Despre dorința de a fi primul și „cel mai”

Pe 7 martie m-am plimbat cu mama pe strada Marinescu. Văd o tăbliță care ne explica cum că doctorul Marinescu ar fi făcut primul film științific din lume. Îmi amintesc ce învățasem de la Gabriela Filippi, cândva profesoara mea de istorie a filmului românesc, că Marinescu nu e primul. Înainte trecusem pe lângă statuia lui Paulescu, iar pe ea scria „descoperitorul insulinei”. Îmi amintesc imediat de canadienii care au luat Nobel pentru descoperirea insulinei, care la rândul lor s-au certat cu privire la care ar fi primul. Îmi amintesc, bineînțeles, și de ce citisem nu demult despre Paulescu, anume că i-a fost mentor ideologic, nu științific, lui Zelea Codreanu. De ce responsabilii de tăblițe nu s-au mulțumit să scrie „unul dintre primii” sau „unul dintre descoperitorii”? Nu e o onoare suficient de mare că un român a realizat unul din primele filme științifice (despre locomoție dacă îmi amintesc bine)? Nu e o onoare imensă că un român a fost printre cei care au descoperit că pancreasul are această secreție uluitoare, insulina? (chiar dacă cea extrasă de el nu era suficient de pură pentru a putea fi folosită în tratament).

***

S-a afirmat că „românii” au inventat scrisul. Deoarece tăblițele de la Tărtăria sunt mai vechi decât scrierile sumeriene. (Chiar sunt.) Cu puțin ajutor de la orice enciclopedie putem afla de încă câteva forme de scris preistoric. Scade asta cu ceva faptul extraordinar că s-au găsit pe acest teritoriu urme de scris de peste 7000 de ani? Faptul că nu e singurul reduce cu ceva importanța lui?

***

Trigger warning. În anii 1940 țările ocupate de naziști au reacționat relativ la fel. S-au supus ordinelor fără nicio rezistență. Cu două excepții: Danemarca (unde, deși naziștii nu au fost cu nimic mai blânzi decât în rest, solidarizarea danezilor, de la vlădică la opincă, a fost cvasitotală, iar violența nazistă aproape complet neutralizată) și România (unde Eichmann, liderul nazist al deportărilor, disperat și dând telefoane în toate părțile, i-a amenințat pe oficialii români că trimite trupe SS să apere pe evrei de ceea ce statul român se apucase să le facă, statul român depășind cu mult ordinele germane). Hitler chiar a interpretat că românii sunt mult mai tari în atingerea dezideratul nazist decât germanii, Antonescu umilindu-i involuntar pe liderii naziști. Masacrele complet ieșite din comun la acea vreme înfăptuite spontan de români fiind mult mai dure după dizolvarea Gărzii de Fier (de ordinul sutelor de mii de crime) decât chiar în timpul ei (câteva sute de crime). Nu vreau să dau decât un exemplu, important pentru psihologia zvonului (păcat că la cât de mulți jungieni avem –Jung a vrut să întemeieze o psihologie a zvonului – nu se ocupă nimeni de el), anume, faptul bine documentat că zeci de cadavre de evrei au fost atârnate de clești și expuse în Abatorul Central din București, pe Splaiul Unirii (timp de două zile între 21 și 23 ianuarie 1941). (zvonul era pe dos, că evreii, având măcelării, au ucis și au atârnat acolo români). Am auzit acest zvon recent la cineva din Transilvania. Să fie legat de faptul că acolo din iulie 1940 până în 1944, au fost inițial uciși, apoi au fost organizate masacre în toată regula asupra românilor, evreilor și romilor (de data asta toate cele trei categorii de partea victimelor) de către armata maghiară¹, poliția maghiară sau voluntari? E posibil ca pe lângă rezultatul propagandei antisemite să fie și un mod în care dorința de a fi primul – în cazul acesta „primul care a fost masacrat” – a fost instrumentalizată în cazul victimelor de către opresori. „Noi am suferit cel mai mult” „Ba noi”.

Hannah Arend spune că interpretarea lui Hitler e greșită, românii nu sunt mai duri decât germanii, ci le anticipează atrocitățile. Câtă lume spune că pașii esențiali ai nazismului, de la primul la ultimul, au fost făcuți prima dată în România? În această ordine, retragerea sau revizuirea cetățeniei (în Ro în 1938), legile antisemite (cele mai dure din Europa, Germania inclusă, în Ro în 1937), masacrele și deportările (în Ro în 1941), vânzarea evreilor (1941), oprirea bruscă ca și cum nimic nu a avut loc (1942) – fiecare din acești cinci pași au avut loc prima dată în România, chiar dacă luăm Germania în calcul pentru comparație. Cel puțin așa ne spune Arendt. Dar, până și aici, istoricii nu sunt chiar de acord, iar unele măsuri românești, deși radicale și depășind ordinele germane, nu au loc mereu înaintea celor germane, rămânând doar printre primele și printre cele mai radicale. Și aici se ridică o întrebare, de unde o poftă atât de puternică de a ucide aici, tocmai pe acest teritoriu? Pe cine? Pe cel mai fără de apărare?

***

Pierre Janet a avut un pacient numit Martial. Era un domn francez de 40 de ani care se caza fericit într-un hotel, se pregătea să facă baie acolo și când să se pună în cadă număra în gând fără să vrea „În hotel sunt atâtea camere, fiecare are acum baie, deci atâția oameni fac baie” și îi pierea plăcerea de a mai face baie. Mergea liniștit pe stradă, îi sare în ochi un decolteu, se supără, „Ah, toată lumea poate vedea acum sâni dezveliți”. Vrea să ia un avion, e fericit că va pleca în vacanță. Își dă brusc seama că și alții își permit să zboare, devine posomorât, nervos. Ce se întâmplă cu el? Ca parte a analizei Janet observă că sentimentul de bucurie al lui Martial este foarte fragil. Pică ușor. Mai exact, pică dacă nu e susținut de condiția exclusivității. Să ne oprim puțin aici. „Cum să fiu eu bucuros în baie dacă și alții au baie?” Oare nu avem aceeași slăbiciune a sentimentului în refuzul de a ne bucura de drepturile altora? „Cum să mă bucur de a mă plimba în parc cu iubita mea, dacă și un gay se poate plimba în parc cu iubitul lui?” „Ce mai înseamnă să fii psihoterapeut dacă și un rom poate fi psihoterapeut?” „La ce bun un bărbat să aibă mai multe partenere dacă și femeia poate avea mai mulți parteneri?” „La ce bun să îmi permit o viață decentă, dacă toți ar avea o viață decentă?”

***

În iarna lui 2025 comunitatea psihologilor români a aflat cu groază că încă din 2023 nu li se mai recunoaște vechimea de muncă (ci doar experiența de muncă) dacă nu fac 4000 de ron pe lună. Asta s-a aflat printr-o postare devenită virală în cadrul unui nou proiect de lege psi, care păstrează și întreține acest prag. S-au apucat psihologele, logopedele, terapeutele (să nu uităm că breasla e predominant feminină și să oferim acest credit luptătoarelor) să se adune, au încercat și un sindicat. Au avut victorii și înfrângeri. I-au convins pe toți inițiatorii legii să renunțe la ea, mai puțin pe unul (Adrian Solomon). Au obținut avize negative la toate comisiile contra acestei propuneri de lege. Ea încă poate trece. Propunerea de lege are vreo 60 de pagini și e tehnică, evident. Unii cu avocat cu juriști au analizat-o pe toate părțile. Eu m-am panicat, am scris la Starea Nației, lui Mihai Radu, lui Costi Rogozanu, către Gas, lui Tolontan. Au ajuns partide ca Sens să se solidarizeze cu breasla. Și, mari mulțumiri studentelor și studenților din Cluj, care au fost printre primii care s-au solidarizat. Rușine celorlalți. (Legea îi va afecta, credem noi, enorm pe studenți și le va afecta enorm pe femei, mai ales dacă vor fi gravide) Despre lege s-au scris multe, dar aș vrea să mă uit la un singur lucru aici, care nu s-a scris. Am întrebat inteligența artificială dacă măsura cu pragul de vechime, cu profitul drept condiție a vechimii (și încă ce profit!, 4000 de ron pe lună în mână), dacă asta nu e cumva nu doar o măsură contra psihologilor boemi (oricum pe cale de dispariție), dar dacă nu e cumva „cea mai neoliberală lege a psihologilor din lume” și dacă nu e cumva „prima astfel de lege a psihologilor din lume”. Pe scurt, mi-a răspuns că da. La ambele. Un astfel de prag prin lege nu ar fi existat până azi decât în cazul emigranților, mi-a răspuns inteligența artificială. Așa că fac apel la cine se pricepe să îl contrazică. Altfel, aștept ca acest pionierat, această înțelepciune neoliberală românească să fie preluată încet încet și de alte state în anii următori.

***

De curând am văzut un film care începea cu „Falansterul —1834 —Teodor Diamant se întoarce din Franța”. Pe bune? Da, pe bune. Înainte de Comuna din Paris, lângă Câmpina, a fost nu prima, dar una din primele comunități utopice. Probabil prima organizată de un discipol al lui Fourier. A rezistat un an. Portretul lui Ion Ghica e splendid. Filmul e filmat cu un transfocator care a luat-o atât de razna că e numai bun să te documentezi lăsându-l să curgă pe fundal. Marx îl iubea pe Tudor Vladimirescu, dar de Diamant nici pe el nu îl auzisem vorbind. Probabil primul sexomarxist român. Și cu această ocazie fac un apel public de a organiza primul festival de cazuistică „Teodor Diamant”. Dar despre ce e cazuistica, drept artă de ajustare a legilor la cazuri, altădată.

1 Anthony Quinn, actorul specializat în personaje pline de viață și revoluționari (Zorba Grecul, Eufemio Zapata) joacă rolul unui țăran român care e întâi dus în lagăr (un șef de poliție în declară evreu ca să scape de el), fuge din lagăr în Ungaria, unde va fi opresat pentru că e român.