Recenzie la cartea Rogue Elephant: How Republicans Went from the Party of Business to the Party of Chaos de Paul Heideman (Verso Books, 2025)

Mărirea, decăderea și renașterea politică a lui Donald Trump reprezintă una dintre cele mai enigmatice și intens analizate fenomene socio-politice din ultimul deceniu. Cu toate acestea, marea parte a comentariilor mainstream au rămas la un nivel de suprafață. Accentul principal cade pe retorica reacționară a lui Trump și pe politica sa personalistă. Analiștii mai perspicace au reușit să identifice procese mai ample care l-au propulsat pe Trump, precum dezindustrializarea sau capturarea Partidului Democrat de capitalul multinațional. Dar analiza lor se oprește aici, la factorii pur electorali.

Interpretarea dominantă, așadar, vede în trumpism „revolta de jos în sus” a unor grupuri sociale marginalizate, lăsate pe dinafară de globalizarea (neo)liberală. Sigur că acest argument are partea sa de adevăr (chiar dacă ponderea alegătorilor din clasa muncitoare care l-au susținut pe Trump este adesea exagerată). Oare să fie acesta tabloul complet?

Explicațiile axate pe alegători tind să ascundă faptul că partidele politice sunt vehiculele unor alianțe de clasă – alianțe bazate, desigur, pe un anumit electorat, dar nicidecum limitate la acesta și nici măcar conduse de el; cu atât mai mult în politica americană, unde influența donatorilor ultra-bogați e de notorietate. Dacă sunteți ca mine, lăsați cu buza umflată de sumedenia de explicații liberale din ultimii ani, despre cum a câștigat Trump Rust Belt-ul sau a capturat porțiuni din votul minorităților etnice tradițional loiale Democraților, atunci cartea lui Paul Heideman, Rogue Elephant: How Republicans Went from the Party of Business to the Party of Chaos, vine ca o gură de aer proaspăt. Izbutește să aducă la lumină modul în care relația dintre clasă și partid se manifestă dincolo de urna de vot.

„Frați vrăjmași”

Rogue Elephant își pune pe tapet argumentul central de la bun început. Trump a reușit să captureze Partidul Republican, aparent contrar tuturor așteptărilor, din două motive structurale principale. În primul rând, din cauza mai multor factori istorici și instituționali, mai cu seamă reglementările permisive privind donațiile politice, cele două mari partide nu sunt la fel de coezive și centralizate ca, de exemplu, omoloagele lor europene. Acest fapt creează oportunități pentru ascensiunea unor candidați „insurgenți”, aleși independent de conducerea partidului, uneori chiar în opoziție deschisă față de aceasta. De-a lungul perioadei postbelice, astfel de candidați au împins constant Partidul Republican tot mai la dreapta, atât în chestiuni economice, cât și în cele așa-zis „culturale”. Astfel s-a pregătit terenul pentru proiectul trumpist de extremă dreapta pe care îl vedem la lucru de un deceniu încoace.

În al doilea rând, deși Republicanii sunt negreșit partidul principal al mediului de afaceri, clasa capitalistă din SUA arareori s-a organizat ca o clasă unitară, conștientă de interesele sale comune. Puținele momente din istorie în care totuși a făcut-o au fost ca reacție la organizarea politică a clasei muncitoare și la intensificarea luptei de clasă. Când unitatea de clasă este slabă într-o parte, este slabă și în cealaltă, după cum a fost cazul pentru cea mai mare parte din istoria SUA (cel puțin comparativ cu alte țări capitaliste avansate). Marea excepție a avut loc în anii ’70 și ’80, când marele capital s-a mobilizat împotriva moștenirii New Deal și a susținut pe deplin proiectul neoliberal al administrațiilor Reagan. Dar această unitate nu a durat mult, fiind urmată de diviziuni tot mai mari între diferite fracțiuni ale capitalului. Nu degeaba Marx i-a numit pe capitaliști „o bandă de frați vrăjmași”. Prea puține analize de stânga, însă, încearcă să analizeze și să explice această luptă internă; cea a lui Heideman o face într-o măsură mai mare decât majoritatea.

Dacă primele capitole sunt pe alocuri suprasaturate cu detalii minuțioase despre diverse manevre interne de partid, Heideman e la înălțime în capitolele despre administrațiile lui Bill Clinton și George W. Bush. Aici vedem pe bandă rulantă dovezi concrete și convingătoare care confirmă puterea instrumentală a capitalului asupra statului. Sunt genul de dovezi care adesea le lipsesc autorilor marxiști atunci când teoretizează despre statul capitalist și pe care politologii mainstream le ignoră cu grație, în obsesia lor față de comportamentul votanților (o obsesie de altminteri vitală în menținerea iluziei că trăim într-o democrație pluralistă în care se decide prin vot cine ajunge la putere și ce se face cu ea).

Să luăm ca exemplu eșecul reformei sistemului de sănătate din timpul lui Clinton: inițial susținută de patroni, îngrijorați de creșterea costurilor cu asigurările de sănătate ale angajaților, și de marile companii de asigurări, care doreau să-și extindă baza de clienți, reforma a pierdut sprijinul companiilor multinaționale atunci când planul a fost modificat pentru a include controlul permanent asupra prețurilor polițelor. Sau vezi, la un nivel mai local, cazul deputatului Republican Tom Tancredo, care a renunțat la propunerea de-a taxa banii trimiși acasă de imigranți după reacția negativă a băncilor aflate în circumscripția sa.

Demersul lui Heideman are meritul de-a integra astfel de exemple într-o narațiune coerentă despre relația dintre clasa capitalistă americană și principalul său partid politic. Ni se arată și cum diviziunile din interiorul acestei clase influențează luptele intra- și inter-partinice pentru stabilirea agendei politice și elaborarea politicilor publice. Deși autorul nu intră în dezbateri teoretice despre natura statului capitalist, analiza sa arată clar cum capitalul nu doar exercită, ca clasă, o influență structurală asupra statului datorită preeminenței sale economice, ci și cum diferitele sale fracțiuni încearcă să exercite o putere directă, instrumentală, pentru a-și urmări interesele sectoriale distincte, adesea incompatibile.

Se prea poate ca așa-zisa „autonomie relativă” a statului față de capital să fi fost întrucâtva exagerată. Exemplele variate prezentate Heideman arată cum, chiar și atunci când principalul partid al capitalului pare să acționeze împotriva intereselor generale ale acestei clase, de fapt tot servea interesele uneia dintre fracțiunile acesteia. Asta s-a întâmplat, de pildă, cu saga punerii sub acuzare a lui Clinton: majoritatea mediului de afaceri s-a opus acesteia, însă a fost susținută vehement de industria tutunului, pe care Clinton căuta s-o reglementeze.

Capitaliștii lui Trump

Cartea ne explică pe îndelete cum Republicanii au încetat, cu timpul, să mai reprezinte unitatea intereselor capitaliste. Surprinzător însă, analiza competiției dintre fracțiunile capitalului pentru controlul asupra GOP și, prin intermediul acestuia, asupra statului rămâne fără vlagă tocmai în ultimele două capitole, care tratează ascensiunea lui Trump și prima sa administrație. Aici, cititorul este readus pe un teritoriu bine-cunoscut, unde Trump ne este înfățișat ca un antreprenor politic imprevizibil care a profitat de o clasă de afaceri divizată și de un partid descentralizat pentru a pune mâna pe acesta. Cu excepția divergenței dintre industriile orientate spre export și cele orientate spre import în jurul taxei de ajustare la frontieră (BAT), aceste diviziuni interne ale capitalului nu sunt analizate ca atare.

Avem parte de o discuție succintă a modului în care politicile lui Trump se aliniază mai mult cu anumite fracțiuni de capital (anumite industrii manufacturiere, bunăoară). Însă mecanismele care mediază această relație, bine documentate în capitolele anterioare, abia dacă sunt menționate aici. De asemenea, ar fi fost util de văzut o analiză mai detaliată a fracțiunilor capitalului care continuă să-i susțină pe Democrați și a motivelor pentru care o fac, într-o vreme în care majoritatea tech-oligarhilor s-au aliniat docili în spatele lui Trump.

Subtitlul cărții sugerează că GOP, nemaifiind „partidul afacerilor”, a intrat pe mâinile unui lider haotic și personalist. Dar această interpretare facilă repetă aceeași eroare a analizelor mainstream: confundă trumpismul cu Trump și conflictul intra-clasă cu haosul. Poate că Trump însuși e, într-adevăr, mai degrabă motivat de îmbogățirea personală; poate că nu are o ideologie coerentă sau un proiect de clasă bine articulat. Dar trumpismul este mai mult decât persoana sa – include o coaliție de fracțiuni capitaliste, precum și fracțiuni ale claselor subordonate (atât mica burghezie, cât și clasa muncitoare).

Dincolo de opiniile personale ale președintelui, trumpismul are, prin Project 2025, o agendă de politică internă și externă mai cuprinzătoare, mai coerentă și, până acum, mai consecvent implementată decât cea a majorității administrațiilor recente. În centrul acestui nou bloc de putere se află anumite industrii manufacturiere (de exemplu, oțelul și aluminiul), industriile extractive, capitalul financiar de tip private equity (mai degrabă decât companiile listate public), antreprenori din zona cripto (mai degrabă decât marile bănci tradiționale), precum și noul complex tehnologic-militar (mai degrabă decât cel industrial-militar clasic). Această din urmă fracțiune, centrată în jurul unor companii ca OpenAI și Palantir, pare să se afle la volanul proiectului hegemonic trumpist: neoliberalism autoritarist pe plan intern și neo-imperialism beligerant în restul lumii – mai mult o radicalizare a status quo-ului american din ultimele decenii decât o ruptură față de acesta.

De altfel, neo-imperialismul trumpist este „elefantul din cameră” pe care Heideman îl ignoră aproape total. Cadrul americano-centrist al analizei e de înțeles; dar tocmai pentru că SUA joacă un rol cheie în economia globală și în politica mondială, orice explicație a trumpismului care se limitează la factori domestici este inevitabil incompletă. Războaiele comerciale ale lui Trump urmăresc doar să creeze „haos” global sau servesc interesele specifice ale unor fracțiuni de clasă? Creșterea bugetului militar cu peste 50% este rezultatul unei politici personaliste sau favorizează anumite industrii și anumite companii? Dar aventurismul beligerant pentru a pune mâna pe resurse naturale, ilustrată nu doar de atacul asupra Venezuelei ori de ambițiile expansioniste legate de Groenlanda, ci și de acordurile mai puțin cunoscute privitoare la zăcămintele de minerale din Ucraina? Chiar dacă unele dintre aceste evoluții au avut loc după publicarea cărții, obiectivele respective erau deja vizibile în primul mandat al lui Trump, apoi în Project 2025, precum și în interesele transparente ale unora dintre colaboratorii și donatorii săi.

Caracterul americano-centrist al cărții se reflectă și în absența unor comparații care ar fi putut clarifica și mai mult relația dintre clasă și partid care animă proiectul trumpist. De exemplu, s-a argumentat că fragmentarea capitalului a contribuit și la alte succese ale populismului de dreapta din ultimul deceniu, precum Brexit. La fel ca trumpismul, Brexit a avut sorți de izbândă nu doar din cauza slabei organizări de clasă a capitalului britanic în sprijinul apartenenței la Uniunea Europeană – în contrast cu referendumul din 1975, când capitalul s-a mobilizat exemplar în acest sens, ca reacție la opoziția justificată a sindicatelor față de integrarea în Comunitatea Europeană. Acolo a fost în primul rând vorba de o diviziune profundă în interiorul clasei capitaliste, așa cum au arătat Marlène Benquet și Théo Bourgeron în incisiva lor carte pe acest subiect: o ruptură între capitalul financiar tradițional, coagulat în the City și care a beneficiat de accesul la Piața Unică (marile bănci, companiile de asigurări, fondurile de pensii), și fracțiunea alt-finance, pentru care UE nu era suficient de neoliberală și care urmărește o dereglementare și mai radicală (hedge funds, private equity, fonduri imobiliare). Acest conflict intra-clasă continuă și astăzi, cu ascensiunea Reform UK, susținută de fracțiuni capitaliste similare cu cele din jurul lui Trump: fossil fuel, hedge funds și cripto. Analiza lui Heideman nu valorifică însă astfel de paralele fructuoase.

Per ansamblu, în încercarea sa ambițioasă de-a explica unul dintre cele mai importante fenomene politice ale epocii noastre, Rogue Elephant are meritul incontestabil de-a muta atenția dinspre comportamentul electoral și discursul prin care prin care partidele încearcă să-l influențeze (obsesia duală a politologiei mainstream de azi) către interesele de clasă pe care acestea le servesc. Chiar dacă această abordare nu este aplicată consecvent pe tot parcursul cărții, reprezintă un exercițiu valoros de analiză empirică asupra relației dintre clasă și partid, dintre bază și suprastructură. Totodată, o analiză materialistă completă și convingătoare a trumpismului, care să cartografieze alianța sa de clasă, proiectul său economic și contradicțiile sale interne, încă trebuie scrisă.

Această recenzie a fost publicată inițial în engleză pe site-ul Jacobin.