Nu mi se întâmplă prea de des să fiu bulversată de o dezbatere publică, nu că m-ar da neapărat perspicacitatea afară din casă, ci pentru că de regulă discursul local are niște șabloane destul de previzibile care sunt un fel de farsă a unei farse, dar am pățit-o cu scandalul Dumbrava. Mă așteptam la o mlaștină retorică? Bineînțeles, că doar vorbim de români și atașamentul lor desuet față de postări lăcrimoase și dramolete pe Facebook care decad ulterior în comentarii, în înjurături și invective care trădează de regulă un psihic fracturat în moduri bizare și ocazional de-a dreptul terifiante. Ce m-a mirat în schimb a fost modul în care s-au trasat forțele vectoriale ale discursului.
Ca să mă explic ar trebui să recapitulez datele problemei. Un cetățean privat pe numele său Viorel Pașca1, președinte al unei asociații penticostale cu Dumnezeu în nume avea pe undeva prin județul Bihor un centru de îngrijire de bătrâni care funcționa fără acte și care posibil să fi deturnat niște fonduri de la stat și posibil niște ajutoare sociale și indemnizații de handicap. În jur de vreo 13 milioane de lei. Poliția și DIICOT-ul sunt pe fir, problema era cunoscută de către autorități și ignorată în dulcele stil de lasă-mă să te las de niște ani, de principiu pentru că cetățeanul privat Viorel Pașca și a sa asociație de facere de bine degreva spitalele de această populație surplus care nu își găsea locul în sistemul public de sănătate și pentru care resursele de asistență socială au fost precare chiar și înainte de eviscerarea făcută de o altă Mesia bihoreană cu chelie.
Așadar, spun multe voci cu simpatii mai degrabă liberal-bolojeniste decât conservator-pășuniste, existența unei figuri precum Viorel Pașca este un factor net pozitiv în matematica necruțătoare a asistenței sociale, dând uitării fetișismul obișnuit pentru anticorupție, standarde și norme tehnocrate, căci în fața omului bun nu poți decât să te înclini. Se subliniază verdeața și socializarea, așternuturile albe, neprihănite de fluide biologice de care beneficiau locatarii, autonomia individuală și accesul la îngrijiri medicale adecvate. Toate acestea devin un mic preț de plătit pentru a primi această hrană spirituală care să le aline suferințele.
Înverșunarea a ajuns să atingă chiar și o figură în general respectată de către această pătură demografică, anume pe medicul ATI stabilit în Germania și figura semipublică Iuliu Torje, care relativ de curând fusese poster child pentru generația de tineri medici a căror existență supără ridicol de mult figurile osificate din ceea ce e numit UMFistan de către connoiseuri. Dar acum sărmanul de el s-a trezit autor involuntar de ragebait tehnocratizând un pic cam aproape de soare și emițând opinia certificabil călâie cum că centrele de îngrijiri ar trebui să aibă personal calificat și să se confomeze unor standarde de, cum îi zice, îngrijire. Și culmea că nu a supărat publicul suveranist apăhranăenergie de la care m-aș fi așteptat să rezoneze pe aceeași frecvență cu estetica prezentată de Viorel Pașca. Nu, pașcomanii sunt mai degrabă martorii lui Bolojan, care se hrănesc cu anticorupție și care nu demult urlau la azilele groazei, dar care s-au grăbit să ofere carte blanche pentru lipsa formelor legale și fraudării în numele Facerii de Bine pe care nu o fac spitalele publice câh. Nu îi întrebați cine le subfinanțează. Dar cu excepția lui Torje, medicii pe care i-am văzut să opineze în spațiul public pe subiect au făcut-o mai degrabă în apărarea războinicului luminii, vorbind desigur despre căruța de bine pe care le-o făcea spitalelor care nu mai erau nevoite să încerce să găsească soluții sau, doamne ferește, să pună presiuni pentru asigurarea de resurse pentru astfel de persoane.
Chestia e ca oricât de tare mi se zvârcolește corpul la ideea de a da oareșce dreptate pașcomanilor turbați, trebuie să admit că eu cred că treaba cu actele și formele legale chiar e un element tangențial discuției despre cum sunt tratate persoanele vulnerabile și “neproductive” în capitalism, atât timp cât nu examinăm ideologia instituțiilor de la care emană aceste normative. Centrele de îngrijire private pentru vârstnici și persoane cu dizabilități au înflorit la noi mai ales în ultimii 10 ani în afaceri profitabile care percep taxe lunare care reprezintă mai degrabă o taxă de protecție față de abandonul și neglijența personalului de data asta calificat. La 3000 lei pe lună spre exemplu (nici nu știu dacă mai există cămine atât de ieftine în anul curent) nu poți avea așteptări realiste la a fi anunțat atunci când îți pică părintele sau bunicul din pat și își fracturează șoldul, darămite să îl și trimită la spital, poți maxim să speri că l-a băgat cineva înapoi în pat și cam atât. Ăstea sunt pretenții de care vorbim de la minim 5000 pe lună în sus. De unde vin banii ăia? Păi na, tot din pensii și ajutoare completate cu fondurile aparținătorilor atunci când există. Relația de exploatare odată recunoscută legal nu mai e o chestiune de panică morală decât atunci când abuzurile trec de o anumită linie roșie destul de arbitrară în funcție de necesitățile de moment ale jocurilor politice. Pentru că în ultimă instanță toate aceste centre private fac parte dintr-un model de abandon extractiv2. Faptul că aceste centre au acte ori ba sau se conformează ori ba unor norme de îngrijire devine esențial discuției doar în măsura în care luăm de bune premizele care stau la temelia acestui model.
Și luatul pe bune al acestor premize e ceva ce au în comun ambele tabere care își scot acum ochii pe judecata morală a lui Viorel Pașca. Faptul că acești oameni “ai nimănui” trebuie separați de corpul social are caracter axiomatic. Statul putred și corupt n-are locuri și resurse de ei, deci necesarul existenței unor instituții private care să preia aceste persoane e și el un dat, aceste centre și instituții private nu au cum să nu existe, trebuie doar să ne asigurăm că au actele în regulă și că nu sunt conduse și populate de monștri și totul va fi bine, și nu ne întrebăm nicio secundă dacă nu cumva existența lor nu e în sine monstruoasă. Pașca s-a apărat și el spunând că doar a răspuns unor nevoi și că atunci când nevoia va dispărea o să dispară și el pe principiul my work here is done (cu tot cu bunurile acumulate bănuiesc). Mă rog, de oricare parte ai fi vina e a statului mizerabil, altceva care e axiomatic și de necorectat, centrele private nu au cum să nu existe și ne rămâne deci doar să ne certăm cu înverșunare de K–pop stans pe statutul de înger sau demon al lui Pașca.
O să fac și eu niște ragebait și o să spun că mie Pașca mi se pare un prăduitor sinistru, evident pentru că sunt o ființă haină cu un scepticism fundamental în legătură cu psihologia și motivațiile unui om cu apucături filantropice de masă care ajunge să dețină 17 proprietăți imobiliare nu se știe cum și care totuși are modestia de a nu se compara cu Schnidler și că n-aș avea încredere într-o persoană de genul nici să-mi hrănească pisicii. Dar prin ce lentilă morală îl vede fiecare din noi pe Viorel Pașca contează mai puțin. Discuția s-a înțepenit în tehnicalități și posturing moral cu o coloratură alarmant de religioasă în care delirăm cu toții despre alinare și oblojirea amatoricească a rănilor trupești și sufletești a unor oameni de a căror existență ne amintim doar la câte un scandal cu “groază” în descriere și de care ne folosim ca să ne declarăm statutul de agent moral care este adânc preocupat de persoane vulnerabile atât timp cât nu le vede prea des.
Dar falimentul social este reprezentat de însăși existența acestor instituții și asociații private, și el nu stă în dosarul cu șină complet și corect definit. Stă în lipsa spațiilor publice accesibile pentru aceste persoane, în absența unor rețele sociale publice de îngrijiri comunitare care să încurajeze conservarea autonomiei și integrarea lor în societatea largă (nu socializarea lor în comunități închise), în lipsa de ambulatorii de stat care să prevină sau să întârzie spitalizările și în dorința generală a publicului larg de a nu fi confruntată vizual cu infirmitatea și bătrânețea. Stă în reflexul spiritual burghez pe care îl au mulți de a apăra orice conține “caritabil” în nume pentru că tu pe cine dreq ai ajutat la viața ta, omul ǎla măcar a făcut ceva și în lipsa unei dezbateri publice despre autonomia și demnitatea acestor oameni, considerate și ele axiomatic limitate.
Serviciile medicale și sociale care au nevoie de samariteni ca să nu implodeze nu sunt semnul unei societăți sănătoase, oricât de bun ar fi samariteanul. Cu atât mai mult cu cât e rost de profit pentru samariteni, cu sau fără de acte.
- Un Om Bun dacă e să mă iau după cele mai frumoase minți ale României și diasporei precum Dana Hering ↩︎
- Un concept folosit de Beatrice Adler-Bolton și Artie Vierkant în cartea Health Communism pentru a descrie cum populațiile calificate drept surplus în statul burghez sunt simultan excluse din societate și marcate pentru extracție de profit în centrele de îngrijire private pentru ca statul care le condamnă la marginalizare să își cruțe cheltuielile cu îngrijirea lor, iar acele cheltuieli oricum modeste să își regăsească traseul firesc în circuitul capitalului în natură ↩︎
Lasă un răspuns