Versiune ușor adaptată a eseului care a apărut pe 27.01.2025 pe blogul Profu’ de lenevie.

Se știe că megalomania, cunoscută și ca delir de grandoare, este o afecțiune psihiatrică, iar pacienții afectați au credințe iluzorii despre propria lor importanță, precum și despre puterea sau cunoștințele pe care le posedă. Desigur, nu toate exemplele de megalomanie sunt patologice, dacă ne hotărâm să folosim sensul extins și metaforic al termenului, în loc de cel strict medical, însă ele reflectă totuși o tendință de a exagera propria valoare și de a proiecta asupra lumii o imagine distorsionată a propriei persoane. 

Delirul de grandoare al fostei boierimi poate fi observat, printre altele, prin monumentele funerare fastuoase pe care singură și le construiește. Un exemplu concret în acest sens este cel al boierului oltean Gogu Vorvoreanu, amplasat în micul Cimitir Ungureni din Craiova. Chiar dacă asemenea monumente sunt făcute „cu gust” de către tot felul de arhitecți și constructori străini sau cu studii la marile universități din străinătate, ele relevă perversa dorință de a arăta lumii gradul de narcisism și auto adorare în care moșierimea vremii se scălda. 

În cazul monumentului funerar Vorvoreanu, vizitatorul curios poate observa impunătoarele coloane de marmură, dotate cu capiteluri corintice din bronz, iar în partea din mijloc, urcată pe un mic soclu, statuia în mărime naturală a boierului, confecționată din același bronz ca și capitelurile. Există informații că odată, demult, înainte de revoluție, monumentul era relativ bogat ornamentat cu scene veterotestamentare și diverse basoreliefuri cu reprezentări zoomorfe, iar întregul său perimetru era înconjurat de lanțuri din bronz, multe dintre acestea dispărând în timp din cauza vandalizării. O fi fost oare vorba de așa-numita Karma, sau de mâna zeiței Nemesis?

Boierul Vorvoreanu, fost potentat și primar al Craiovei, liberal ca orientare ideologică și avocat de profesie, inclusiv cu doctorat în drept, a trăit între anii 1840 și 1911, iar statuia sa a fost creată în 1898 de către sculptorul italian Raffaello Romanelli, deci chiar în timpul vieții boierului. Astfel, constatăm cât se poate de clar că omul efectiv „și-a tras” (sic!) statuie cu mult timp înainte de a muri. 

Nu a avut răbdare în a aștepta ca alții să se mobilizeze după decesul lui și să-i cinstească memoria, ci pesemne a vrut să fie sigur că lumea îl va ține minte exact așa cum și-a dorit el și nu așa cum a fost perceput de către mase. Într-o formidabilă demonstrație de modestie și umilință creștină (căci individul era, bineînțeles, și religios, având relații cu prieteni imaginari), a decis că nu-și poate pune baza în recunoștința generațiilor viitoare, așa că și-a imortalizat singur chipul, căci vorba aceea, „dacă nu o faci tu cu mâna ta (sau cu banii tăi), atunci cine s-o facă?”

Este aproape ca și cum domnul Vorvoreanu și-ar fi spus în cadrul unui profund monolog interior: „Vai, ce păcat că lumea nu știe cât de măreț și de important sunt eu, așa că trebuie neapărat să afle! Iar dacă pentru asta trebuie să apelez la un sculptor de la capătul pământului și să-l plătesc cu bani grei, atunci așa să fie, căci doar nu o să mă mulțumesc, la fel ca plebea, cu o simplă groapă de pământ și cu o cruce de lemn la căpătâi, care putrezește și în câțiva ani își pierde orice urmă. Nu domnule, mie îmi trebuie neapărat marmură, îmi trebuie piatră, îmi trebuie bronz pentru statuie, căci doar acestea îmi vor asigura nemurirea, precum și un loc călduț și binemeritat în rai. De altfel, cine știe, poate peste ani și ani, monumentul meu va deveni loc de pelerinaj pentru aristocrația română și admiratorii ei, așa că e musai să-l fac cât mai reușit.”

Am putea înțelege situația în care astfel de monumente ar fi ridicate de alți oameni decât boierul sau decât familia boierească de care aparține, mai exact de cei care i-au admirat personalitatea și realizările. Desigur, ca stângist nu aș privi cu ochi buni nici situația aceasta, deoarece dezavuez indivizii care fac ceea ce se cheamă simping față de bogătani, dar hai să zicem că aș înțelege-o parțial, căci, în definitiv, este oarecum normal să existe fani sau admiratori ai cuiva.

Însă ceea ce nu cred că ar fi de înțeles, este ideea de a face tu însuți și pentru tine însuți ditamai monumentul. Este aproape ca și cum mi-aș ridica cu mâinile mele sau cu banii mei, propria statuie, lucru care denotă orice, numai cumpătare, decență și modestie nu. Chiar și în cazul în care membrii familiei m-ar aprecia atât de mult încât ar decide să mă cinstească printr-o statuetă, minima decență pe care aș poseda-o m-ar determina să refuz și să încerc să-i conving că există multe alte căi non-opulente și discrete de cinstire a unei persoane.

De asemenea, mi-a atras atenția faptul că în presa capitalist-burgheză se atribuie epitetul de „megaloman” cu precădere celor aflați de partea stângă a eșichierului politic și mai deloc (sau foarte rar) boierimii sau protipendadei. În acest sens, Nicolae Ceaușescu este considerat megaloman pe motiv că a ridicat Casa Poporului, iar unii dintre conducătorii sovietici, chinezi sau nord-coreeni erau și ei considerați megalomani, datorită lucrurilor impozante pe care plănuiau sau chiar reușeau să le ridice. Ne referim aici la statui cu diverse simboluri precum cea cu Muncitorul și țăranca colhoznică, ansamblul arhitectural al Universității de Stat din Moscova, fabrici precum cea de automobile ZIL, stadioane cu peste o sută de mii de locuri precum Stadionul Rungrado May Day din Phenian etc. Însă în aceeași presă, nu prea se întâlnesc situații în care vechii boieri bolnavi de avere din interbelic sau antebelic să fie acuzați de megalomanie, deși posedau întinse domenii și vaste moșii, pe care își construiau tot felul de palate și conace impozante.

În cazul de față, un exemplu de asemenea construcție ar fi celebrul palat Vorvoreanu, actualmente sediu al Mitropoliei Craiovei, proiectat de Dimitrie Maimarolu, unul dintre arhitecții preferați ai boierimii vremii, din moment ce avea studii la Școala de Arte Frumoase din Paris, școală mereu prezentă în visele generatoare de poluții nocturne ale elitiștilor și clasiștilor români.

Imobilul, construit la începutul secolului XX în stil eclectic și înconjurat de un gard de fier forjat de cea mai bună calitate, este expresia pură a aroganței unei societăți puternic stratificate social, unde vilele somptuoase ale celor cu blazon și avere contrastau cu maghernițele celor fără de blazon și fără de avere. Fiecare coloană atent sculptată, fiecare pictură interioară și fiecare decorație, de orice fel ar fi ea, constituie tot atâtea declarații sfidătoare la adresa unei majorități oprimate, condamnate să privească de pe margine la un lux pe care, până să-l observe de la distanță, nu și l-ar fi putut imagina nici măcar în vis. Deși în prezent lucrurile s-au mai schimbat și clădirea a devenit sediul unei instituții religioase, spiritul acesteia a rămas cam același, anume cel de fortăreață a privilegiaților sorții.

Cei care obișnuiesc să atribuie delirul de grandoare cu predilecție socialiștilor și comuniștilor, omit un detaliu esențial, anume că cele mai multe dintre construcțiile lor monumentale aveau, cel puțin teoretic, o destinație colectivă. 

Pe de altă parte, este adevărat că au existat boieri care și-au donat benevol urbei câte un palat, câte un cavou, câte un teren sau alt tip de proprietăți, însă acest lucru s-a întâmplat, de regulă, doar după ce respectivul se căpătuise bine, se afla la adăpost de orice amenințare a sărăciei și, în general, se validase social. Nu trebuie deci să uităm că destinația inițială a cutărui palat donat nu a fost una colectivă, ci dimpotrivă, una profund individuală, menită să servească exclusiv confortul și opulența boierului și a familiei sale.

Faptul că ulterior imobilul a fost donat orașului, comunei ori satului, nu schimbă paradigma individualistă sau egoistă inițială, care, de altfel, în multe cazuri a fost exprimată în mod indirect în scris, pe frontispiciile și plăcuțele comemorative amplasate strategic pe diferite părți ale clădirii. Aceste inscripții, oarecum similare unor afișe publicitare, rareori omiteau numele boierului sau al familiei sale, ceea transforma o aparentă renunțare la un privilegiu, într-o veritabilă extindere a acelui privilegiu în sfera cultural-simbolică, menținând în picioare până în zilele noastre hegemonia unei culturi care legitimează existența elitelor și a ierarhiilor. 

Nu mai vorbim că atunci când simțeau că li se apropie sfârșitul, boierii își ridicau ei înșiși mărețe cavouri și sofisticate capele care, chiar dacă nu îi făceau să semene cu niște faraoni veritabili, puteau fi totuși asimilați măcar cu niște nomarhi, adică acei guvernatori aristocrați ai provinciilor egiptene antice, cunoscute sub denumirea de nome. În esență, trăiau aproape ca nomarhii și erau înmormântați relativ similar cu nomarhii. După cum nomarhii egipteni se prosternau în fața faraonului, cei români se aplecau în fața regelui. Deși nici în Egiptul antic și nici în Regatul României nu prea exista oficial practica pupării picioarelor conducătorului suprem, putem fi aproape siguri că, ipotetic vorbind, dacă cele două specii de aristocrați s-ar fi întâlnit prin intermediul unei mașini a timpului, ar fi schimbat opinii și experiențe neoficiale despre care tipuri de încălțări ale conducătorului sunt mai gustoase sau mai netede pentru papilele limbii.   

Desigur, apologeții aristocrației ar putea invoca filantropia și faptele bune de care dădeau ocazional dovadă marii boieri în general, sau Vorvoreanu în special, fie prin gesturi de milostenie individuală față de săraci, fie prin donații către comunitate (inclusiv ctitorirea sau renovarea de biserici). Dacă ne gândim însă mai bine, sărăcia maselor și problemele aferente, precum exploatarea, opresiunea, stratificarea socială accentuată, accesul dezechilibrat la resurse etc, existau mai ales datorită sistemului feudalo-capitalist pe care acești „mari bărbați ai istoriei” îl implementau sau îl validau, așa că donațiile și, în general, filantropia lor, constituiau doar un simplu paliativ pentru o problemă pe care tot ei înșiși o cauzau.

Așa că da, noi, generațiile secolului XXI, vă oferim mii de mulțumiri, dragi boieri, pentru că ați încercat să „rezolvați” niște probleme care existau, într-o măsură considerabilă, tot datorită vouă. 

Suplimentar, actele de generozitate nu făceau altceva decât să consolideze încă și mai mult poziția privilegiată a boierilor în special, precum și ierarhiile în general. Aceasta deoarece, în acel context de putere și privilegii cu aromă feudală, simplul act de a da ceva unui nevoiaș implica o relație pe verticală, de sus în jos, și nu una pe orizontală, în care donatorul câștiga capital de imagine, iar primitorul era determinat să-și accepte soarta și să fie chiar recunoscător pentru mărinimia bogătașilor de la vârf. O asemenea stare de lucruri era esențială pentru propaganda aristocrată, care prezenta publicului exploatarea îmbrăcată în straie de binefacere. 

Acestea fiind spuse, bine ar fi ca noi, oamenii secolului XXI, să reușim să privim dincolo de statuile de bronz, de monumentele de marmură sau de plăcuțele inscripționate cu narațiuni ce glorifică elitele și să ne axăm pe critica și demantelarea structurilor de putere care au făcut posibilă existența acestor elite.

Nu faptele individuale și izolate de milostenie ale unui boier merită promovate pe toate gardurile, ci acțiunile colective ale celor mulți și oropsiți, precum și experiențele individuale ale celor mânați de justiție socială, care au simțit cuțitul ajungându-le la os. Toate acestea pot forma un eșantion cu mult mai reprezentativ decât niște anecdote alese pe sprânceană ale câtorva boieri care și-au clădit bogăția pe spinările celor pe care i-au exploatat.

Oameni ai secolului XXI, vă implor, mutați degrabă lumina reflectoarelor înspre cei care au fost până acum invizibili!