Dezbaterea din breasla psihologilor s-a purtat aproape exclusiv în jurul formării profesionale: dacă să existe examen național, ce recunoaștem ca fiind științific și ce nu, ce diplome să condiționeze obținerea titlului de terapeut(ă). S-a discutat mult prea puțin despre condițiile concrete în care această profesie este practicată: cine își permite să o practice și cine își permite să o acceseze? cine poate deveni terapeut(ă) și cine poate deveni pacient(ă) / client(ă)? În studiul lui Guga despre viața decentă în orașele din România – altfel, admirabil – mersul la psiholog nu era luat în calcul ca parte din viața decentă deși a nu îți pierde mințile e tot mai greu, chiar și dacă ai parte de ajutor. Datele statistice au arătat că persoanele cu tulburări psihologice au fost un grup vulnerabil aparte până și în timpul pandemiei.

Psihologia are loc în spitale și școli, nu doar pe hârtie. Aceste instituții au prea puțini psihologi angajați pentru numărul de pacienți / elevi (sunt cazuri în care nici nu dispun cu adevărat de o sală adecvată pentru consiliere sau psihoterapie). Psihologia mai are loc în cabinete private scumpe (fără a garanta nici pe departe servicii de calitate). Aceste cabinete sunt deseori închiriate de psihologi, de la clinici private sau de la alți proprietari din centrul și nordul Bucureștiului, mai ales. Psihologia mai are loc pe platforme online, care cer bani de la psihologi tineri care nu și-ar putea procura altfel nici un spațiu în care să practice, nici o cazuistică cu care să lucreze.

Dezbaterea tot menționează calitatea intervențiilor. Care calitate a actului terapeutic când formarea clinică în instituțiile publice s-a tot subțiat? Universitățile au fost tot mai presate să producă CV-uri cu „publicații ISI”, nu profesioniști, nu pedagogi. Formările terapeutice și nu numai s-au mutat în școli și cursuri private, plătite de cei care abia intră în profesie (de rude sau de bănci). Efectele cele mai nocive ale jongleriilor prin care sistemele private de formare sau de testare vor să împace competența și profitul, se văd mai târziu în felul în care psihologii pot munci cu cazuri concrete. De câțiva ani seminarele clinice de la universitate nu se mai fac în spital, ci în sala de clasă. Vor „intra pe piață” psihologi și psihologe care nu au văzut în viața lor o persoană diagnosticată cu o tulburare psihotică. Să ne mirăm de confuzia terminologică, la care psihologii încep să contribuie în loc să o diminueze?

Nu s-a discutat că practicarea psihologiei poate fi gândită ca drept civic, nu neapărat ca serviciu. După Revoluție, psihologia din România a funcționat tot mai mult ca un serviciu privat destinat celor care și-l permit financiar (ceea ce a produs, printre, altele, o cazuistică destul de omogenă). Cazurile cele mai grele – psihozele, cu suferința lor care nu se poate rezolva în 10 ședințe motivaționale (nici prin „terapie cu îngeri”, nici prin terapie „evidence based”) – au rămas în grija spitalelor publice sau în grija familiei sau a străzii. Cabinetele private au fost abordate de persoane cu o psihopatologie a „nevroticului” sau a normalului: anxietăți cotidiene, epuizări la muncă, ușoare probleme de adaptare, celebrele conflicte ale clasei de mijloc (așa zisul „conflict între generații”). Chiar și aceste suferințe au fost tratate ca niște probleme „gestionabile”.

Nimic greșit în asta, până în punctul în care psihologia a ajuns să normalizeze epuizarea ca problemă de tratat individual, nu ca efect al unor condiții sociale de discutat și de modificat. Suferința nevrotică nu a fost diferențiată de suferința legitimă, așa că cea din urmă a devenit ceva ce „trebuie gestionat emoțional și cognitiv”, nu ceva ce ar putea și ar trebui prevenit prin modificarea unor cauze sociale.

În paralel, tânărul psiholog / tânăra psihologă a fost împins(ă) să devină antreprenor / antreprenoare precar(ă) înainte să devină clinician(ă), psiholog(ă) în mediul educațional, logoped(ă) sau psihoterapeut(ă). A plătit formări scumpe, chirii pentru cabinete sau comisioane către platforme, a fost presat(ă) să „performez̦e” financiar pentru a-și dovedi profesionalismul și a ajunge să-și construiască practica în funcție de ce se vinde și de cine are bani să cumpere, nu de ce e necesar social sau clinic. Într-un asemenea cadru, nu e deloc surprinzător că psihologia a ajuns să semene cu un serviciu de optimizare a individului pentru piață, nu cu o practică de grijă de sine sau de cunoaștere de sine.

În tot acest context, discuția despre noile reglementări pare mai degrabă o evitare elegantă a problemei sociale. Ne certăm pe proceduri, dar nu pe infrastructură. Ne inflamăm din cauza examenelor, dar nu din cauza accesului la terapie. Vorbim despre așa zise „standarde”, dar nu despre faptul că sănătatea mintală rămâne, în mare parte, un lux. Putem reglementa și dereglementa la infinit formarea profesională. Dacă nu discutăm despre finanțare publică, despre condiții de muncă și despre cine ajunge, de fapt, la terapie, nu facem decât să ne îndepărtăm și mai tare de realitate. Întrebarea e dacă vrem să protejăm psihologia de valul global de adorație la adresa afaceriștilor sau dacă o punem în mâna lor. Restul, dacă să accentuăm tradițiile cantitative sau calitative în formarea unui psiholog, asta e secundar în logica profesiei. Trebuie neapărat crescută rigoarea ambelor. Întrebarea e care sunt condițiile în care putem crește aceste rigori nu pe care să le creștem. Întrebarea nu e dacă să evaluăm sau nu, ci dacă avem ce evalua. Întâi să ne asigurăm că avem sisteme care își permit să fie interesate de psihologie, nu de profit sau profil universitar. Apoi că avem oameni care cu adevărat pot beneficia de el. Apoi evaluări. Cedate „pieței libere” rigorile sunt și mai distorsionate de interesul financiar al firmelor.

A apărut în carne și oase psihologul-antreprenor (format de profesori și lectori universitari tot mai antreprenori și ei) specialist în cazuri ușoare, care lucrează pe platforme care aproape desființează cadrul terapeutic. Acesta nu pune la îndoială sistemul care produce suferința, ci îl face suportabil contra-cost. Liderii și avocații acestui mod de psihologie încep să semene tot mai mult cu răufăcătorii din filmele cyberpunk. În filme din anii ’80 și ’90, în imaginarul „cyberpunk” sau în comedii absurde ca „Shaolin Soccer”, răufăcătorul era un expert cu vise utopice de eficacitate pe care vrea să le aplice, prin intermediul unor afaceri, mediului de sănătate sau mediului educațional. Era calm, tehnic, eficient, convins că optimizarea e o formă a binelui. Inclusiv în spațiul public românesc, acest tip de psiholog apare ca figură mediatică: sigur pe sine, orientat spre „rezultate”, vorbind despre adaptare mai mult decât despre condiții. Estetica e aceeași: expertul îmbrăcat cu o cămașă de un alb impecabil care știe cum să te facă să funcționezi mai bine într-un cadru care rămâne neschimbat, cu reacții de-a dreptul fobice la adresa oricărei realități ușor „murdare”, refulând cea mai groasă pătură socială în slujba căreia pretinde că s-ar pune. În România acest tip de psiholog e bine-cunoscut de când a produs pentru o perioadă un ministru al educației.

De aceea, discuția despre noile reglementări e insuficientă. Nu avem doar nevoie de psihologi și psihologe bine examinați / examinate, ci de o psihologie care să nu fie structurată aproape exclusiv de logica pieței. Putem reglementa la infinit formarea psihologilor. Dacă nu discutăm despre acces, finanțare și condiții materiale, vom avea psihologi tot mai bine examinați și o societate tot mai prost îngrijită (admițând prin reducere la absurd că examinarea propusă ar fi bine făcută). Cât despre calitatea evaluării, ar fi suficient să privim serios la examenele grilă care chipurile ar măsura gândirea critică, cum e cel cu care se face de ceva timp admiterea (unii zic recrutarea) la psihologie la Universitatea din București sau cel care s-a experimentat pe medicii rezidenți de curând (micul scandal a ajuns pentru scurt timp și în presă), de acestea se poate scrie un alt articol. La finalul examenului, când lăsa foaia, un student a spus supraveghetorilor „Dacă permiteți o glumă, examenul la psihologie când urmează?” iar altcineva „A fost ușor, dar eu sunt contabilă.”