Cine își permite să meargă la psiholog?

Legea domnului Solomon. În prezent, singurul parlamentar care dorește ca legea psi să treacă, lege care a produs dezbateri peste dezbateri între psihologi, este domnul Solomon. Toți ceilalți parlamentari, independent de partidul din care fac parte, au renunțat la această propunere de lege ca urmare a presiunilor făcute de asociații de psihologi, logopezi, psihoterapeuți, asociații de pacienți sau de studenți la psihologie. Dezbaterea din breasla psihologilor s-a purtat aproape exclusiv în jurul unor abstracții legate de cum ar trebui să fie formarea profesională: dacă să introducem un examen național, ce să recunoaștem ca fiind științific și ce nu, ce diplome să condiționeze obținerea titlului de terapeut(ă). În absența oricărui fundament concret al propunerii de lege a domnului Solomon, nu a fost greu să presupunem că ideile dezbătute ar putea fi fondate în interesul material al unor firme de testare psihologică sau a unor clinici private legate de numele psihologilor care o susțin fără argumente. Aceștia fac neobosite eforturi de propagandă pe toate canalele în favoarea propunerii de lege, discreditând orice chestiune concretă ridicată de psihologii din teren, spre exemplu, existența încă în vigoare a pragului de profit impusă legal, dar imoral, de câțiva ani psihologilor pentru a mai putea beneficia de vechime (de la marii jucători în piața de teste psihologice ca fostul ministru Daniel David până la tinerii psihologi care se țin aproape de el numiți „Asociația Choice”). Nu vreau să continui aici acest gen de critică. În loc să pornesc de la propunerea de lege a domnului Solomon și să caut fundamentul ei concret (ascuns), dimpotrivă, aș vrea să încep de la situația concretă de pe teren și să propun niște termeni în care să putem vorbi despre ea. S-a discutat mult prea puțin despre condițiile concrete în care această profesie este practicată: cine își permite să o practice și cine își permite să o acceseze? cine poate deveni terapeut(ă) și cine poate deveni pacient(ă) / client(ă)? Nici măcar domnul Guga, în studiul său despre viața decentă în orașele din România – altfel, admirabil – nu a luat în calcul mersul la psiholog ca parte din viața decentă, deși a nu îți pierde mințile e tot mai greu, chiar și dacă ai parte de ajutor. Oare a considerat că o persoană cu viață decentă nu are nevoie de psiholog? Sau că o persoană cu tulburări psihologice nu poate avea o viață decentă? Sau a inclus psihoterapia la „alte servicii”? Ca să facem mai concretă nevoia de psihologie, menționăm că tulburările psihice expun la tulburări fizice: Persoanele cu tulburări psihologice au fost un grup vulnerabil aparte în timpul pandemiei din 2020¹.

Concretețea spațiilor de consiliere și a spațiilor terapeutice. Psihologia are loc în spitale, școli, cabinete private, platforme online. Instituțiile au prea puțini psihologi angajați pentru numărul de pacienți / elevi (sunt cazuri în care nici nu dispun cu adevărat de o sală adecvată pentru consiliere sau psihoterapie, cum am arătat în altă parte²). Cabinetele private sunt scumpe (fără a garanta nici pe departe servicii de calitate). Ele sunt deseori închiriate de psihologi, de la clinici private sau de la alți proprietari. În cazul capitalei, unde practic eu, cei care au bani să vină la psihoterapie locuiesc mai ales în nord (O psihanalistă mi-a spus „Normal că am cabinetul în nord”). Acolo sunt și cele mai scumpe chirii. Ele creează o ierarhie între pacienți și una între terapeuți. Altă psihanalistă mi-a spus senin „Dacă omul nu are bani de psihanaliză, merge la umanistă”. Dar clienții bogați au nevoie de terapie la un click distanță și când au ei chef, așa că de ce să nu aibă parte de psihologie direct de pe telefon, căreia să îi lase un „review” ca oricărei mărfi dacă le-a gratificat sau nu impulsurile? Platformele online, construite în jurul profitului, fac o cuplare excelentă cu o astfel de nevoie, cerând bani de la psihologi tineri care nu și-ar putea procura altfel nici un spațiu în care să practice, nici o cazuistică cu care să lucreze. Toată lumea e fericită (în cazul pacientului, dacă are de la 600 de lei pe lună în sus de dat pe psihoterapie).

Calitatea intervențiilor psi. În dezbaterea cu privire la legea domnului Solomon se tot menționează calitatea intervențiilor, de ambele tabere. Îmi vine să râd. Pregătirea clinică în instituțiile publice sau private s-a tot subțiat peste tot în lume (vezi munca imensă pe această temă a cercetătorului Jonathan Shedler). Vina pleacă încă de la Sigmund Freud, care a înlocuit pregătirea în psihologie prin studii și examene cu pregătirea prin inițiere și analiză personală (Ellenberger, 1970). Toate școlile de psihoterapie (inclusiv cognitiv-comportamentala) l-au urmat orbește, iar universitățile nu s-au opus în niciun fel. Mai mult, trecând prin miracolul încă în derulare al neoliberalismului din anii 1980, universitățile au fost gândite, legiferate și administrate tot mai mult ca SRL-uri. Ei bine, astăzi au atins o nouă culme, sunt mai presate ca niciodată, peste tot în lume, să producă CV-uri cu „articole de cercetare ISI”³, în loc de a forma profesioniști și pedagogi. Aceste articole așa zis profesioniste se disting an de an tot mai greu de articolele bune de aruncat la gunoi („junk science”), al căror frate geamăn sunt, născute din aceeași legiferare. Ei bine, ele condiționează salariul unui asistent universitar și îmbogățesc acționarii revistelor academice așa zis serioase (care azi sunt monopolizate de trei maximum patru nume). Așadar, de la Freud încoace, formările terapeutice s-au mutat în școli private, iar studiile universitare, din anii 1980 încoace au adoptat un model corporativ, plătite de clienții-psihologi-în-formare sau de clienții-studenți (sau, mai degrabă, de rudele lor sau de bănci). Cum spuneam, acest sistem de privatizare a ajuns azi la un cu totul alt nivel, încât piața decide deja în mare măsură curricula. Efectele cele mai nocive ale jongleriilor prin care sistemele private de formare sau de testare psihologică vor să împace competența și profitul, se văd mai târziu în felul în care psihologii pot munci cu cazuri concrete, atât în diagnosticarea lor, cât și în intervenția psi.

România nu face excepție, ba aș zice chiar că e aproape vârf de lance. Iată câteva exemple: traducerile pe genunchi, de tot râsul, ale manualelor internaționale de teste psihologice (care sunt o parte importantă a procesului de diagnosticare) și ale întrebărilor din scale, unde prevalența profitului pare că exclude angajarea măcar a unui filolog în echipa de așa zisă adaptare culturală a scalei (vândută apoi cu 3000 de lei psihologilor, obligați de Colegiu să le cumpere pentru a își deschide cabinet)⁴. De ce să plătești filologi profesioniști când poți rezolva problema constrângând pe sume extrem de mici sau pe ochi frumoși studenți la psihologie, atât să fie participanți în studiile de validare statistică, cât și să îți traducă instrumentele psihologice, pe care apoi le vinzi extrem de scump, având grijă să faci și cumpărarea lor obligatorie prin Colegiu de către psihologii tineri? Alt exemplu: De câțiva ani seminarele clinice de la Universitatea din București nu se mai fac în Spitalul Obregia, ci în sala de clasă din universitate (sau chiar online). Vor „intra pe piață” psihologi și psihologe care nu au văzut în viața lor o persoană diagnosticată cu o tulburare psihotică. Să ne mirăm că peste tot auzi „narcisist”, „relație fuzională”, „border”, „psihopat”, „adhd” fără niciun discernământ? Psihologii înșiși ies din facultate fără să fi văzut vreun om diagnosticat „pe bune” și ei înșiși încep să vorbească fără proprietatea termenilor. Să nu mai spun că un număr șocant de mare de colegi se află ei înșiși în psihoterapii aproape pe viață, în timp ce supervizările sunt aproape o glumă. E răspândită ideea că dacă un psiholog se cunoaște pe sine însuși va putea rezolva orice caz. Haha. Ne facem psihologi ca să avem pacienți alți psihologi și tot așa.

Psihologia ca drept civic. Nu s-a discutat că practicarea psihologiei poate fi gândită ca drept civic, nu neapărat ca serviciu pe piața liberă. După Revoluție, Psihologia din România funcționează tot mai mult ca un serviciu privat destinat celor care și-l permit financiar (ceea ce a produs, printre, altele, exagerând puțin, o cazuistică destul de omogenă). Cazurile cele mai grele – psihozele, unde nu vezi rezultate în zece ședințe⁵ (nici prin „terapie cu îngeri”, nici prin terapie „evidence based”⁶) și unde familiile nu au bani să apeleze la privați – au rămas în grija spitalelor publice sau în grija familiei sau a străzii. Cabinetele private sunt abordate de persoane cu o psihopatologie a „nevroticului” sau a normalului, adică de clasa de mijloc cu conflictele ei intra și interpsihice : anxietăți cotidiene, epuizări la muncă, ușoare probleme de adaptare, așa zisul „conflict între generații”. Chiar și aceste suferințe sunt tratate preponderent ca niște probleme „gestionabile”, nu ca probleme clinice, iar oamenii sunt încurajați să își descopere „resursele” și să nu mai permită încălcarea „granițelor”, asta când nu li se modifică „gânduri iraționale” sau sunt trecuți prin „doliuri de separare”. Găsim termenii economiei și politicii chiar și în psihologia așa zis apolitică de azi (gestiune, resurse, granițe).

Dacă pot extinde termenul de refulare la conținuturi sociale, atunci aș spune că psihologia refulează tot mai multe aspecte ale societății și că refularea asta e tot mai greu de ascuns. Sunt refulate sărăcia rurală, sărăcia urbană, sărăcia angajaților, a vârstnicilor, pe de-o parte, precum sunt refulate violența și absurditatea condițiilor de muncă pe partea cealaltă. Spre exemplu, psihologia normalizează epuizarea ca problemă de tratat individual, în loc să o gândească ca efect al unor condiții sociale de discutat și de modificat. Astfel că, suferința „nevrotică” nu e diferențiată de suferința legitimă, așa că cea din urmă devine ceva ce „trebuie gestionat emoțional și cognitiv”, nu ceva ce ar putea și ar trebui prevenit prin modificarea unor cauze sociale.

Psihologul-antreprenor. În paralel, tânărul psiholog / tânăra psihologă a fost împins(ă) să devină antreprenor / antreprenoare precar(ă) înainte să devină clinician(ă), psiholog(ă) în mediul educațional, logoped(ă) sau psihoterapeut(ă). Plătește formări scumpe în școli private (unde să vorbească la infinit despre propria copilărie, întins pe canapea, în grup experiențial sau căutând scheme cognitive), achită chirii pentru cabinete sau plătește comisioane către platforme. Pe scurt, e condiționat să aibă un succes financiar prealabil, pentru a-și dovedi într-o bună zi profesionalismul. Iar când ajunge să muncească, adică să își pună profesionalismul în slujba societății, își construiește practica în funcție de ce se vinde și de cine are bani să cumpere, nu de ce e necesar social sau clinic. Într-un asemenea cadru, nu e deloc surprinzător că psihologia a ajuns să semene până la confuzie cu un serviciu de optimizare a individului pentru piață, nu cu o practică de grijă de sine sau de cunoaștere de sine. Ce mi-e șarlatanismul⁷, new-ageismul sau profesionalismul când universitățile, clinicile, Colegiul psihologilor, studenții la psihologie și psihologii profesioniști permit o asemenea degradare a propriului domeniu în loc să îl apere de economia de piață. Ba chiar, prin legea domnului Solomon vor să întărească și mai tare piața, să facă psihologia mai axată pe profit, „mai profitabilă” (vedeți pragul de profit introdus în 2023, departe de a fi scos în prezent, care condiționează vechimea în muncă, pe care o separă de experiența în muncă).

În tot acest context, discuția despre noile reglementări pare mai degrabă o evitare a problemei sociale. Discutăm proceduri, examene, standarde în loc de finanțare publică, infrastructură, condiții de muncă, acces la terapie. Întrebarea e dacă vrem să protejăm psihologia de valul global de adorație la adresa afaceriștilor sau dacă o punem în mâna lor. Restul, dacă să accentuăm tradițiile cantitative sau calitative în formarea unui psiholog, asta e secundar în logica profesiei. Trebuie neapărat crescută rigoarea ambelor. Cedate „pieței libere” rigorile sunt și mai distorsionate de interesul financiar al firmelor. Întrebarea e care sunt condițiile în care putem crește aceste rigori nu pe care să le creștem. Întrebarea nu e dacă să evaluăm sau nu psihologii, ci dacă avem ce evalua, dacă ceea ce producem în această industrie mai pot fi numiți psihologi (Jonathan Shelder pune o problemă asemănătoare). Întâi să ne asigurăm că avem sisteme care își permit să fie interesate de psihologie, nu de profitul firmelor sau de profilul online al universității. Apoi să ne asigurăm că avem oameni care cu adevărat pot beneficia de psihologie. Abia la urmă putem vorbi de evaluări ale psihologilor.

A apărut în carne și oase psihologul-antreprenor (format de profesori și lectori universitari tot mai antreprenori și ei) specialist în cazuri ușoare, care lucrează pe platforme care aproape desființează cadrul terapeutic. Acesta nu pune la îndoială sistemul care produce suferința, ci îl face suportabil contra-cost. Liderii și avocații acestui mod de psihologie încep să semene tot mai mult cu răufăcătorii din filmele cyberpunk. În filme din anii 1990 și 2000, precum Clasa din 1999 (1990, r. M. Lester) sau în comedii absurde ca Fotbal shaolin (2001, r. S. Chow), răufăcătorul era un expert cu vise utopice de eficacitate pe care vrea să le aplice, prin intermediul unor afaceri, mediului de sănătate sau mediului educațional. Era calm, tehnic, eficient, convins că optimizarea e o formă a binelui. Inclusiv în spațiul public românesc, acest tip de psiholog apare ca figură mediatică: sigur pe sine, orientat spre „rezultate”, vorbind despre adaptare mai mult decât despre condiții. Estetica e aceeași: expertul îmbrăcat cu o cămașă de un alb impecabil care știe cum să te facă să funcționezi mai bine într-un cadru care rămâne neschimbat, cu reacții de-a dreptul fobice la adresa oricărei realități ușor „murdare”, refulând cea mai groasă pătură socială în slujba căreia pretinde că s-ar pune. În România acest tip de psiholog e bine-cunoscut de când a produs pentru o perioadă un ministru al educației, al doilea ministru cognitivist. Forțez nota dacă sugerez o asemănare pe linia retoricii între antrenorul Hung (din Fotbal shaolin), Dr. Bob Forrest (din Clasa din 1999) și Albert „Skip” Rizzo (psihologul comportamentalist care apare în Imersiune: Jocuri serioase III, 2009, filmul-instalație al lui H. Farocki)? Rizzo este, de altfel, coautor cu Cezar Giosan, un psiholog român evoluționist. Nu vreau să spun că ar fi vorba de personalități psihopate. Prea puțin mă interesează personalitățile. Ce contează e la ce tip de rău corporatisto-birocratic pun umărul laturi devenite clișeice ale unor curente ca psihologia evoluționistă și cognitiv-comportamentalismul, în dorința lor de a ne elibera de răul superstițiilor. Dar o spun și mai clar: toate marile școli (psihanaliza, cognitivismul, umanismul) au fost încă de la tata Freud afaceri. Cognitivismul (cel clișeic, subordonat mai mult pieței decât universității) e doar vârful lor maxim în privința economiei și minim în privința competenței, în logica modei. Ieri era umanismul, alaltăieri era psihanaliza, mai demult a fost hipnoza. Mâine va fi altceva.

De aceea, discuția despre noile reglementări e insuficientă. Nu avem doar nevoie de psihologi și psihologe bine examinați / examinate, ci de o psihologie care să nu fie structurată aproape exclusiv de logica pieței. Putem reglementa la infinit formarea psihologilor. Dacă nu discutăm despre acces, finanțare și condiții materiale, vom avea psihologi tot mai bine examinați și o societate tot mai prost îngrijită (admițând prin reducere la absurd că examinarea propusă ar fi bine făcută). Cât despre calitatea evaluării, ar fi suficient să privim serios la examenele grilă care chipurile ar măsura gândirea critică⁸, cum e cel cu care se face de ceva timp admiterea (unii zic recrutarea) la psihologie la Universitatea din București sau cel care s-a experimentat pe medicii rezidenți de curând (micul scandal a ajuns scurt timp și în presă), de acestea se poate scrie un alt articol. La finalul examenului, când lăsa foaia, un student a spus supraveghetorilor „Dacă permiteți o glumă, examenul la psihologie când urmează?” iar altcineva „A fost ușor, dar eu sunt contabilă.”

1. Wang, Q., Xu, R. and Volkow, N.D. (2021), Increased risk of COVID-19 infection and mortality in people with mental disorders: analysis from electronic health records in the United States. World Psychiatry, 20: 124-130. https://doi.org/10.1002/wps.20806 ↩︎
2. https://www.academia.edu/103895583/Conduita_estetic%C4%83_%C3%AEn_psihoterapie_Factori_comuni_acceptare_necondi%C8%9Bionat%C4%83_microagresiuni_dezv%C4%83luirea_sinelui_material ↩︎
3. Adică articole de cercetare standardizate, cu multă muncă neplătită, cu un factor de impact calculat și impus tuturor de o singură companie: Clarivate (când eu am cunoscut-o se numea ISI) ↩︎
4. Genul ăsta de traseu pare că ar fi transformat în lege prin propunerea domnului Solomon și a apărut în mințile multor psihologi ca primă ipoteză când au văzut atmosfera în care această propunere de lege a fost lucrată și de cine și cum e apărată ↩︎
5. Nu că în alte tulburări ai vedea. Terapia de 10 ședințe are șansă de succes de 1 din 4. Terapia de 1-2 ani are șansă de succes de 7 din 10. ↩︎
6. Câte nu ar putea fi spuse despre așa zisele terapii bazate pe dovezi și „rct”-uri! ↩︎
7. Nu e loc aici, se poate scrie mult despre ce cărți le sunt recomandate studenților în universități și librării. Am întrebat ani la rând ce cărți de psihologie citesc sute de studenți la psiho de anul doi. E uimitor, aproape doar cărți neprofesioniste, la modă, self-help. Fără să fi auzit măcar de clasicii psihologiei. Librăriile mari și mici, netaxate de nimeni, pun eticheta „psihologie” pe raftul unde stau să fie cumpărate toate mizeriile de tip literatura lui Phineas Quimby sau a lui Mary Eddy din secolul al XIX-lea, adică literatura pseudoștiințifică economico-motivaționalo-magnetisto-spiritualo-semicreștină prezentată ca ultimul răcnet. Eu însumi când eram student în 2010 am primit recomandări cu morgă de la profesori și de la „specialiști” din cadrul practicii studențești de a citi și de a plăti cursuri legate de astfel de exaltări care promit vindecarea cancerului prin mărfuri psihologice și în genere tot ce provine din cultul și mania succesului. Mai rău, această literatură prin excitanți prinde mania de a fi validată statistic astăzi, ducând la o alianță atroce: spiritualism „statistic” (o nouă extenise după cea „cuantică”, apoi cea „neuro”). Transformate unele în articole chipuirile serioase. Ăsta ar putea fi viitorul. ↩︎
8. Deteriorarea termenului de gândire critică e încă o dovadă a subțierii formării universitare și a monopolului privaților. Nici măcar profesorii de la psihologie nu cunosc nici măcar pe psihologii pragmatiști americani. ↩︎