Nota redacției
În septembrie anul trecut Vasile Ernu publică pe pagina sa de Facebook un decalog în care listează ceea ce numește ereziile stângii. I se ridică câteva rezerve cu privire la cadrul analizei și terminologia folosită, dar postarea primește 400 de like-uri și ajunge răspândită de 116 ori. O reușită modestă pentru social media largă, dar neobișnuită pentru stânga. Atât de bine a circulat, încât Vasile Ernu a reînviat-o ca articol pe platforma GuvErnu.ro, fără să modifice mare lucru, nici măcar strania fixare pe lumpen-proletariat ca subiect istoric al stângii. În subsolul postării de promovare a articolului Ovidiu Anemțoaicei a lăsat un comentariu care servește drept bază pentru articolul care urmează.
Textul lui Vasile Ernu pornește de la o intuiție oarecum validă, și anume că o parte a stângii contemporane (îi voi da credit că se referă la contextul românesc), mai ales cea urbană, universitară, ONG-istă și cultural-progresistă, a pierdut cumva contactul cu „clasele populare” și cu temele mai concrete și materiale ale stângii: muncă, salarii, locuire, sindicate, sărăcie, servicii publice, costul vieții, etc. Însă, analiza lui transformă această observație într-un rechizitoriu mult prea general, în care „stânga” este tratată ca un bloc unitar, unde sunt amestecate partidele social-democrate, cu ONG-urile, universitățile, activismul identitar, liberalismul cultural, progresismul corporatist și stânga radicală. De aici apar inevitabil și generalizările pripite, confuziile conceptuale, cauzalitățile insuficient demonstrate și o retorică care, dacă poate convinge, o face mai degrabă prin forța sa pamfletară și extrem de puțin printr-o demonstrație solidă, erori logice pe care le voi prezenta mai jos pentru fiecare „erezie” în parte:
1. „Erezia nereprezentării și trădării propriului electorat”
Ernu susține că stânga și-a abandonat electoratul tradițional, iar acesta ar fi trecut aproape total în brațele dreptei. Intuiția este parțial corectă, având în vedere faptul că multe partide social-democrate și-au diluat cumva legătura cu muncitorimea, cu sindicatele și cu zonele populare. Dar problema principală este că „stânga” nu este clar definită. Vorbim despre partide social-democrate? Despre ONG-urile progresiste? Despre activiștii universitari, stânga radicală, sindicate, liberalism cultural? Fără această distincție, acuzația de „trădare” devine prea largă și poate include pe oricine și orice. În plus, mai apare și o confuzie între proletariat și lumpen-proletariat. Ernu uită sau omite faptul că stânga clasică nu s-a construit istoric în jurul lumpen-proletariatului, ci în jurul muncitorimii organizate, al sindicatelor și al conflictului muncă-capital. De asemenea, trecerea claselor populare spre dreapta nu poate fi explicată doar prin „trădarea” stângii. Ernu efectiv omite cauze structurale: dezindustrializarea, slăbirea sindicatelor, precarizarea muncii, austeritatea, corupția social-democrației, criza locuirii, migrația, transformarea partidelor în mașinării de centru, etc.
2. „Erezia temelor și principiilor”
Teza lui Ernu este că stânga a abandonat temele sociale și economice și le-a înlocuit cu teme culturale sau identitare irelevante pentru majoritatea populației. Aici pot fi de acord că există un mic adevăr: o parte a stângii progresiste vorbește prea puțin despre salarii, chirii, datorii, muncă, sindicate, fiscalitate, sănătate publică sau servicii sociale. Dar eroarea majoră apare când temele identitare sunt tratate ca fiind automat lipsite de relevanță socială și economică. Genul, rasa, sexualitatea, migrația, dizabilitatea sau apartenența minoritară nu sunt doar teme culturale, ele au efecte foarte materiale: accesul la muncă, salariile, locuirea, violența, sănătatea, educația, cetățenia, protecția juridică etc. Problema nu este că stânga vorbește despre identitate, ci că de multe ori vorbește despre identitate fără apel la clasă, fără redistribuire și fără economie politică, adică atunci când incluziunea rămâne doar la nivel de limbaj, și nu generează structuri de influențare și de schimbare a salariilor, chiriilor, contractelor, a serviciilor publice sau a raporturile de putere în general.
3. „Erezia împrumutului de teme”
Ernu afirmă că identitatea și războaiele culturale sunt teme tradițional de dreapta, împrumutate în mod greșit de stânga. Aici argumentul este grosier, în sensul că, da, dreapta a folosit istoric teme precum națiunea, familia, religia, tradiția, ordinea și autoritatea, dar și stânga a lucrat întotdeauna cu forme de identitate colectivă: clasa muncitoare, femeile, colonizații, minoritățile oprimate, internaționalismul proletar, cetățeanul social, sau omul exploatat. Chiar proletariatul este o identitate politică, nu doar o categorie economică. Eroarea lui Ernu este că tratează identitatea ca fiind natural de dreapta, când, de fapt, poate mai corect ar fi să spunem că problema nu este identitatea în sine, ci identitarismul fragmentat, moralizator și rupt de un anumit universalism social.
4. „Erezia plasării pe eșafodajul politic”
Ernu face aici poate unul dintre cele mai bune puncte: o parte a stângii instituționale chiar a acceptat limbajul pieței, al proiectelor, granturilor, al indicatorilor și al managementului social. Greșeala lui, însă, este că identifică orice progresism cu neoliberalismul. Există într-adevăr progresism cooptat/apropriat de capital, dar există și feminism anticapitalist, sindicalism progresist, activism pentru locuire, mișcări climatice radicale și organizații pentru lucrători migranți. Critica ar fi mai solidă dacă ar distinge între progresismul cooptat de establishment și formele de stânga care încă atacă structurile economice.
5. „Erezia ghetoizării”
Legat de ghetoizarea stângii în campusuri, cafenele și zone artistice burgheze, observația este relativ corectă: o parte a stângii chiar nu mai organizează oamenii în locurile unde se produce precaritatea reală. Totuși, Ernu alunecă cam repede spre o anumită nostalgie industrială și omite faptul că munca de azi nu mai este doar în fabrică sau uzină, ci și în servicii, platforme digitale, livrări, îngrijire, logistică, educație, sănătate, muncă domestică și migrație. Stânga nu trebuie să „revină la fabrică”, ci să înțeleagă noile forme ale muncii.
6. „Erezia discursului”
Despre jargonul progresist, Ernu are ceva dreptate: când un discurs de stânga are nevoie de un glosar, devine deja un instrument de statut și de excludere, în sensul că cine nu vorbește codul corect este tratat ca needucat, problematic sau moral suspect. Există însă aici o ironie/contradicție performativă: însuși textul lui Ernu folosește un limbaj intelectual-polemic (cu noțiuni precum hegemonie, contrarevoluție, falsă conștiință, tehno-capital) care nu este chiar un limbaj popular și imediat accesibil. Critica jargonului este oarecum validă, dar trebuie aplicată consecvent.
7. „Erezia anti-universalismului”
Aici Ernu identifică o problemă reală: fragmentarea în micro-cauze, competițiile de puritate și tribunalele morale din sânul comunitălor de stânga poate afecta sau chiar distruge solidaritatea. La fel de adevărat este și faptul că fragmentarea in bisericuțe și certurile din interiorul grupurilor minoritare sunt de cele mai multe ori nu despre idei, cat mai degrabă despre aspecte personale și de orgolii meschine. Dar problema lui Ernu este că omite faptul că universalismul clasic al stângii a avut propriile orbiri: față de femei, față de minoritățile sexuale, rasă, colonialism, dizabilitate, muncă domestică și violență familială. Soluția nu este revenirea la un universalism vechi (abstract, androcentric alb, de tip umanist), ci poate construirea unui „universalism” material care include diferențele: salariu, locuire, sănătate, educație, siguranță, timp și demnitate pentru toți.
8. „Erezia negării conservatorismului social”
Ernu are aici puțină dreptate când afirmă că disprețul progresist față de familie, religie, comunitate și tradiție este politic sinucigaș, dar greșește când riscă să romanticizeze conservatorismul popular. Familia poate fi sprijin, dar și loc al violenței; biserica poate produce solidaritate, dar și excludere; comunitatea poate proteja, dar și sufoca. Clasele populare nu sunt natural conservatoare, pot fi în același timp cultural conservatoare și economic redistributive, religioase și sindicaliste, atașate familiei și dependente de servicii publice.
9. „Erezia stângii periferice devenite de centru”
Ernu surprinde o percepție, cred eu, reală: progresismul este adesea asociat cu elitele urbane, cu ONG-urile, universitățile, granturile, precum și cu corporațiile și instituțiile internaționale. Dar percepția nu este automat și necesar identică cu realitatea puterii. Faptul că un anumit tip de progresism cultural este vizibil în establishment, asta nu înseamnă că stânga controlează economia. Capitalul poate adopta limbajul diversității fără să accepte redistribuirea, sindicatele, impozitarea progresivă sau diversele drepturi sociale. În plus, etichetele precum „soroșiști” sau „sexomarxism” trebuie tratate în mod critic, și nu validate implicit.
10. „Erezia falsei conștiințe și falsei opoziții”
Aici critica profesionalizării activismului este legitimă: finanțările, proiectele, indicatorii și limbajul administrativ pot într-adevăr contribui la neutralizarea conflictul politic. Dar afirmația că stânga progresistă este pur și simplu o opoziție controlată în slujba capitalului este totalizantă și alunecă spre un argument de tip conspirativ. Nu orice ONG este falsă opoziție, nu orice activist plătit este agent al capitalului, nu orice proiect finanțat este captură neoliberală. Problemele apar abia atunci când într-adevăr finanțarea modelează agenda, când activismul devine carieră, când indicatorii înlocuiesc organizarea și când societatea civilă vorbește în numele unor grupuri fără ancorare reală în ele.
Tragem linie
În concluzie, textul lui Ernu este cumva util ca avertisment, dar total insuficient și ineficient ca analiză. Fiecare dintre cele zece „erezii” suferă de o problemă comună: transformă o observație parțial validă într-o sentință generală. Ernu vede corect unele simptome, precum elitizarea, jargonul, ghetoizarea, pierderea temelor materiale, dar le organizează într-o explicație totalizatoare. Cea mai mare problemă a textului este că vrea să apere stânga materială, însă ajunge să explice criza stângii aproape exclusiv prin cultură, discurs și stil. Din perspectiva mea, problema reală nu este că stânga a devenit „prea progresistă”, ci că o parte a ei a devenit progresistă fără o bază socială, culturală, fără economie politică, a devenit moralizatoare fără organizare, și incluzivă în limbaj fără forță redistributivă. Stânga nu trebuie să aleagă între clasă și identitate, ci trebuie să le lege din nou într-un proiect popular, material, și nu neapărat universalist.
Dincolo de aceste erori punctuale în argumentare, există însă o problemă mai insidioasă de responsabilitate intelectuală. Avem o responsabilitate enormă atunci când aruncăm cu diagnostice și sentințe tari în spațiul public (de cele mai multe ori în grabă și cu spoială pe social media, fără grijă, metodă și generozitate față de audiențe), mai ales când stânga este oricum deja discreditată, caricaturizată și atacată din toate direcțiile în noua „(dez)ordine globală”. Autocritica este evident necesară, dar nu orice gest de autoflagelare produce claritate politică. Uneori, mai ales când vine din partea unor „exponenți” ai stângii așa-zise intelectuale, ea riscă să devină un exercițiu aproape sado-masochistic de distincție personală: ne arătăm mai lucizi, mai duri, mai nemiloși cu „ai noștri”, dar sfârșim prin a reproduce exact narațiunile formulate deja de dreapta neofascistă și neoconservatoare, aproape ca un act de captatio benevolentiae, dar lipsit de probitate morală și profesională. În acest caz, pamfletul nu mai deschide un spațiu real de reflecție, ci contribuie la consolidarea clișeelor despre „progresism”, „ONG-ism”, „sexomarxism”, „elite urbane” sau „stânga caviar”. Iar când critica nu mai clarifică raporturile de putere, ci doar amplifică formulele gata fabricate de adversarii politici, producerea de cunoaștere riscă să devină mai puțin un act de conștiință și de responsabilitate publică, și mai mult un instrument de autoafirmare oportunistică, nu intelectuală și comunitară, ci exclusiv personală.
Nota redacției
Nota redacției: reacția stângii la decalogul lui Ernu este mai descalificantă decât orice îi impută acesteia autorul. Înțelegem de ce numeroase persoane și personalități de stânga n-ar vrea să intre în vreun soi de dialog cu dânsul date fiind acuzațiile credibile despre faptele sale la beție. Destui n-au avut, însă, asemenea rezerve comentând mai degrabă pentru a-l aproba decât pentru a-l corecta. Trebuie să ne punem niște întrebări în momentul în care nu stânga e în prima linie să atragă atenție asupra gravelor erori istoriografice și metodologice din analiza lui Ernu, ci figuri liberal-conservatoare ca Florin Iaru sau Mihaela Miroiu.
Lasă un răspuns