I couldn’t resist the male urge to number my responses, sorry not sorry:

1.

“Nu știu dacă vom ajunge prea curând să fim de aceeași părere, dar, sperabil, măcar spațiul de dezacord se va diminua.”

În ce mă privește nu e vorba de un dezacord între noi, mai degrabă am venit să dau și eu două copite lui Lukács, să mă descarc după ce VC a deschis portița în direcția asta și să sugerez cîteva unghiuri, după părerea mea, mai bune de atac. Cred că sîntem pe aceeași lungime de undă, mai mult sau mai puțin.

2.

“Acum, schema a două iraționaluri mă intrigă, dar nu văd cum cele două iraționaluri propuse de Horațiu sunt două tradiții independente, generatoare de mișcări politice distincte. […] Dacă „ezoterismului occidental din Belle Époque” este atât de ușor de fixat istoric și geografic și identificat, într-un sens larg istoric, ca ’produs al excluderii la care Iluminismul își supune alteritatea lui obscurantistă’, atunci nu prea poate fi transcendent… iraționalism transcendent (istoriei? capitalismului? în sensul kantian dur de transcendent cunoașterii umane?)…”

Nu știu dacă sînt generatoare de două mișcări politice distincte. Ziceam că în timp ce first time around fascismul a avut nevoie și de high theory – pentru a suplini, legitima și împodobi cu o aură de prestigiu S-tier conspiritualitatea delulu – second time around nu pare să mai aibă nevoie. Menționez, acolo unde fac distincția dintre cele două iraționalisme – o distincție cît se poate de provizorie și euristică avînd în vedere tipul de intervenție, hit and run, pe care l-am făcut – că și iraționalismul transcendent e, în ultimă instanță și trecut prin suficiente medieri, tot imanent, (cum de altfel totul este imanent din perspectivă dialecticii, însă bineînțeles că nu “pur imanent”). L-am numit transcendent (avînd în vedere caracterul său ceva mai mediat) pentru a-l diferenția, cum spuneam, de teoriile care văd în iraționalism un rezultat al inversiunii dialectice a iluminismului, Or, ezoterismul e de la bun început exclus din iluminismul “clasic” (în măsura în care se poate vorbi de așa ceva); deci el nu apare din miezul intim al rațiunii, ci din ceea ce forma iluministă a rațiunii a extirpat din ea însăși în momentul constituirii sale istorice.

3.

“Cred că se vede o lacună unde încape o altă mare strategie. Anume un soi de pozitivism sucit care, de asemenea, dizolvă diferențele dintre existența naturală și cea socială, însă încercând să o cunoască și schimbe pe prima cu instrumentele celei de-a două. Iraționalismul ezoterist cred că intră mănușă în această strategie.”

Foarte interesantă deducția acestui model, dar cred că se potrivește mai degrabă acelor relativisme asociate postmodernismelor de mîna a 3-a (sau caricaturilor lor), decît conspiritualităților cărora le lipsește orice fel de ancorare epistemologică, nu doar cea din lumea naturală.

4.

“De ce nu s-a aplecat Lukács în studiul său al iraționalismului german și asupra unor fenomene în primul rând britanice și franceze? Pentru că, în mod evident, nu fac obiectul său de studiu.”

Evident, dar s-ar fi putut apleca asupra efectelor fenomenelor în spațiul german, așa cum a făcut-o cu Chamberlain și alții.

5. Socialismul idioților:

“Antivaccinismul, woo-woo, MAHA, chemtrails, fuziuni de ortodoxism și yogism ș.a.m.d. nu-s relevante la nivel social din cauza unor curente de gândire care au apărut spontan în societate ca apoi să fi făcut pui-pitici în creierele oamenilor, ci, în primul rând din cauza modului inerent contradictoriu în care societatea capitalistă consumă și reproduce forța de muncă, generând suprapopulații relative ale căror pături se umflă și dezumflă de-a lungul ciclurilor acumulării de capital. Aici e vorba, de cele mai multe ori, de răspunsuri cât se poate de nedialectice la problema dialectică a unei societăți care-ți spune să rămâi sănătos și în putere că poate are nevoie de tine mai încolo, în timp ce-ți face tot mai greu și mai scump accesul la servicii de îngrijire. Iar, de multe ori, iraționalul nu stă, inițial, nici măcar în răspunsul imediat dat problemei, ci în nerecunoașterea dimensiunii de clasă și a transformării unei necesități de moment într-o virtute. Nu-i nimic irațional în a căuta mai mult să previi decât vindeci, adoptând o dietă alimentară sănătoasă și un regim fizic activ. Irațional e să crezi că așa poți rezolva toate problemele de sănătate și să ignori bolile profesionale sau accidentele, construind o mișcare nu în jurul unor revendicări politice, ci în jurul impunerii unor decizii de consum. Deci, deja e ceva problematic în identificarea celui mai înalt și periculos obscurantism contemporan cu negarea științei. În măsura în care știința chiar este sursa „adevărului obiectiv, a rațiunii, a înțelegerii”, e o inversare a cauzalității a zice că adoptarea spontană și organică de ezoterisme și woo-wooisme vine în urma negării științei și nu că viețile oamenilor respectivi au fost ele însele întâi abandonate de către știința mainstream și reprezentanții săi, oameni făcând ce pot să supraviețuiască (leacuri băbești, post, rugăciune, meditație) sau să explice de ce au supraviețuit (miracol, virusul nu există, boala nu e așa gravă).”

Există multe problema cu teza socialismului proștilor vehiculată din nou în multe colțuri ale stîngii contemporane. Dar mă limitez la a indica un singur contraexemplu care o falsifică: the post-left to alt-right pipeline. Oameni care teoretic au acces la instrumentarul conceptual marxist și tot alunecă în reacțiune conspirativă. Dovadă, cum spuneam, că nu e vorba de o simplă eroare, incultură sau ignorare a tradiției materialiste, ci de refuzul expres (fetișist, în sens psihanalitic) al rațiunii în numele unor fantasme libidinale (ce produc supra-plăcere): I know very well, but… Burțile despre Monthly Review crew ar fi picat deci numai bine, cu atît mai mult cu cît mulți din cei care își iau lumina de la alde Rockhill se încadrează – cel puțin la o privire superficială – tocmai în genul de ”ideologii care, în abstract, dau cam toate răspunsurile corecte la problemele istoriei, care, în principiu, identifică corect marile antagonisme sociale și care se plasează în luptă de partea clasei muncitoare”, dar care examplifică exact “rezultatele fals-pozitive” ale testului raționalității întrucît în realitate (și destul de des în mod inconștient) joacă în echipa barbariei. De aceea nu înțeleg cum ar putea fi asociați unor ideologii “reacționare. Dar fiind un iraționalism al rezistenței, al marginalității, ele nu sunt neapărat contra-revoluționare.” Nu mi-e clar în prezent cum un iraționalism reacționar nu este automat și contra-revoluționar. Numai dacă nu redefinim iraționalismul (vezi punctul 7).

6. Cît privește obrăznicia declarată cu care mă reduce la absurd (threatening me with a good time) am de spus doar că vorbesc în numele unei dialectici cel puțin egal de obraznică în buna tradiție a teoriei critice. Nu văd ce e obscurantist sau conspiraționist aici. Dincolo de faptul că nu toate rețelele instituționale ale “științei concrete” sînt create egal (unele fiind mai ideologice decît altele și mai susceptibile de a reproduce bias-ul patronilor și sponsorilor etc.), nu aș pune un discurs normativ despre politica internațională pe același plan cu, să zicem, epidemiologia sau climatologia. Iar remarca despre NATO trebuie privită în contextul circului Trump-Groenlanda, cînd am scris recenzia, and I stand by it. E cu atît mai clar – în pragul WW3 cum anunță VC – că asistăm la o reconfigurare a imperialismului occidental.

7. Ceea ce am uitat să zic în textul meu (dar mă bucur că VC îmi reamintește):

Sfîrșitul articolului inițial al lui VC (care se încheie reflectînd asupra finalului Distrugerii rațiunii) critică naivitatea lui Lukács în legătură cu mișcarea pentru pace din primii ani postbelici. Dar naivitatea asta îmi pare o consecință a tendinței idealiste a lui Lukács. Lupta se dă între rațiune și irațional (deși Lukács are bineînțeles grijă să facă hedging, subliniind fundamentul materialist, de clasă, al ei). Și asta explică – și justifică – și politica Frontului Popular (cu atît mai problematică în continuarea ei post-belică sub forma mișcării pacifiste); căci și burghezia (prin fracțiunile ei ne-reacționare) se poate ralia rațiunii, pe cînd lupta clasei muncitoare independente nu se poate constitui decît într-un Front Unit. Iar problema cu definiția iraționalismului ca „răspuns nedialectic la probleme dialectice”, lăsînd la o parte caracterul ei cam prea general, prea cuprinzător, e că vine în contradicție cu însăși strategia lukácsiană de tipul Frontului Popular. Căci în mod cert burghezia și preoțimea pacifiste au „răspunsuri nedialectice la probleme dialectice”; cine s-ar îndoi de asta? Dar atunci, conform definiției, aceste pături – aparent luminate, raționale și ne-reacționare – sînt iraționale, deci aliatul obiectiv al barbariei. Prin urmare: fie ne putem alia cu ele și atunci trebuie să dăm o altă definiție iraționalismului, abandonînd-o pe cea care îl consideră „răspuns nedialectic la probleme dialectice”, fie nu ne putem alia cu ele și atunci abandonăm politicile Frontului Popular. VC intuiește aceste contradicți în răspunsul său cînd menționează incompatibilitatea fracțiunilor care alcătuiesc frontul pacifist post-belic în care își punea Lukács speranțele. Încă un semn, zic eu, că nu e vorba de un dezacord între noi și, cel mult, de o dezbatere (după cum o dovedesc și schimburile noastre de pe Spectrul) despre cum să producem cît mai mult damage.

8. Ar mai putea exista o problemă cu partizanatul lukácsian de tip Make Reason Great Again. Aici cred că e importantă distincția dintre cele două raționalisme și refularea acelui aspect care se întoarce sub forma iraționalismului transcendent. Iraționalismul cu care polemizează și cu care vrea să polemizeze Lukács e unul încă în interiorul iluminismului. Prin prisma a ceea ce au publicat în timpul vieții lor, marii interlocutori filozofici ai lui Lukács pot fi combătuți pe terenul sferei publice, prin critică, dezbatere sau (doamne ferește!) chiar dialog. Rațiunea se recunoaște încă pe sine în alteritatea reprezentata de acest iraționalism. Există un logos comun rațiunii și nerațiunii imanente ei. În vreme ce în privința iraționalismul “transcendent” lucrurile stau pe dos: nu luptăm împotriva erorii, ci împotriva iluziei/deluziei (pentru a prelua o distincție freudiană). Nu există nici un fel de dezbatere de bună-credință posibilă cu echivalentul unui flat-earther, deoarece iraționalitatea acestuia nu este o sumă de erori, ci un articol de credință. He wants to believe nu în ciuda dovezilor pe care i le aduci că bate cîmpii, ci tocmai din cauza lor.

9. Nu mi-ar displăcea o infinite conversation cu o fantomă pe Spectrul, dar o să mă opresc aici.