Noi de ce n-avem un Zohran Mamdani

Anul trecut pe vremea asta multă lume tânjea după un Zohran Mamdani în România. Multă lume mulțumea cerului că, așa incompetenți și corupți cum ar fi, politicienii români măcar nu-s socialiști fioroși—dar nu ne interesează oamenii ăștia aici. Însă în spatele acestei dorințe se ascund câteva întrebări care până nu-s măcar articulate nu vor lăsa dorința să fie satisfăcută.

Prima întrebare ar fi:

Poate părea că ne-am întors de unde am plecat, dar cred că am făcut să se întrevadă o a doua întrebare: cum de a câștigat Zohran primăria? Este un talent politic generațional? A urmat o rețetă de succes—candidat tânăr care vorbește frumos, comunicare online fresh, evitarea temelor care dezbină și concentrarea pe problemele bread and butter care unesc majoritatea populației? Sistemul i-a oferit mandatul pentru a produce circ politic? Cred că e mai complicat. Și e complicat în bună parte fiindcă Zohran Mamdani ca fenomen politic este greu separat de sistemul care a produs omul Zohran Mamdani.

Marketingul politic a fost doar vârful icebergului campaniei lui Zohran. Nici charisma lui, nici promisiunile electorale nu spun întreaga poveste. Nu spun decât o mică parte, dinspre final.

E greu de negat că Mamdani este un individ privilegiat care și-a folosit privilegiul pentru a se dedica muncii politice, pentru a-și dezvolta aptitudini de comunicare, pentru a consolida un bagaj de cunoștințe teoretice și procedurale. Din start sunt puțini asemenea indivizi. Asemenea indivizi sunt cu atât mai rari cu cât categoriile sociale din care face parte—imigrant, minoritar etnic și confesional—sunt categorii marginalizate și ar fi fost, într-o măsură, îndreptățit să se folosească de avantajele primite de la viață pentru a-și consolida statul și averea într-o încercare de-a preîntâmpina riscurile pe care dezavantajele i le-ar scoate în cale. Fiul uneia dintre cele mai importante regizoare contemporane și al unui mare profesor universitar avea punte pentru a fi nepo baby într-un număr de domenii artistice și academice sau putea să urmeze o carieră în drept și consultanță. Născut în Uganda nu putea ținti la Președinția SUA, dar dacă primăria orașului New York ar fi fost doar un premiu de consolare, atunci avea alte piste mai sigure, mai respectabile și mai bănoase decât cea pe care s-a dus. În schimb, și-a asumat riscurile, ba chiar le-a îmbrățișat, ca luptând pentru comunitățile din care face parte să lupte pentru toți cei dezavantajați și marginalizați—cel puțin pare că încearcă. Pe de altă parte, Zohran Mamdani ca om politic nu e doar o funcție de hazard aplicată omului biografic Zohran Mamdani. Ca omul politic să poată exista, are nevoie de un Gundam.

Privind chiar și la comunicarea politică, Mamdani a fost mai implicat în elaborarea strategiei media și în producție decât este candidatul obișnuit, dar în niciun caz n-ar fi putut să facă singur totul. Singur ar fi putut face chiar puțin. De aceea a lucrat cu studiouri ca Forge și agenții ca Melted Solids, cu strategi de comunicare ca Andrew Bard Epstein care s-au rodat în campanii precedente, care au un angajament ideologic față de proiectul socialist. Angajament care se vede în originalitatea esteticii, în coerența ei cu un întreg mesaj politic pe care îl potențează—nu doar machiază—și, cel mai probabil, în faptul că au lucrat pe bani mai puțini și mai amânați decât dacă ar fi lucrat pentru clienți corporate sau pentru candidați mainstream cu buzunare mai pline¹. Existența unor asemenea studiouri nu explică întreaga strategie de comunicare, dar e un punct de plecare. Doar o mică parte din conținutul de pe social media care promova mesajul lui Mamdani era produs de echipa sa de campanie și difuzat de canalele oficiale.

Până la începutul primăverii lui 2025 comunicarea de campanie a fost ingenioasă, dar limitată, concentrată în jurul câtorva clipuri de mare impact. Torentul de video-uri scurte, alerte, în care discută cu umor și precizie probleme edilitare începe să se formeze de abia după ce visteria campaniei se umple din donații. Donații pe care un candidat mai mult sau mai puțin no-name pentru publicul larg nu le-ar fi primit. Zohran a beneficiat, în schimb, de pe urma unor formatori de opinie și rețele de media alternativă. Chiar înainte ca Zohran să-și anunțe candidatura, comici, analiști media, jurnaliști, păreriști cu platforme relativ substanțiale au pregătit terenul pentru a sensibiliza măcar un nucleu al electoratului cu privire la corupția lui Eric Adams, problema locuirii din New York și a complicității administrației orașului cu acțiunile statului Israel. Aceiași comici, analiști media, jurnaliști și păreriști l-au promovat pe Zohran. Astfel l-au ajutat să-și pună pe picioare campania. Apoi au făcut scut în jurul său după ce a intrat în turul doi al alegerilor², când provocarea întâmpinată de Zohran nu mai era lipsa de atenție din partea presei mainstream sau a contra-candidaților, ci tocmai cantitatea de atenție negativă care i se acorda.

Intensificarea partizanatului politic al presei și divertismentului independent nu e o mișcare spontană, care poate fi presupusă automat. Din contra, diferitele figuri și canale au propriile înclinații, propriile segmente de public, propriile logici comerciale în care se înscriu pentru a funcționa. De aceea, tendința normală ar fi tocmai dispersia ecosistemului, în special într-o campanie cu 3-4 candidați. Situație care s-a văzut foarte bine în alegerile de anul trecut pentru primăria Bucureștiului. Avem un soi de Mehdi Hasan în Dragoș Pătraru, un soi de Hasan Abi în Silviu Faiar, un soi de More Perfect Union în Politică la Minut, un soi de Gianmarco Soresi în Andrei Șerban, și—dacă întindem nepermis de rău coarda—avem o combinație între Majority Report with Sam Seder și Chapo Trap House în Ce Ne Enervează cu Mihai Radu. Probabil că pe YouTube-ul mai larg sau pe TikTok avem și echivalenți de Subway Takes, Stavy’s World, Adam Friedland Show, dar sunt prea boomer și prea autocolonizat să știu de ele³. Unele dintre aceste figuri și canale au susținut candidatura Anei Ciceală, dar în general cu jumătate de gură și la spartul târgului. Multe s-au făcut că plouă, având treburi mai importante decât să-și strice reputația de independenți încolonându-se în spatele unei candidaturi fără sorți de izbândă și în ale cărei obiective poate nici nu se regăsesc suficient de mult încât să-și pună pe pauză propriile proiecte. Și, să fim drepți, prezența ei n-ar fi fost la fel de distractivă pentru că biografia personală nu o ajută: de la HR pentru firmă de țigări și project manager la Accenture direct în politică nu-i chiar woman of the people și nici poveste de viață din care să faci show. Chiar presupunând prin absurd că o asemenea înregimentare ar fi avut loc și că media independentă ar fi avut cu ce lucra, tot lipsește cureaua de transmisie de la vizualizări la vot.

Organizația politică este ceea ce transformă omul biografic Zohran Mamdani într-un om politic capabil să acționeze ca un centru de greutate într-o întreagă constelație de politicieni, activiști, gazetari, comici și altfel de figuri publice. Organizația politică este cea care a adunat 50.000 de voluntari, i-a instruit, le-a oferit materiale și i-a coordonat să bată la uși, să împartă pliante, să sune alegători, să vorbească cu oameni pe stradă. Organizația politică este liantul care ține la un loc diferiții susținători ai lui Zohran, care asigură disciplina mesajului, care caută noi aliați. Organizația politică este cea care propune politici publice, care identifică pârghiile concrete prin care se poate acționa pentru a le implementa și își asumă să să treacă societatea prin transformările necesare producerii condițiilor de posibilitate pentru obiectivele sale. Organizația politică asigură canale de comunicare nu numai într-o mișcare de la centru spre exterior, ci și într-una de calibrare a mesajului, de identificare a unor noi oportunități, dar și de pregătire în calea amenințărilor. Organizația politică este cea care identifică potențialii candidați pentru funcții publice, care le conduce campaniile electorale și care susține aleșii în funcție sau care le oferă o plasă de siguranță dacă au pierdut. Organizația politică face asta nu doar pentru a ocupa funcția cu un candidat, ci pentru formarea de cadre și chiar posibili noi candidați din personalul de campanie. Fără candidaturile lui Khader El-Yateem (2017), Ross Barkan (2018) și Tiffany Cabán (2019), Zohran nu ar fi ajuns membru în Adunarea statului New York, cu atât mai puțin primarul orașului. Organizația politică e motorul și șasiul Gundam-ului ca om politic. Situația destul de particulară care a produs candidatul Zohran Mamdani este că în campanie nu a pilotat un singur Gundam, ci doi.

Cel mai puternic este cel mai nou, vizează reformarea Partidului Democrat într-un partid populist de stânga. Brațul organizațional principal este reprezentat de Brand New Congress care s-a topit în Justice Democrats. Anumite filiale și tendințe din DSA sunt înregimentate acestui proiect, însă mai mult ca furnizori de forță de muncă. Deși DSA este o organizație mult mai veche, stânga DSA a început să se afirme mult mai recent, după ce candidați susținuți de organizație nu s-au alăturat organizației sau dacă au făcut-o nu au menținut linia organizației⁴, iar operând în funcție nu au reușit să întărească organizația—unii nu au reușit nici măcar să obțină un al doilea mandat. Stânga DSA nu e chiar o organizație, ci o orientară largă împărțită între mai multe tendințe ca Marxist Unity Group, Reform&Revolution, Emerge și unii membri ai redacției geese. Soluția spre care converg, într-o formă sau alta, este dirty break: construirea unei organizații a clasei muncitoare, independente de Partidul Democrat, de consultanții săi, de sindicatele istorice prin propunerea de candidați pe buletinul de vot din partea democraților. Faptul că Justice Democrats sunt orientați spre candidaturi înalte, în timp ce DSA spre posturi locale sau în legislativul statelor nu ține doar de competențele și capacitățile organizațiilor, ci și de obiectivele politice cu bătaie mai lungă.

Deși a era, de puțină vreme, membră DSA înainte să candideze la Congres, AOC a fost mai degrabă un candidat al Justice Democrats. Cu valuri de tineri reformatori Democrații știu ce să facă—ba chiar au nevoie periodic de sânge proaspăt. Parțial din cauza asta Joe Crowley nici n-a candidat ca independent după ce AOC l-a înfrânt în alegerile preliminare. În schimb, capania preliminară a lui Zohran Mamdani a fost, fără îndoială, o campanie a NYC-DSA, construită în jurul unui candidat cadru DSA. În turul al doilea lucrurile devin mai incerte, iar DSA îl scapă pe Zohran din mână și fiindcă nu are capacitatea să ducă o candidatură de anvergură națională, care produce ecouri și dezbateri internaționale.

Până acum Mamdani și-a respectat cât a putut promisiunile din campanie cât a putut. Adică nu foarte mult, ținând cont de moștenirea lăsată de Adams—o gaură de miliarde în bugetul primăriei și numirea unor funcționari publici conservatori ca Jessica Tisch—și că nici aleșii democrați cu care trebuie să lucreze nu-s foarte interesați de succesul său total. Micile reușite au fost mai degrabă victorii morale și încercări de-a-și crea spațiu de manevră. Nu-i ușor de spus cu certitudine că pașii ăștia mici pregătesc salturi mari, când printre ei sunt și câțiva pași făcuți înapoi sau împleticeli stranii.

În același timp, Zohran nu poate să trădeze în abstract, ci trebuie să trădeze măcar un set de principii, dacă nu o organizație sau o persoană. Iar din moment ce omul politic Zohran Mamdani este o emanație a unui întreg ecosistem de mișcări sociale, politice și culturale, nu are ce face decât să trădeze. De exemplu, în cursa care tocmai s-a încheiat, Mamdani a susținut-o pe candidata DSA Claire Valdez în fața candidatului Working Families Party Antonio Reynoso. Socialiștii pot vedea în asta pe Zohran respectându-și obligațiile față de organizația de care aparține, în timp ce liberalii sociali sunt îndreptățiți să înțeleagă intervenția primarului ca o trădare. Acumularea unor asemenea gesturi sau luarea de poziții intransigente pot fi, de asemenea, înțelese de liberalii sociali și de populiștii de stânga drept trădări, căci Zohran, în loc să se comporte pragmatic și să obțină câștiguri palpabile pentru anumite pături ale populației, ar irosi oportunități pentru a urmări proiecte utopice. De aceea nici nu e o întrebare bine formulată dacă Zohran a trădat sau nu. După cum ne spune Friedrich Engels:

Cînd vrei să elucidezi cauzele succesului contrarevoluţiei, ţi se dă din toate părţile răspunsul prompt că totul se explică prin aceea că domnul X sau cetăţeanul Y „a trădat” poporul. Acest răspuns poate fi de la caz la caz just sau nu, dar în nici un caz el nu explică nimic şi nici măcar nu arată cum s-a putut întîmpla ca „poporul” să se lase trădat. Şi triste perspective de viitor are un partid politic al cărui întreg capital politic se reduce la cunoaşterea unicul fapt că cetăţeanul cutare sau cutare nu merită încredere

Engels – Revoluție și Contra-revoluția în Germania

De abia acum putem răspunde și la întrebarea din titlu. N-avem un Zohran Mamdani de România pentru că nu avem măcar o mișcare politică care să fie trădată de acesta, darămite două-trei care să se lupte pentru trădările sale.

1. Pe de altă parte, nu știu unde s-au dus toți banii ăia, că Andrew Cuomo și-a făcut campanie abuzând de AI slop. Ca pariu de breaslă, poate e bine pentru artiști, copywriteri și operatori video să țină cu socialiștii săraci și cinstiți. ↩︎
2. Mă rog, faza generală a alegerilor. Însă din cauză că Andrew Cuomo nu s-a retras cum ar fi fost normal în urma alegerilor preliminare, campania electorală a funcționat mai mult ca alegerile noastre în două tururi. ↩︎
3. Sau probabil n-avem, că lucrurile nu-s perfect simetrice, date fiind istoriile, demograficele și nivelele de dezvoltare diferite între SUA și România. Presa independentă românească aspiră la formate quality a presei din afară și chiar în măsura în care se bazează pe sprijinului publicului, e vorba de un public puțin numeros, dar înstărit, care acționează mai degrabă ca mini-mecena. Presa și divertismentul independente și influencerii care au nevoie de donațiile mici ale unui public mare tind mai degrabă să fie lowest common denominator și/sau apolitici în orientare până când își declară susținerea către un candidat insurgent de care nu prea ne place. ↩︎
4. Probabil cel mai tulburător exemplu este discursul Alexandrei Ocasio-Cortez pentru susținerea Kamalei Harris în care a anunțat fără bază că administrația „muncește fără odihnă pentru a obține amistițiu și salvarea ostatecilor”—discurs ținut în timp ce în fața convenției Partidului Democrat aveau loc manifestații de protest ale activiștilor pro-Palestina, activiști printre care se numărau și membri DSA. Nu e singurul exemplu. ↩︎