Articolul este traducerea foarte ușor alterată a unui articol apărut anul trecut în Berliner Gazette, în cadrul dosarului Kin CIty.

În 1971, grupul radical de arhitectură Superstudio a imaginat douăsprezece „orașe ideale” prin care să critice modernismul înalt. Al șaptelea dintre aceste orașe se intitulează „Orașul Bandă de Producție Continuă” și, după cum sugerează numele, extinde regimul de muncă fordismului la scară metropolitană. Aici găsim Marea Fabrică, care „devorează fâșii de natură inutilă și minerale neformate la un capăt și emite secțiuni de oraș complet format, gata de utilizare, la celălalt capăt”. Locuitorii orașului, în special cei înstăriți, sunt bucuroși să se mute lunar din casă în casă. Nu iau nimic cu ei, pentru că noile locuințe sunt echipate cu cele mai recente aparate, proiectate în cele mai noi stiluri. Această viziune a urbanismului consumerist dus la paroxism pare astăzi mai puțin o satiră acidă și mai mult o simplă descriere.

Istoric, orașele nu au fost locuri de producție. Înainte de Revoluția Industrială, orașele erau rare și împrăștiate, servind ca centre comerciale, administrative, politice și intelectuale importante, care consumau și distribuiau producția brută a satelor. Asta nu înseamnă că nu exista producție în orașe. Pe lângă activitatea breslelor de meșteșugari, transformarea materiilor prime în bunuri consumabile—cerealele în hrană, firele în haine, sacrificarea animalelor sau tăierea lemnelor—erau activități domestice atât urbane, cât și rurale. Dar într-un sens sociologic, însăși diviziunea dintre oraș și sat producea populații, orașele producând cetățeni.

Abia odată cu Revoluția Industrială producția de masă a bunurilor intermediare sau de consum a devenit posibilă. Treptat, activitățile desfășurate până atunci în gospodării au început să fie preluate de piață, iar producția însăși a fost externalizată către ateliere sau fabrici. Această reorganizare spațială, determinată de diviziunea crescândă a muncii, a avut loc atât de lent, încât chiar și în 1922, când Henry Ford a publicat Viața mea și munca mea, ideea că o fabrică „ar putea produce pantofi, pălării, mașini de cusut, ceasuri, mașini de scris sau orice altă necesitate la fel cum produce automobile și tractoare” părea fantezistă. Cinzeci de ani mai târziu, ne-am fi putut imagina fabrica atât de puternică încât să creeze cartiere întregi de case complet mobilate.

Oraș ca fabrică sau oraș-fabrică?

Distopia imaginată de Superstudio ascunde un oror mai banal sub excesele ei. Orașul modern nu riscă doar să devină produsul unei fabrici, el este o fabrică. Smulge o singură uzină, ca și cum ai dezrădăcina un copac, și vei dezvălui o întreagă rețea socială și logistică, cu drumuri, căi ferate, conducte și cabluri atârnând în aer, dezrădăcinând locuințe, instituții și alte uzine la rând. Fie prin planificarea noilor orașe industriale, fie prin sistematizarea dureroasă a celor istorice, însăși configurația urbană este modelată de nevoile fabricii, aproape ca și cum ar crește din ea.

Fabricile au nevoie de suficiente drumuri sau căi ferate pentru a menține un flux neîntrerupt de materii prime și produse finite. Ele nu produc doar piese mecanice, automobile, haine sau băuturi îmbuteliate, ci și reziduuri poluante ce trebuie evacuate prin sisteme de canalizare adaptate. Utilități precum iluminatul stradal sau rețeaua electrică derivă din procese industriale, consumul public de gaz sau electricitate servind doar la reglarea consumului privat din industrie. Fabricile au nevoie de muncitori—care trebuie găzduiți, instruiți, menținuți sănătoși și conectați la locul de muncă prin infrastructură de transport. În cele din urmă, fabricile au nevoie de alte fabrici care să le furnizeze piese, echipamente, ambalaje și consumabile sau să furnizeze muncitorilor haine și vehicule. Elimină suficiente unități de producție, asemenea unei păduri defrișate la întâmplare, și orașul se ofilește și moare, așa cum vedem în orașele în declin din Marea Britanie și Europa de Est sau așa-numitul Rust Belt din SUA.

Orașele cosmopolite prospere în epoca dezindustrializării nu infirmă această viziune a orașului-fabrică dacă abstractizăm funcția fabricii și rolul ei în metabolismul urban de la imaginea „morilor satanice întunecate”. Observăm că un număr semnificativ de fabrici nu au dispărut prin dezindustrializare. Ele cer mai puțini muncitori, sunt mai mici și specializate, dar datorită automatizării și tehnicilor moderne, producția lor o depășește pe cea de odinioară. Astfel, ele rămân la fel de flămânde după resurse, menținând „solul” economic fertil.

Aceasta nu înseamnă că marile metropole trăiesc pe o producție minimalistă, în regimul de muncă lean. Mai degrabă există o continuitate în dezvoltarea urbană, nu doar discontinuități. Organizarea industriei s-a schimbat, lanțurile proceselor circulatorii și productive s-au reconfigurat, dar ele încă există. Dacă înțelegem producția ca procese, înțelegem că fabrica fordismului a fost doar o formă temporară, istoric determinată, de a organiza aceste procese, la fel ca atelierele pe care le-a înlocuit. Nu există niciun motiv ca, după evacuarea industriei din gospodărie și diviziunea dintre muncă intelectuală și manuală, să nu apară o diviziune și mai acută, cu propria configurare spațială. Așadar, nu mai trebuie să considerăm fabrica în sens clasic, ci orașul ca unitate de analiză, unde trebuie să identificăm spații de tip fabrică ce îndeplinesc multe dintre funcțiile fabricilor tradiționale.

Producția-ca-serviciu și serviciul-ca-produs

Pentru a restrânge orașul ca unitate de analiză, două simboluri ale economiei „imateriale” a serviciilor, în jurul cărora se construiesc orașele cosmopolite, sunt foarte instructive: clădirile de birouri și mall-urile urbane. În România, de exemplu, există un puternic izomorfism între vechile fabrici și aceste două tipuri de clădiri, pentru că ambele sunt adesea ridicate pe foste platforme industriale. Nu este o coincidență geografică, ci rezultatul faptului că împărtășesc nevoile logistice ale fostelor fabrici, mai ales în termeni de spațiu, consum de electricitate și rute de transport.

O mică parte din munca din clădirile de birouri este producție imaterială, precum dezvoltarea de software orientat către consumatori. În schimb, majoritatea activităților pot fi înțelese ca etajele de birouri ale mai multor foste fabrici, românești și occidentale, suprapuse, cu aceeași clasă de muncitori făcând aceleași tipuri de contabilitate, planificare, proiectare, resurse umane și servicii clienți ca în uzine și depozite. Clădirile de birouri nu sunt locuri unde tehnologia digitală creează o muncă intelectuală nouă, ci locuri unde tehnologia digitală permite reconfigurarea spațială a aceleiași munci intelectuale apărute încă de la Revoluția Industrială. Prin externalizarea centrelor de cost ale fabricilor și gruparea lor pentru economii de scară, s-a creat ceva ce seamănă mult cu primele fabrici, unde meșteșugarii erau doar formal integrați sub capital, dar nu încă subsumați tehnologic.

Mall-urile urbane au o relație și mai clară cu producția, sau mai precis cu reproducția. În eseul ei din 1920, Comunismul și familia, Alexandra Kollontai nota că „[tot] ce era produs în sânul familiei este acum fabricat pe scară largă în ateliere și fabrici”, transformând gospodăria într-un simplu loc de consum. Munca domestică rămasă este muncă neproductivă sau reproductivă – curățenie, gătit, spălat, reparat haine – care urma să fie eliminată prin industrializare. Kollontai considera că sarcina comunismului este să desființeze aceste munci, care consumau prea mult timp al femeilor.

Totuși, Kollontai recunoștea că acest proces era deja în curs de desfășurare sub capitalism. Unele sarcini au fost rezolvate prin bunuri durabile (mașina de spălat), altele prin infrastructură (apă curentă). Food court-ul, cu multitudinea sa de restaurante fast-food, este cea mai avansată formă de transformare a unui proces domestic neproductiv într-unul industrial-comercial. Organizarea fordismului este vie în bucătăria fast-food-ului, unde acțiuni repetitive asamblează componente standardizate cu unelte specializate pentru a produce în masă. În fiecare mall există cel puțin trei-patru mini-fabrici. Serviciile de tip spălătorie rezolvă problema curățării și reparării hainelor prin industrializare, dar soluția generală este să nu rezolvi deloc problema—la fel ca în „Orașu Bandă de Producție Continuă”. Fast fashion transformă munca neproductivă de reparare a unui articol vestimentar în munca productivă de a crea unul nou, iar pentru un deceniu înainte de explozia comerțului online, mall-ul era piața principală pentru astfel de produse.

Producția a ce?

În acest punct ar trebui să întrebăm: dacă orașul este o fabrică, ce produce? Răspunsul îl găsim într-un al treilea mediu de tip fabrică: șantierul de construcții, unde fiecare dezvoltator devine o „fabrică nomadă”. Dezvoltarea urbană nu doar leagă celelalte două tipuri de spații-fabrici, ci se raportează și la financiarizare—înțeleasă convențional drept motorul noii economii, prin capacitatea de a crea bani „din nimic”. Astfel, orașul produce și se reproduce constant, crescând pe lățime și înălțime, devorând fâșii de „natură inutilă”. Dar parodia Superstudio nu doar centralizează și expune ceea ce este difuz și ascuns în orașele noastre, ci transformă fabrica într-un fetiș. Dacă, în termeni sociologici, orașul tradițional producea cetățeni, orașul bandă de producție produce consumatori. În schimb, orașul-fabrică, de la începuturi și mai ales odată cu Ford, a produs muncitori-consumatori care se consideră cetățeni.

Să ne înțelegem: dacă țăranul sau cetățeanul ar fi putut consuma mai mult, ar fi făcut-o. Frâna principală era productivitatea scăzută și timpul consumat în sarcini neproductive. Însă o a doua frână, deloc neimportantă, era faptul că gospodăria combina munca intelectuală și manuală, reproducția și consumul. În gospodăria tradițională, costurile materiale și temporale ale fiecărui act de consum erau cunoscute și puteau fi evaluate rațional dată fiind unitatea nemediată dintre consum și producție.

Fabrica fordismului, unde biroul domina atelierul, a produs modernismul înalt, care a colonizat imaginația cu ideea că un oraș, o țară sau chiar lumea întreagă ar putea fi planificate la fel ca o linie de producție. Noile spații de tip fabrică nu mai dau naștere acestui exces de raționalitate, iar orașele se extind și se dezvoltă fără prea multă logică. Caracterul unei clădiri sau al unui cartier nu mai este decis de un urbanist și, cu excepții notabile precum Viena sau unele suburbii nord-americane cu HOA-uri, nici dezbătut între locuitori. Mediul nostru de viață devine o expresie a obiceiurilor noastre de consum. Noile spații-fabrici nu sunt copaci care cer un ecosistem echilibrat, ci ciuperci care cresc pe solul indiferenței noastre față de ceea ce se întâmplă în miceliu.

Nu doar să ne gândim la oraș ca la o fabrică, ci să înțelegem orașul ca pe o fabrică înseamnă să preluăm controlul asupra orașului de jos în sus. Și, mai mult decât atât, să ne asumăm responsabilitatea pentru oraș. Nu Marea Fabrică este cea care devorează „natura inutilă”, ci noi, ca muncitori-consumatori, care ne confundăm preferințele de consum cu alegerea și ca atare credem că munca noastră este imaterială pentru că o facem într-un birou și presupune, aparent, doar să învârtim cuvinte.