea cvasi-totală față de corporațiile și băncile străine, cimentată de arhitectura instituțională a UE, e și ea pragmatică? Istoria ultimului secol de capitalism ne arată că o astfel de subordonare – pe care în mainstream-ul românesc doar extrema dreaptă a ajuns s-o semnaleze – condamnă țara-gazdă la subdezvoltare cronică. Chiar și în varianta sa pragmatică, occidentalismul este, iată, de o lipsă de pragmatism profund debilitantă.

Și toate acestea, culmea, în numele unui Occident care pur și simplu nu există. Poate că există ca regiune geografică și, cel mult, ca spațiu cultural foarte vag definit. Dar geografia nu se confundă cu geopolitica, iar cultura nu e totuna cu economia politică. Occidentul înțeles ca o comunitate de valori împărtășite cu interese comune și un destin unit este o himeră ideologică. Ar fi trebuit discreditată de mult dar continuă să definească modul în care gândim și discutăm despre lumea în care trăim. Noțiunea geopolitică de Occident servește cel puțin două funcții hegemonice: prima e să convingă vasalii puterii imperiale (în trecut, Marea Britanie sau Franța, azi SUA) că nu sunt niște simpli vasali, ci parte a unei „familii” mai mari care trebuie să stea unită în fața vrăjmașilor externi; a doua funcție este – la fel ca în cazul altor constructe hegemonice precum „națiunea” ori „interesul național” – să convingă clasele populare din fiecare țară că dușmanul lor nu e nicidecum propria elită care le exploatează și domină de secole, ci elitele conducătoare din alte țări și, prin extensie, popoarele acestora, cu tot cu religia și cultura lor cu tot. Altfel spus, ideea de Occident e menită să creeze iluzia unității între clase sociale și țări diferite cu interese diferite, adeseori incompatibile. E o fantasmă ideologică ce transformă ca prin magie interesele foarte specifice ale elitelor economice și politice aflate la cârma Imperiului American și a adjuncților săi (Marea Britanie) în interesele noastre, ale tuturor.

Să nu ne înțelegem greșit, aici nu e vorba deloc de a fi anti-occidental. Din spațiul vestic au emanat, prin interacțiune și simbioză cu alte culturi, inclusiv unele dintre instrumentele necesare înțelegerii și combaterii imperialismului occidental. Ba chiar trebuie să ne identificăm cu muncitorii și categoriile subalterne din spațiul geografic occidental, care au produs o cultură politică distinctă de cea a elitelor lor conducătoare și de la care ne revendicăm și noi, socialiștii români. Nu, anti-occidentalismul e cu totul altceva. E opoziția față de adeziunea necritică, neprincipială, auto-colonială și auto-sabotoare la un Occident care nu există decât ca ficțiune ideologică menită să slujească o mână de oameni prin sacrificiile celor mulți. Interesele acestor elite sunt divergente față de cele ale majorității sociale din țările occidentale, ca să nu mai vorbim de cea din celelalte țări. Cu cât divergența e mai mare, mai cu seamă în vremuri de război și de criză ca cele de azi, cu atât mai obscen și agresiv devine occidentalismul în tentativa sa de-a ne convinge că goana după profit și putere a unor elite amorale e de fapt spre binele comun a sute de milioane de oameni. În astfel de momente istorice critice vedem cum ideea de Occident – care în vremuri mai stabile e strict apanajul intelectualilor conservatori – își face din nou apariția în discursul oficial, redevenind peste noapte hamul la care trebuie să tragem cu toții. Numai că unii o fac mai mult decât alții: clasele populare și statele vasale duc greul, iar elitele occidentale trag foloasele. În astfel de momente, cu atât mai imperativă devine nevoia de-a demasca această maladie ideologică și interesele înguste pe care le servește.