Textul ăsta din Spectrul despre Distrugerea rațiunii mi-a reamintit ce mă deranjează, în fond, la proiectul lui Lukács (în detaliu e altă discuție, căci – cum arată cel ce semnează cu numele Valeriu Coman – cartea lui Lukács e plină de intuiții, argumente și polemici suculente care pot fi extrase cu folos). Anume, în primul rînd și cel mai important, tendința lui Lukács de a le pune în cîrcă filozofilor (nemarxiști, desigur) tot nazismul, aparent fără rest. Cu toate că are grijă să menționeze că ideologia iraționalistă e determinată de baza socio-economică, latura idealistă predomină și în cele din urmă determină caracterul cărții; fără reproșul idealist nu ar mai exista Distrugerea rațiunii în forma curentă. Ca și cum pentru Lukács problema cu filozofii nu e că doar au interpretat lumea, ci că au împiedicat în mod activ transformarea ei revoluționară.
Apoi, o altă nemulțumire pe care o am e faptul că Lukács ignoră aproape complet o altă tradiție mult mai importantă pentru răspîndirea generalizată a iraționalismului: tradiția ezoterismului occidental din Belle Époque (teozofia și ofshoot-urile ei, magick victorian, ocultismul francez, fascinația pentru societatăți secrete etc.) și mai ales tulpinile ei alterate, regresive, ultra-reacționare sinistre (ariozofice șamd., vezi Goodrick-Clarke). Protocoalele înțelepților sionului nu se trage atît din tradiția filozofică, ci din ceva mult mai middle brow, din curente subterane oculte înrudite conspiritualist; și cred că Lukács ignoră tradițiile ezoteriste din două motive: unul e tocmai tendința idealistă care îl face să privilegieze ideile filozofice ca motor istoric; al doilea e faptul că filozofia modernă însăși exclude ocultismul din preocupările sale (odată cu Istoria critică a filozofiei a lui Jacob Brucker, apud. Wouter Hanegraaff); iar Lukács nu face decît să perpetueze această excludere.
Putem distinge astfel două tipuri:
- un iraționalism imanent raționalității – instrumentale, în varianta clasică a poveștii, produs al dialecticii Luminilor – însăși, care se transformă în opusul său
- un iraționalism transcendent, produs al excluderii la care Iluminismul își supune alteritatea lui obscurantistă (sigur că în ultimă instanță și acesta ține tot de o dinamică imanentă, trecînd însă prin mai multe medieri)
Ambele iraționalisme contribuie la distrugerea (proto)fascistă a rațiunii. Nu putem reduce, spre exemplu, gîndirea legionară doar la Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu etc. Ci trebuie mers, cum spuneam, și spre curentele mai puțin „nobile“, spre tradițiile conspiritualiste, misticoide, ortdoxist-antisemite etc. Și desigur că în unele cazuri (Eliade la noi, sau Klages la germani, de pildă) cele două planuri se intersectează.
Astfel, problema care se pune dpmdv este de a urmări cum interacționează aceste două tulpini iraționaliste; ceea ce Lukács nu prea face, în afară de unele afirmații sporadice – de exemplu în ceea ce-l privește pe Schopenhauer și preocupările sale pentru fenomene oculte, dar pe care mărturisește că nu le poate cerceta în profunzime – menită să întărească diagnosticul de iraționalist pe care i-l pune cîte unui filozof și să ne convingă, astfel, de gradul de degenerare al gîndirii sale.
Rațiunea pentru care militează Lukács e una mutilată deoarece subiectivitatea ce stă la baza ei se automutilează. Ceea ce rațiunea burgheză reprimă e tocmai iraționalul pe care se bazează dominația clasei din care se trage. În ascensiunea ei pe versantul progresist al istoriei, burghezia refulează ocultismul teoretic tocmai pentru că nu poate recunoaște dpdv structural ocultismul practic pe care se întemeiază dominația sa ideologică – „subtilitățile metafizice și ciudățeniile teologice“ aferente fetișismului mărfii. Iar tocmai acest irațional teoretic e recuperat, însă în mod nedialectic bineînțeles, pe versantul reacționar descendent, odată ce modul de producție capitalist devine tot mai anacronic.
Povestea lui Lukács – a rațiunii care devine iraționale – nu e într-atît de idealistă ca la Adorno (cu a sa teorie a dialecticii Luminilor). Lukács trasează istoria rațională a iraționalismului, felul în care ideologii cei mai de seamă a burgheziei (i.e. filozofii) justifică un capitalism tot mai imperialist. Își ancorează teoria în principii materialiste mai clare decît o face Adorno, dar tot e o teorie – cu încăpățînate tendințe idealiste – a iraționalismului imanent. Or, pentru ca ceva să se transforme în contrariul său e nevoie de o negație tare; rațiunea burgheză neagă iraționalul capitalist și astfel trece, dialectic, în opusul său – iraționalul burghez.
Revenind la articolul din Spectrul, aș face cîteva observații:
1. autorul stabilește paralele interesante între distrugerea rațiunii din vremea lui Lukács (care culminează cu nazismul) și distrugerea contemporană a rațiunii. Însă noi nu mai putem afirma împreună cu Lukács că „obscurantismul campaniei împotriva adevărului obiectiv, a rațiunii, a înțelegerii ajunge să apară a fi ultimul cuvânt al științei moderne și ‘cea mai avansată’ epistemologie“. Obscurantismul contemporan (antivax, antiștiință, negaționist etc.) nu pare deloc ultimul cuvînt al științei modern și nici cea mai avansată epistemologie. Pare doar cel mai avansat obscurantism; și, la o adică, în același timp, același vechi obscurantism, doar că fără justificările high-brow filozofice. Protocoalele fără Heidegger, Moța fără Cioran-Eliade-Noica (cel mult cu epigonii lor de mînă a 3-a ca Lavric). Ceea ce reduce și mai mult utilitatea Distrugerii rațiunii pentru analiza prezentului nostru.
2. Concluzia lui VC e următoarea: ceea ce e de salvat din Lukács este ceea ce nu a putut fi salvat de Lukács însuși. În primul rînd, dialectica de tinerețe; în al doilea rînd: ideea, tot de tinerețe, a partidului ca mediator între teorie și practică. Dar nu în sensul convențional în care Lukács ar fi trădat cauza și s-ar fi compromis, ci din contra, tocmai ca semn al rezistenței tacite atît împotriva marxismului occidental, cît și împotriva stalinismului.
a. se sugerează că reticența lui Lukács de a apela explicit la conceptele din Istorie și conștiință de clasă (dincolo de presiunile politice staliniste) se datorează mai degrabă felului în care ICC ar fi fost instrumentat de către Adorno și Heidegger (în legătură cu Heidegger îmi amintește de teza elaborarată de Lucien Goldmann, dar care nu prea se susține, vezi Christian Ferencz-Flatz). Dar, în fapt, problema lui Lukács cu ICC se vede cel mai clar în Tînărul Hegel, unde, confruntat cu Manuscrisele din ’44 ale lui Marx, critică bază idealistă a conceptului de reificare (i.e. identitatea dintre alienare și obiectivare). Reia această critică expediind pe scurt și chestiunea raportului său cu Heidegger în Prefața din ’67 la ICC.
b. VC afirmă că, din cauza stalinismului inerent lor, Lukacs „nu putea indica spre diferite partide comuniste din lumea vestică drept exemple de soi ale partidului istoric. Nu doar că partidele comuniste existente nu puteau funcționa drept partidul istoric al clasei muncitoare, dar nici nu putea insista pe forma partidului în sine, în abstract, atât timp cât partidele comuniste orientate spre Moscova nu erau singurele astfel de organizații. În special partidele troțchiste ale Internaționale a IV-a, dar și organizațiile consiliiste sau post-troțchiste de stânga—pentru fiecare Burnham care a luat-o pe cărarea conservatoare există o Raya Dunayevskaya, un C.L.R. James, un Tadayuki Tsushima—erau pretendenți cât se poate de legitimi la a fi organizațiile din care să iasă partidul care organiza clasa muncitoare pentru împlinirea scopului său istoric.“ Dar problema (evitată) mi se pare că, dimpotrivă, marile partide comuniste (așa cum au devenit ele în urma experiențelor din anii ’20, ’30, ’40) erau tocmai „partidul istoric al clasei muncitoare“. Tocmai asta e problema cheia, drama (tragedia?) mișcării muncitorești comuniste. Iar ideea că grupusculele troțkiste, consiliiste etc. ar fi fost pretendenți serioși la leadership-ul claselor muncitoare este forțată (cum de altfel recunoaște și VC cînd afirmă că reticența lui Lukacs față de ele era „nu complet nejustificată“).
*
O observație minisculă: la nota 2, autorul se referă desigur la Houston Stewart – și nu la Neville – Chamberlain