90 de ani de la începutul Războiului Civil din Spania

Schița unei revoluții eșuate?¹

Nimic nu e mai constant în istoria civilizației decât dominația celor bogați. Dominația lor e menținută printr-o combinație de coerciție și consimțământ, forță brută și manipulare. Au fost, însă, câteva momente în istorie, nu prea multe, când cei din mulți și obidiți s-au ridicat din genunchi și și-au înfruntat stăpânii. Și mai puține au fost momentele când au făcut-o cu succes. Revoluția Spaniolă din 1936 a fost, fie și pentru câteva luni, unul dintre aceste momente istorice. Totodată, a fost și una dintre cele mai mari oportunități irosite din istoria luptei pentru emancipare socială. E vorba de evenimentele petrecute în primele luni ale Războiului Civil care a sfâșiat Spania între 1936 și 1939, opunând forțele progresiste, aflate în apărarea republicii și a democrației, celor conservatoare și fasciste conduse de Generalul Franco, aflate în apărarea privilegiului și a ierarhiei tradiționale.

Până în anii ’30, Spania era, în mare măsură, o țară agrară aflată sub cârma unui establishment compus din marii latifundiari, burghezia industrială din nordul și capitala țării, aristocrația militară și Biserica Catolică. Procesul tranziției către o democrație liberală și capitalism industrial era mult întârziat față de restul Europei de Vest. În 1931 însă, revoltele populare au pus capăt dictaturii militare a lui Primo de Rivera care căuta să gestioneze aceste contradicții dintre feudalismul târziu și capitalismul incipient. În urma alegerilor libere, victoria a revenit unei coaliții eclectice de partide liberale, social-democrate și socialiste, instaurând astfel A Doua Republică Spaniolă.

Cu toate acestea, reformele limitate ale noului guvern au dus la pierderea sprijinului popular, bătătorind calea pentru preluarea puterii, la alegerile din 1933, de către o coaliție de dreapta cu puternice accente fasciste. Au urmat doi ani marcați de scăderi dramatice ale salariilor și epurări ale simpatizanților de stânga din instituțiile publice, declanșând un lanț de greve și revolte care au culminat, în octombrie 1934, cu rebeliunea muncitorilor din Asturias. Represiunea militară a fost orchestrată de Franco (consilier militar al Ministrului Apărării la acea vreme) și a rezultat în moartea a 3000 de muncitori și încarcerarea altor 30.000! O altă urmare a fost însă și radicalizarea crescândă a muncitorilor și țăranilor, pregătindu-se astfel terenul pentru evenimentele revoluționare de peste doi ani.

Alegerile generale din februarie 1936 au fost câștigate de Frontul Popular: o coaliție de stânga cuprinzând partide moderate și radicale deopotrivă – printre care și Partidul Comunist (PC) – cu o agendă reformistă similară, pe fond, celei din 1931. Intrând în această coaliție, comuniștii urmaseră așa-numita „teorie a stadiilor”, adoptată de Comintern la acea vreme și conform căreia țările mai puțin dezvoltate, precum Spania, trebuie mai întâi să treacă prin capitalism ca să poată construi socialismul; aceasta presupunea o politică de cooperare cu capitaliștii „progresiști” și formarea de coaliții electorale cu partidele acestora. Această teorie ignora, însă, modul în care clasele capitaliste incipiente din țările mai puțin dezvoltate erau – la fel ca țările est-europene azi, de pildă – prea dependente economic și politic de marile puteri capitaliste (interesate de resurse și piețe de desfacere, nu de competiție corectă) pentru a putea dezvolta economia națională. De aceea, sarcina dezvoltării economice într-o țară ca Spania anilor ’30 nu putea fi îndeplinită decât printr-o revoluție socială care să aducă economia în proprietate publică pentru a fi pusă în slujba dezvoltării țării (și nu a logicii capitaliste de maximizare a profiturilor pentru capitalul străin sau autohton).²

Mulți muncitori și țărani spanioli au înțeles asta atunci mai bine decât liderii PC și, în mai puțin de 48 de ore de la victoria Frontului Popular, în multe părți ale țării pământurile și fabricile au fost ocupate de lucrători, șefii cu simpatii fasciste au fost trimiși la plimbare, a fost introdusă săptămâna de muncă de 44 de ore, iar 30.000 de prizonieri politici au fost eliberați. De-a lungul următoarelor cinci luni, au avut loc 113 greve generale pe cuprinsul Spaniei, semnalând lipsa de răbdare a clasei muncitoare organizate față de jumătățile de măsură ale noului guvern. Era o situație pre-revoluționară.

Pe 17 iulie 1936 însă, o lovitură militară de stat a forțelor fasciste și conservatoare a izbucnit în Maroc (aflat sub protectorat franco-spaniol la acea vreme) și s-a extins rapid în sudul și vestul Spaniei. După prima săptămână, rebelii controlau deja 40% din teritoriul țării. Guvernul republican, care primise informații cu privire la o rebeliune militară iminentă încă din aprilie, a reacționat ezitant și chiar a încercat, inițial, să negocieze cu rebelii. Numai că oamenii n-au mai așteptat după guvern și au ieșit pe străzi cerând arme pentru a lupta împotriva fasciștilor. La refuzul autorităților, în Barcelona, Madrid și alte mari orașe oamenii au luat cu asalt barăcile militare și s-au înarmat, adesea cu ajutorul soldaților și polițiștilor de rând. S-au creat miliții populare pe tot cuprinsul țării, iar pământurile și fabricile au intrat sub control popular acolo unde rebeliunea militară fusese respinsă. Astfel, pe fondul militantismului sindical și politic din ultimele șase luni, guvernul republican asista neputincios la nașterea unei revoluții de jos în sus. În celebra sa carte Omagiu Cataloniei, George Orwell (care s-a înscris ca voluntar într-una dintre milițiile populare pentru a lupta împotriva fascismului) descrie superb atmosfera acelor zile la Barcelona:

„Era pentru prima dată când mă aflam într-un oraș în care clasa muncitoare era la cârmă. Practic, fiecare clădire de oarecare importanță fusese ocupată de muncitori și drapată cu steaguri roșii sau cu steagul roșu și negru al anarhiștilor (…) Fiecare magazin și fiecare cafenea purtau o inscripție care spunea că fuseseră colectivizate; chiar și lustragiii fuseseră colectivizați și cutiile lor erau vopsite în roșu și negru. Chelnerii și vânzătorii de priveau în față și te tratau ca pe un egal. Formulele de adresare servile sau chiar ceremonioase dispăruseră pentru o vreme. (…) Și lucrul cel mai ciudat era înfățișarea mulțimilor de oameni. După cum arătau, ai fi zis că în acest oraș clasele bogate încetaseră practic să mai existe. În afară de un mic număr de femei și de străini, nu exista nici un om „bine îmbrăcat”. Toți purtau haine simple de muncitori sau salopete albastre sau o formă sau alta de uniformă de milițian. Toate aceste lucruri erau neobișnuite și mișcătoare. Multe dintre ele nu le înțelegeam și într-un fel nici nu-mi plăceau, dar le-am recunoscut de îndată ca pe o stare de lucruri pentru care merita să lupți. (…) Nu exista șomaj și costul vieții era încă extrem de scăzut; nu observai decât foarte puțini oameni vizibil nevoiași și nu existau cerșetori (…) Mai presus de orice exista încrederea în revoluție și în viitor, în sentimentul de a fi ajuns deodată într-o epocă de egalitate și libertate. Ființele umane căutau să se poarte ca niște ființe umane și nu ca niște rotițe în mașina capitalistă.”

George Orwell, Omagiu Cataloniei, traducere din limba engleză de Radu Lupan, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 15-17.

Elementul principal care însă lipsea din această situație revoluționară era o forță politică pe măsură, capabilă să coaguleze și să consolideze embrionara putere populară. Nici unul dintre principalele grupuri de stânga nu a înțeles sarcina istorică ce îi ieșise în cale. Cel mai mare dintre ele, Partidul Socialist (PSOE), era divizat între o facțiune de dreapta și una de stânga, cea din urmă fiind condusă de fostul lider sindical Largo Caballero, foarte popular printre muncitori. Deși deținea majoritatea în partid, Caballero a încercat să facă pe plac dreptei în numele „armoniei”. Această strategie a compromisului i-a adus fotoliul de prim ministru în septembrie 1936, însă, în loc să sprijine revoluția începută de oameni, Caballero s-a opus înființării de consilii muncitorești și a aprobat dezarmarea milițiilor populare.

În ceea ce-i privește, liderii PC au rămas fideli teoriei stadiilor și au insistat că înfrângerea fasciștilor era mai importantă decât revoluția, refuzând să vadă că cele două erau în mod fundamental interdependente: poporul spaniol ar fi luptat și mai abitir împotriva fasciștilor dacă ar fi apărat nu pur și simplu o republică liberală și capitalistă, ci una în care ei ar fi fost stăpâni peste pământurile și fabricile lor. Revoluția socială și lumea pe care o întrezărea ca posibilă ar fi fost cel mai persuasiv mod de mobilizare a maselor împotriva fasciștilor.

În schimb, liderii PC păreau pe alocuri mai preocupați de subminarea și persecutarea celorlalte grupuri de stânga, precum Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă (POUM). Aveau cel puțin două motive s-o facă. În primul rând, sprijinirea unei revoluții în vestul Europei ar fi contravenit politicii externe a URSS de acomodare cu marile puteri internaționale, inclusiv Germania hitleristă. În al doilea rând, o revoluție socialistă victorioasă în Spania ar fi putut deveni o alternativă la modelul birocratic de socialism, de sus în jos, care prevala în URSS, ceea ce ar fi putut submina autoritatea regimului sovietic atât la nivelul mișcării comuniste internaționale, cât și pe plan domestic, acolo unde tocmai începuseră Procesele de la Moscova.

Fondat de foști simpatizanți ai lui Troțki, POUM era un partid comunist revoluționar, eminamente bazat în Catalonia. Orientarea lor mai radicală și militantă față de celelalte partide ale stângii le-a sporit spectaculos numărul de membri de-a lungul acelui an, de la doar 1000 la peste 70.000. Cu toate acestea, liderii POUM au comis cel puțin două mari greșeli tactice care i-au împiedicat să devina forța politică de care revoluția avea nevoie. Unu la mână, au intrat în guvernul regional din Catalonia, un guvern ostil revoluției care – la fel ca cel național – se opunea milițiilor populare și care, la numai un an distanță, avea să scoată din legalitate POUM însuși. Pe scurt, autoritățile s-au folosit de ei pentru a preveni succesul revoluției, după care s-au descotorosit de ei. Doi la mână, liderii POUM nu s-au angajat într-o politică de dialog și cooperare cu milioanele de muncitori organizați în UGT, sindicatul controlat de PSOE, și, mai cu seamă, în CNT, sindicatul mai numeros și mai revoluționar controlat de anarhiști. Poate că POUM ar fi devenit partidul revoluționar de masă pe care situația dată îl cerea dacă i-ar fi atras de partea sa pe membrii CNT și UGT deziluzionați de decizia liderilor lor de-a colabora în calitate de parteneri minori cu guvernul republican. Era o colaborare în numele „unității”, dar o unitate pur circumstanțială între sindicate și guvern, care luptau împreună împotriva fascismului dar o făceau din motive diferite, căci reprezentau interese de clasă diferite.

În absența unui partid suficient de puternic și de militant care să coordoneze și să unifice mișcările revoluționare de pe cuprinsul țării și să le dea un program și o structură coerente, revoluția a fost curând sortită eșecului. Deja în vara lui 1937 – după o revoltă de masă în Barcelona condusă de POUM și CNT, dar brutal suprimată de autorități – revoluția fusese complet neutralizată de noul guvern al lui Juan Negrin (liderul facțiunii de dreapta din PSOE). Pe măsură ce masele deveneau tot mai deziluzionate față de guvernul republican, forțele fasciste câștigau teren. Aveau să învingă, în cele din urmă, în aprilie 1939, după trei ani de război civil soldat cu moartea a circa cinci sute de mii de oameni. Fasciștii aveau să mai omoare aproximativ 50,000 de oameni în represiunea care a urmat, în vreme ce alte cinci sute de mii de simpatizanți republicani au fost forțați să ia calea exilului.

Victoria fascistă, trebuie subliniat, a survenit cu ajutorul substanțial al lui Hitler și Mussolini, ale căror forțe de aviație au comis primele atacuri aeriene asupra unei populații civile din istorie. Nu mai puțin decisiv a fost non-intervenționismul complice al marilor „democrații liberale”, în special Franța, Marea Britanie și SUA. De altfel, mari corporații americane ca Ford și General Motors le-au vândut fasciștilor mii de camioane inițial destinate republicanilor, în vreme ce Texas Oil Company i-a dat benzină pe credit lui Franco până la sfârșitul războiului. Dacă vă izbește cumva asemănarea cu complicitatea acelorași puteri occidentale la genocidul din Gaza de azi e pentru că interesele lor geoeconomice și geopolitice au mereu prioritate în fața oricărui angajament nominal față de democrație și drepturile omului.

Totodată, acele constrângeri ale situației obiective ridică sub semnul întrebării fezabilitatea unei revoluții spaniole în perioada 1936-37, chiar și în condițiile subiective ideale ale unui partid revoluționar de masă care să fi preluat inițiativa la momentul oportun. Orice revoluție eșuată are cauze subiective și obiective deopotrivă, iar supraestimarea celor dintâi – în virtutea unui voluntarism tipic anumitor curente ale stângii revoluționare – le poate adesea subevalua pe cele din urmă. Chiar și așa, astăzi, în toiul policrizei cronice a capitalismului global, lecția fundamentală a eșecului revoluției spaniole rămâne la fel de relevantă ca acum nouăzeci de ani: în momente de cumpănă ale istoriei, reformele pe jumătate și compromisurile menite să înduplece status quo-ul nu pot decât să sfârșească, mai devreme sau mai târziu, într-o cruntă capitulare. Vorba lui Walter Benjamin, „în spatele fiecărui fascism se află o revoluție eșuată”.