Nota redacției: Articolul de față este o versiune foarte ușor editată a unui text apărut inițial în Almanahul Trepanatsii #3, republicat cu bunăvoința autorului și a editorilor care s-au milostivit văzând seceta de conținut de pe site-ul nostru.

Am o ghicitoare pentru tine!

La fiecare sfârșit de săptămână te întâlnești într-o crâșmă cu unii cu care ești și nu prea prieten, vă strângeți la o masă notând chestii de zor pe niște foi sau chiar în exceluri. Tot exercițiul are premiza colaborării și construirii unei campanii prin colaborare, dar o persoană, de fapt să nu ne rușinăm – un tip – prezidează asupra întregii sesiuni și îi ghidează pe restul, mai dibace sau mai stângaci, spre scopul său pregătit de dinainte. 

Îți mai dau un indiciu!

Ca să stai la masa aia trebuie să-ți alegi identitatea dintr-un tabel de pe internet.

Așa e, nu ajută foarte mult. Ideea e că dacă la masă aveți zaruri jucați un TTRPG¹, dacă nu, înseamnă că sunteți la ședința unui partid de stânga nou și curat.

În cele ce urmează vreau să vă înșir câteva motive pentru care TTRPGul este preferat participării la ședințe de partid. Nu este deloc un conflict de interese că avem un manual pentru propriul nostru astfel de joc dat ca supliment cu acest almanah².

1. Te poți preface că ești mai multe chestii

Să ne fie absolut clar: absolut toți suntem cel mult liberali, ba unii s-ar putea să fie chiar fasciști, mai ales dacă tot ajung la ședințe de partid de stânga. Indiferent ce e în mintea sau sufletul nostru, ne comportăm și acționăm ca niște liberali pentru că numai asta putem face, iar nimic altceva nu contează. Social-democrația este o mișcare de masă – care nu există și deci din care nu putem face parte, comunismul este o politică revoluționară – iar noi nu suntem într-un moment revoluționar, anarhismul necomunist l-a rezolvat Bookchin din ‘95 ca lifestylism liberal.

În partide de stânga ne punem masca de social-democrați, comuniști, bordigiști, anarhiști, stalinști, hodjaiști, maoiști, post-leftiști, MAGA comuniști gorilieni și tot așa în ceea ce e clar că-i o constantă căutare a unor identități din ce în ce mai exotice. Dar de ce să nu fii un artificer semi-orc chaotic neutral care vrea să spargă prejudiciile rasiale construind un roomba magic perfect? Sau un samurai dwarf care-i foarte, foarte obsedat de onoare? Sau cibermaniac care și-a înlocuit cam toate organele cu proteze electronice și face spargeri din ce în ce mai ridicole să-și poată întrețină corpul greu de menținut? Sau versiunea băbuță la pensie a lui Dale Cooper din Twin Peaks³? Sau strămoșul antihristic al lui Basile Beru care a ajuns agitator pentru Partidul Comunist⁴?

Dacă politica e importantă pentru tine, nimic nu te oprește să o injectezi în personajele pe care le construiești. Ba chiar poți extinde și mai mult spectrul cu eretici milenariști⁵, acceleraționiști și toate nuanțele de fasciști sau centriști. În sine asta ar fi un exercițiu de empatie și curiozitate care te va ajuta să-ți înțelegi atât adversarii politici, cât și potențialii aliați; exercițiu în urma căruia poate îți vei clarifica propriile convingeri. Clarificare mult mai ușor de obținut acceptând că joci un personaj, nu legându-ți identitatea lăuntrică de cea proiectată la ședință și în comentarii de pe Facebook.

2. E low stakes și-ți poți băga picioarele

2.1 Gestiunea timpului

Și sesiunile de joc și ședințele de partid înseamnă timp pierdut săptămânal. În jur de o jumătate de zi. Dacă ești neurodivergent, și pentru că te tentează una dintre activitățile astea două e foarte posibil să fii, jumătatea aia de zi se transformă cel puțin într-o zi întreagă fiind paralizat înaintea oricărui moment de socializare și având nevoie de decompresie după el. Alăturându-te unui grup de TTRPG e un mod bun de a vedea dacă ăsta-i un stil de viață care ți se potrivește. Poate cu timpul te obișnuiești, îți eficientizezi procesele de lucru, renunți la alte activități care nu te satisfac la fel de mult, înveți să spui nu mai des la job. Dar poate nu. Poate chiar nu ai de unde să tai, ai prea multe obligații și nu ești în postura să refuzi taskuri în viața reală.

Schema e că în partid nu te bagi să te distrezi, te bagi să faci ceva care contează. Așa că întinzi coarda, faci sacrificii personale, tai din timpul de odihnă și inevitabil intri în burnout. Care-ți face ție rău, dar nu e prea plăcut nici pentru cei din jurul tău. Luni bune înainte să cedezi de tot vei fi din ce în ce mai iritabil sau iritabilă, vei face greșeli când lumea contează pe tine, vei lucra mai prost punând presiune pe ceilalți, accelerându-le și lor intrarea în burnout. Nu mai bine îți testezi limitele cu ceva low stakes din care te poți retrage fără drame majore?

Tocilarii ăștia din lumea jocurilor de roluri au creat⁶ un sistem – nu mi-e clar dacă e bun, dar măcar e un sistem – de gestionare a situațiilor incomode și dificile. Îi zice lines and veils și e destul de clar ce presupun. Liniile ar fi lucruri care nu se întâmplă niciodată într-o campanie, voalurile sunte cele care se pot întâmpla, doar să nu participe jucătorul la ele. În situații politice să le zicem limite și compromisuri.

2.2 Respectarea limitelor

E important nu doar să le ai, dar să le și poți comunica, precum și să le înțelegi pe ale altora. Fiind o situație fără miză, în care obiectivul e să vă distrați cu toții, e mai simplu de discernut ce a fost o eroare de comunicare și ce a fost rea intenție sau joc de putere. Iar unde e răutate premeditată și lipsă de respect e mai ușor de tăiat legătura decât în cadrul unui proiect unde vrei să schimbi lumea. Acolo o să înghiți tot felul de lezări și atacuri de dragul său, până nu mai poți. Pentru ce se întâmplă când nu mai poți, consultă punctul 2.1.

2.3. Keeping it comradely

Nu ești mereu în relații de prietenie nici cu oamenii cu care te joci, nici cu cei cu care organizezi. Cel puțin nu la început. Sau ești inițial în astfel de relații cu unii dintre membri, care apoi se acresc. Că așa se întâmplă, e un interes ciudat și îl faci cu cine apuci, mai ales când ai nevoie de un set divers de aptitudini sau un număr minim de oameni. Dar nu e nici o relație strict profesională, în care toți aveți taskuri bine definite, însă de care nu îți pasă că le primești de sus, depersonalizându-te ca în Severance în timp ce le efectuezi opt (nouă, zece, unșpe) ore pe zi după care îți reiei viața adevărată. E ceva între. Și e o idee mai personal, pentru că lucrați la ceva împreună, care trebuie să iasă din voința colectivă. Nu-i un gen de relație chiar insolit, e specific cam tuturor subculturilor, dar subculturile de aceea sunt subculturi că nu-s mainstream. Deci e de văzut cum lucrezi cu oameni cu care nu (mai) ești prieten pe o chestie colaborativă astfel încât toată lumea să se simtă implicată și mulțumită de ce iese. Cum tratezi cazurile în care un om, cu care rămâi la bere după ce toată lumea se dispersează, susține ceva neproductiv (nuj, joacă un barbar fără charisma și în loc dea cu șutul în coaie unui orc, pentru a că citit prea multe postări de pe paginile alea de meme care fac screenshoturi cu povestioare de pe Tumblr și s-a gîndit că ar fi haios să-l vrăjească în loc), iar un gagiu care te enervează ia poziția corectă? Sau momentele alea când activitatea de la întâlniri e de fapt un proxy pentru a spăla niște polițe care nu au de fapt nicio legătură cu scopul grupului. În fine, multe chestii, te prinzi tu.

3. Afli că asta vrei de fapt

Ești o persoană … ciudată cu interese ciudate. N-ai așa mulți prieteni, iar cu cei pe care îi ai ori petreci tot timpul ori vă vedeți rar și cu o intensitate a interacțiunilor care nu poate fi repetată prea des. Poate nu-ți displac colegii de la muncă, dar nici nu-ți place de ei așa tare. Vrei socializare care să însemne ceva, dar nu totul. Întâmplător, cam vrei să fie bine și să nu fie rău. Ceea ce în climatul hipercapitalist, mega-anticomunist din România înseamnă că ești la stânga tovarășului Gonzalo. 

Dar vrei tu oare o schimbare așa de mare încât să nu ne-o impună Comisia Europeană cu forța oricum? Sau PSD într-o toană bună, ori vreun membri USR eclectic? Ai oare disponibilitatea să te înregimentezi la linia organizației ani întregi trecând prin dezamăgiri și eșecuri, așteptând momentul potrivit măcar să creșteți, că de Revoluție nici nu se pune problema? Ești în stare să treci peste burnounturi și abuzuri din afară sau din interior, să dai și să lupți pentru că e mai importantă totuși cauza?

Sau vrei doar să te strângi cu niște oameni într-o crâșmă sâmbătă de sâmbătă pentru a simți că aparții de ceva? Dacă citești articolul ăsta nici nu trebuie să mai răspunzi. Hai, dă cu zarul și începe niște campanii pe care o să le și poți câștiga.

1. Table Top Role Playing Game ↩︎
2. Nota redacției: e vorba despre Gioco di Zaro, care e fost livrat ca supliment gratuit cu Almanahul Trepanatsii #3. Suntem curioși dacă cineva chiar l-a jucat. ↩︎
3. Ca în Brindlewood Bay. ↩︎
4. Ca în Gioco di Zaro. ↩︎
5. Cred că în the Burning Wheel poți drăcii din astea. ↩︎
6. Mai exact e atribuit lui Ron Edwards în Sex and Sorcery (2005). ↩︎