S-a tot scris despre Trump ca președinte post-modernist. S-a scris în primul mandat, s-a scris în al doilea. Cred că descrierile astea ricoșează din ceva adevărat, dar nu ajung unde trebuie fiindcă, în afara unor reacții conservatoare, nicio astfel de caracterizare nu explicitează care ar trebui să fie acea realitate comună, acele mari narațiuni pe care Trump ar trebui să le respecte. În bună parte fiindcă nici preopinenții nu cred în așa ceva, doar fiind supărați că Trump schimbă regulile unui joc la care până atunci câștigau. Dacă realitatea e doar discurs, dacă libertatea, democrația, progresul sunt doar mari narațiuni e un impuls mai degrabă conservator să te plângi că Trump se folosește de canale alternative de media, de imagini generate cu AI, de rapoarte false pentru a destabiliza sensuri. Cum sunt Lukács-pastilat tare, evident, că aș pune altfel problema.

Trump a reprezentat de la început o alunecare în iraționalism, acutizată în al doilea mandat. De exemplu, Pence poate că vorbea despre extratereștri ca fiind demoni, dar nu o făcea atât de public încât să știu eu despre asta. Chiar dacă ar fi făcut-o, e o credință pe care mi-l pot imagina susținând-o sincer. Ca atare, gândirea sa păstra o anumită structură și raționalitate prin care se putea racorda la realitatea socială consensuală, respectând anumite cauzalități și limite. Nu și în cazul lui Vance. Acolo e demagogie pură în slujba puterii de care vrea să se folosească pentru a-și impune propria realitate, fără a conta că intră cu buldozerul într-a noastră. AI-ul, prin producția de imagini și texte sintetice, ajută cu spor la asta, cum ajută și fake news, erodarea normelor democratice, dereglementări media, capturarea sistemului de justiție. Toate acestea sunt, însă, lucruri mai degrabă, să le zicem, suprastructurale și ascund un morb mult mai adânc, mult mai vechi din felul în care ne înțelegem realitatea socială.

Un loc poate surprinzător unde se mai vede treaba asta este în pozițiile luate de libertarieni și cum s-au schimbat de-a lungul ultimilor ani. Pe vremuri, argumentul lor preferat împotriva marxismului era mud pie: dacă valoarea mărfii e dată de cantitatea de muncă din ea, de ce o turtă de noroi nu valorează nimic? Argumentul e simpatic pentru cât de tembel e și fiindcă probabil circularea sa prin anii 2000-2010 a făcut mai multe pentru popularizarea marxismului decât a reușit Richard D. Wolf. Libertarienii de deunăzi erau așa neserioși, așa paraleli cu subiectul, loveau așa tare pe lângă fiindcă, intelectual vorbind, nu erau nici măcar pre-marxiști, ci chiar pre-smithieni, având mai mult în comun cu bullioniștii decât cu oricine altcineva. Acum că s-au făcut serioși sunt și de-a dreptul reacționari explicit împotriva marxismului. Anume cam așa.

Știați că Marx în Capitalul, Volumul III se contrazice pe sine și erodează întreaga premisă a teoriei valorii pe care i se sprijină lucrarea? Cel puțin asta tot văd viralizat pe Twitter odată la trei luni, cu ilustrații din ce în ce mai AI-zate și, ce-i drept, din ce în ce mai puțin grețoase. Cât devin modelele mai bune, câtă dibăcie în prompteală au deprins utilizatorii, cât m-am aclimatizat eu la zoaiele digitale, greu de spus cu precizie. În orice caz, critica nu-i una nouă, nici pe departe.

Ideea e următoarea. von Böhm-Bawerk, un fost ministru de finanțe al Austriei și mare promotor al austerității, scrie în 1898 Karl Marx and the Close of His System: A Criticism, unde ar fi explicat cum introducerea prețurilor de cost în care intră și dobânda face ca întreaga teorie a valorii să rămână fără bază. N-am citit, nu știu exact ce zice, dar nu-i nici măcar primul care avansează argumentul ăsta și n-a fost nici ultimul. Nu mă voi băga prea tare în subiect pe partea de economie politică, însă trebuie menționat că-s mai multe puncte unde argumentul scârțâie. În primul rând, teoria valorii nu-și propune să prezică prețurile; ăsta e un criteriu extern impus de economiști și e ceva la care ar vrea să o folosească unii socialiști tehnocrați, inconștienți poate că derivarea prețurilor din mărimile valorilor nu e doar o problemă tehnică, ci mai ales una politică, printre altele deoarece „sînt puţini capitaliştii cărora le vine ideea să facă asemenea calcule referitor la propriile lor întreprinderi” (Opere 25-1, 84). Apoi, prețurile de cost nu coincid cu, ci oscilează dinamic în jurul valorilor de piață (Opere 25-1, 181-82), diferite de valorile individuale. Nu în ultimul rând, factorii din prețurile de cost așa cum sunt exprimați în Vol. III sunt dați tot în valoare, autorul folosindu-se în continuare atât de lire sterline ca semn pentru bani ideali, cât și de ore de supramuncă în funcție de nivelul de abstractizare pe care îl tratează în secțiunea respectivă; așadar nimic din Vol. III nu are sens fără a accepta că munca umană abstractă este substanța socială a valorii, iar mărimea valorii unei mărfi e dată de numărul de ore de muncă abstractă socialmente necesare pentru producerea mărfii respective.

Chiar și dacă pe fond obiecția ar putea fi adevărată, iar teoria valorii ar putea fi o balivernă, nicio critică care încearcă să prăbușească întregul sistem al Capitalului confruntând volumul III cu volumul I nu poate sta ea însăși în picioare, căci nu are sens din punct de vedere filologic. Înainte de a încerca apa marxologiei, să ne amintim de antrenamentul primit de la tovarășul George Lucas care ne-a învârtit tare cu filmul patru din serie care e de fapt primul, dar a cărei primă ediție e operă de muzeu, ceea ce face ca majoritatea oamenilor să fie familiari cu edițiile târzii scoase după seria nouă care se petrece înainte de aia veche. Pe lângă asta, istoria redactării și publicării Capitalului este relaxare: Vol. III este compilat din manuscrise redactate de Marx între 1864 și 1865, adică cu doi ani înaintea publicării primei ediții a primului volum din Capitalul. Marx a mai redactat apoi o ediție în germană a primului volum și a îngrijit traducerea în franceză, mergând până la a o retraduce și completa, transformând-o într-un soi de ediție 2.5, din care Engels a tot preluat modificări pentru edițiile 3 și 4 ale Capitalului Vol. I în germană. Atât de neșlefuit era nu numai manuscrisul pentru cel de-al treilea volum, dar chiar sistemul lui Marx la momentul scrierii ciornei, încât lucrarea publicată este plină de intervențiile lui Engels¹, unele dintre cele mai ample aducând la curent expunerea lui Marx cu înțelegerea rotației capitalului așa cum o va fi dezvoltat în timpul pregătirii Vol. II. Tot procesul editorial este prezentat destul de transparent în prefețele fiecărei ediții, confirmat de studiile în arhive realizate de David Riazanov, Roman Rosdolsky, Maximilien Rubel și Michael Heinrich. Tot traseul ăsta ne spune două lucruri comunicante: că Marx și-a completat, rafinat, clarificat, îmbogățit teoria valorii, concentrându-se mai ales asupra exprimării ei în primul volum și că în tot acest timp era perfect conștient de prețurile de cost, de diferența dintre valoarea de piața și valoarea individuală, de rolul dobânzii în egalizarea ratei profitului de-a lungul unei întregi economii. Ideea că volumul III ar contrazice volumul I în orice fel, și deci nu doar prin contradicțiile identificate de von Böhm-Bawerk, poate însemna numai patru lucruri:

1. Conceptul din Vol. III care se contrazice cu cel din Vol. I este greșit—dacă Marx ar fi trăit să scrie un volum III, ar fi scris altceva
2. Autorul care a identificat contradicția n-a înțeles Capitalul în totalitatea sa
3. Marx era prost și nu s-a prins de contradicție
4. Marx s-a prins de contradicție și s-a făcut că fluireă

Numai ultimele două opțiuni lasă loc folosirii Vol. III pentru a demola Vol. I, iar asta nu printr-o mișcare de judo intelectual, ci prin atacarea caracterului autorului și evitarea tuturor problematicilor pe care le pune. Ironia face că tocmai cine avansează o asemenea critică se auto-descalifică încă dinainte de a păși pe saltea, demonstrând fie rea-credință, fie prostie. Ori vede că III e mai mare ca I și crede astfel că prețurile de cost or fi fost o descoperire târzie a lui Marx când i-au venit mințile la cap pe patul de moarte ori știe că nu-i cazul de așa ceva, dar se preface c-ar fi, voind a prinde pe alții în plasă.

Că oamenii de dreapta se tot aruncă în plasă nu-i ceva de mirat. Au nevoie ca mai ales Volumul I să fie demontat pentru a nu fi forțați să accepte că, în ciuda egalității formale, exploatarea și dominarea în capitalism sunt inerente modului de producție, nu accidente, și că această situație este determinată istoric, putând fi, deci, depășită. Esențial este că, într-o măsură, sunt conștienți de ce fac și de dificultatea peste care trebuiau să treacă. Anume, trebuie să prezinte modul de producție capitalist, cel puțin în forma sa din care s-a făcut abstracție de racilele trecutului, ca fiind lipsit de exploatare și dominație, fiindcă egalitate în fața legii care dă oricui voie să dețină și să vândă mărfuri. Socialiștii de pe vremea lui von Böhm-Bawerk, în mare parte, înțelegeau manevra făcută de dreapta și se apărau chiar și fără să priceapă bine teoria valorii. Înțelegeau miza că nu poate fi ignorată deplasarea exploatării și dominării în interiorul procesului de muncă, exploatare și dominare nu contingente, nu simple atavisme și excese, ci inerente ca rezultate ale dominației capitalului asupra muncii. Dar mai bine, vechii socialiști poate nu apărau nimic, că oricum au tot pierdut, iar acum le avem succesorii pe cap. Succesori care tratează drept sofisticare îmbrățișarea aparatului intelectual burghez, util doar burgheziei și în interiorul societății capitaliste. Nu cred că-i vreo coincidență că abandonând teoria valorii stânga s-a dispersat fie între tehnocrați care imploră statul să-i lase să optimizeze circuitele economice astfel încât trickle down economics chiar să funcționeze, fie între figuri care speră să reorganizeze și reconfigureze întreg sistemul dintr-o dată prin discurs, prin critica criticii, prin dansuri, prin proteste și happening-uri sau pur și simplu gândindu-se suficient de tare la asta.

Însă problema cea mai mare e că oamenii de dreapta, după 130 de ani de făcut pe proștii, încep să uite că se prefăceau. Nu poți nega la nesfârșit că mecanismul socializării pe larg aflat la baza modului tău de producție are vreun fel de obiectivitate, socială sau materială, care îți impune limite asupra puterii, fără să te tâmpești de-a binelea. Ca atare uită să se comporte în public de parcă există egalitate în fața legii, democrație, norme, drepturi, moralitate. Ei recunosc lucrurile astea drept ficțiuni, fără să realizeze că dacă nu se prefac măcar c-ar crede în el, atunci ar trebui să accepte adevăratele dinamici specifice societății pe care o conduc. Mai mult, sunt cuprinși de furie că înaintașii lor conservatori au crezut vreodată în asemenea basme și simt că orice eșecuri, întârzieri, dezamăgiri, umilințe din trecut au suferit, au suferit din vina credinței în egalitate în fața legii, în democrație, în drepturile omului. Furia îi orbește din a prinde ideea că posibilitățile de acțiune ale unei societăți sunt constrânse de cât de multă muncă poate comanda. Astfel, orice piedică în calea exercitării puterii pe care formal și-o arogă—adică toată puterea din lume—pare să fie din vina altor oameni, a altor popoare și chiar a fenomenelor supranaturale. E un atac căruia trebuie să i se răspundă. Și poate să i se răspundă, fiindcă societatea capitalistă a dezvoltat asemenea capacități de producție încât limitele posibilităților sale depășesc aproape orice orizont de gândire. În special al gândirii trumpiste.

Asta se vede în politicile administrației Trump și, într-o măsură, ale celorlalte administrații care o urmează. Se vede în taxele vamale, în războaiele și intervențiile sale, în amenințările războinice, în corupția la vedere, în violența cu care reprimă populații considerate de surplus și în goana oarbă după victorii monumentale. La nivel geopolitic SUA are noroc că încă dispune de enorme capitaluri fixe concentrate pe teritoriul său în timp ce Europa a refuzat cu obstinență să fie altceva decât o curea de transmisie între gaz rusesc, petrol arăbesc și dolari americani. La nivel domestic, republicanii au avut noroc că Trump vrea patologic să fie adorat și se oprește pe marginea abisului când îl taxează prea tare piețe financiare sau opinia publică. Dar Trump vrea, de asemenea, nenorocirea aia de sală de bal și nu înțelege de ce nu-i restul lumii în asentiment. La un moment dat ceva o să pocnească și cred că va fi realitatea noastră, nu aia din capul lui Trump.

1. Unele dintre ele marcate, dar mult invizibile, așa cum arată Michael Heinrich în Engels’ Edition of the Third Volume of Capital and Marx’s Original Manuscript ↩︎