Notă: Abstractul acestei prezentări a fost înscris la conferința Historical Materialism Cluj / Kolozsvár 2026. Autorul urmează a dezvolta subiectul în aprilie. 

Anumite părți din stânga românească și internațională, cu precădere cele grupate în jurul Tricontinental și al Partidului Socialist Român, semnificative măcar prin virulența și vizibilitatea poziționărilor (dacă nu printr-o bază largă de susținători în rândul maselor), au adoptat „multipolaritatea” ca slogan talismanic. Cazul revoltelor de masă din Iran rămâne proba de foc a acestei dezorientări, care a scos la iveală cele mai mecanice forme de opoziție față de „hegemonia americană”, ce înlocuiesc anti-imperialismul ca unealtă de emancipare a clasei muncitoare cu accepțiuni vulgare asupra a ce reprezintă imperialismul și cum trebuie combătut. 

Pe măsură ce confruntarea inter-imperialistă globală deschide noi fronturi, vedem o recrudescență a poziționărilor campiste, de partea uneia sau a celeilalte părți din aceste conflicte dinspre oameni și organizații ce altminteri se revendică de la tradiția bolșevică. De aceea, textul se vrea o trecere în revistă a unor poziționări leniniste ce clarifică diferențele dintre anti-imperialismul proletar și cel reacționar, nu din dorința de a face o exegeză istorică, ci cu obiectivul de a recupera fundamentele teoretice și practice ale celui dintâi, aplicabile situațiilor contemporane. 

Medievalism

Al Doilea Congres al Internaționalei Comuniste din 1920 s-a desfășurat pe fondul unei duble crize istorice: eșecul extinderii imediate a revoluției proletare în Vest în urma înfrângerii Republicii Sovietice Ungare și a impasului din Germania, respectiv necesitatea strategică a bolșevicilor de a deschide un al doilea front împotriva imperialismului britanic și francez în Estul colonial.

Tânăra republică sovietică era asediată. În Asia Centrală, Armata Roșie se confrunta, pe lângă intervenționiștii britanici, cu mișcarea Basmachi, o revoltă armată conservatoare, condusă de lideri tribali și clerici. Rebeliunea Basmachi lupta sub stindardul Islamului tradițional împotriva modernității și a puterii sovietice. În acest context, mirajul unei alianțe pragmatice cu forțele islamice anti-britanice era tentant pentru unii oportuniști. Enver Pașa, fostul lider al Junilor Turci care fusese curtat o vreme de Moscova, încerca să creeze un imperiu pan-turcic și pan-islamic sub pretextul luptei anti-imperialiste.

Lenin a intervenit decisiv în aceste confuzii. El a înțeles că, deși Islamul putea juca un rol mobilizator împotriva ocupației străine, structurile sale politice (pan-islamismul ca ideologie de stat sau suprastatală) erau fundamental reacționare. Ele urmăreau schimbarea stăpânului colonial britanic cu stăpânul feudal local, ceea ce ar fi conservat relații de producție mai înapoiate decât capitalismul imperialist.

În Proiectul său de teze cu privire la problema națională și colonială, pregătindu-se pentru Congres, Lenin oferea instrucțiuni operative precise pentru comuniștii care operează în țările „înapoiate”. În punctul 11 al tezelor, el sublinia, printre altele:

“[…] nevoia de a lupta împotriva pan-islamismului și a unor curente similare care încearcă să lege mișcarea de eliberare împotriva imperialismului european și american de o întărire a pozițiilor hanilor, moșierilor, mulahilor etc. […] nevoia de a lupta energic împotriva încercărilor de a da o coloratură comunistă curentelor de eliberare democratic-burgheză (sau medieval-feudale) din țările înapoiate.”

În cadrul comisiei pentru problemele naționale a Congresului, revoluționarul indian Manabendra Nath Roy a argumentat că burghezia națională și elitele tradiționale din Orient sunt deja compromise și vor trăda inevitabil masele în favoarea imperialismului. Deși Lenin a temperat poziția lui Roy, convins că există o nevoie pentru o serie de alianțe tactice, condiționalitatea a rămas absolută. În Raportul comisiei asupra chestiunii naționale și coloniale, Lenin clarifică:

“Am discutat dacă este corect, principial și teoretic, să declarăm că Internaționala Comunistă și partidele comuniste trebuie să sprijine mișcarea democratic-burgheză din țările înapoiate. După discuții, am ajuns la decizia unanimă că trebuie să vorbim despre mișcarea național-revoluționară, nu despre cea democratic-burgheză.”

Schimbarea terminologică de-aici nu este un simplu artificiu de limbaj. Lenin acceptă sprijinul doar pentru acele mișcări care sunt revoluționare în fapt, adică cele care permit organizarea țăranilor și muncitorilor împotriva propriilor elite, condiție indispensabilă emancipării ulterioare a acestora din urmă. 

Să contrastăm pentru un moment această poziționare cu obscenitatea calificării unei mișcări condusă de mullahi (ce compun o forță a reacțiunii ce urmărește securizarea propriilor interese de clasă și de „castă”), care interzice sindicatele și execută comuniștii (cum face Republica Islamică), drept “național-revoluționară”.

Spectrul lui Lenin peste Teheran

“Nu vom colabora cu marxiștii, nici măcar pentru a-l răsturna pe șah. Am dat instrucțiuni specifice adepților mei să nu facă asta. Ne opunem ideologiei lor și știm că întotdeauna ne înjunghie pe la spate.”— Ruhollah Khomeini, interviu acordat în 1978

Declarația lui Khomeini în timp ce se afla încă în exil la Neauphle-le-Château a fost expresia programului politic ce urma a se cristaliza pentru a zdrobi masele organizate în cadrul Revoluției din 1979. Tragedia istorică a unei părți din stânga iraniană nu rezidă doar în faptul că a fost “înșelată” de un lider carismatic, orice ar însemna asta, cât în faptul că a ales, printr-o abandonare a unor principii leniniste de bază în favoarea tezelor emise de Moscova, să ignore natura de clasă a mișcării conduse de cler. La asta au contribuit deceniile de represiune brutală din partea regimului Pahlavi, care au demoralizat forțele militante și care au frânat organizarea muncitorească și conștiința de clasă ce-ar fi putut decurge din aceasta. 

Anul 1978-1979, deși aducea cu sine condiții obiective mai degrabă favorabile unor demersuri revoluționare, a prins stânga iraniană într-un moment de profundă confuzie ideologică. Cele două forțe majore, partidul Tudeh (comunist, loial Moscovei) și Fedayeen-ii Poporului (Organizația Gherilelor Fedaice ale Poporului Iranian, OIPFG, de orientare “marxist-leninistă independentă”), au dominat universitățile și sindicatele din industria petrolieră. Grevele muncitorești organizate de aceste forțe au fost cele care au frânt coloana vertebrală economică a regimului Pahlavi.

Dar la nivel de vârf, strategia a fost dictată de teoria stalinistă a revoluției în două stadii. Conform acestei dogme, Iranul trebuia să parcurgă mai întâi o etapă „național-democratică” și anti-imperialistă, în care burghezia națională și forțele patriotice (inclusiv clerul radicalizat) trebuiau susținute împotriva Șahului și a SUA. Socialismul era amânat pentru un viitor indefinit.

Nureddin Kianuri, secretarul general al Partidului Tudeh, a teoretizat această capitulare numind regimul lui Khomeini drept „mic-burghez revoluționar”, subliniind pentru ziarul german Die Wahrheit în 1979: “Facem toate eforturile să găsim un limbaj comun cu Khomeini, pentru că obiectiv el joacă un rol progresist în dezvoltarea Iranului”. Într-o mostră de orbire istorică, Tudeh a declarat că:

“Rolul obiectiv al clerului luptător condus de Ayatollahul Khomeini este progresist și anti-imperialist, iar contradicțiile sale cu stânga sunt secundare în raport cu contradicția principală cu imperialismul american.”

Această analiză eronată a justificat o participare oportunistă a comuniștilor în revoluția islamică, ceea ce avea să ducă la situații grotești. În 1979, când Khomeini a ordonat reprimarea violentă a autonomiei kurde și a atacat primele manifestații ale femeilor împotriva impunerii vălului, Tudeh și majoritatea conducerii Fedayeen-ilor (care s-a scindat ulterior) au susținut regimul. Ei au etichetat revendicările legitime ale kurzilor și femeilor drept „deviații” care slăbeau presupusul frontul unit anti-american.

Khomeini a exploatat magistral asemenea slăbiciuni din partea organizațiilor ce aveau rolul de a reprezenta politic clasa muncitoare. El a ajuns chiar să preia limbajul stângii (“mustazafin” = cei „desculți”, oprimati) pentru a mobiliza masele sărace, în timp ce umplea aceste forme retorice cu un conținut teocratic reacționar. În timp ce stânga privea spre ocuparea Ambasadei SUA în noiembrie 1979 ca pe un act decisiv în lupta cu imperialismul, regimul mulahilor folosea „criza ostaticilor” pentru a elimina opoziția liberală și marxistă internă, sub pretextul că sunt „agenți ai coloanei a cincea” (orice asemănare cu retorica unor campiști sau a altora din zilele noastre este întâmplătoare!).

În lucrarea Iran Between Two Revolutions, istoricul Ervand Abrahamian notează cinismul acestei perioade:

“Khomeini a fost dispus să folosească retorica stângii pentru a o dezarma. Când Tudeh și-a oferit sprijinul necondiționat, el l-a acceptat tacit, folosindu-i pentru a neutraliza opoziția liberală, doar pentru a-i distruge pe comuniști imediat ce și-a consolidat puterea.” (Abrahamian 1982, 533–534)

Orbirea voluntară a persistat până în ușa celulei de execuție. În 1983, regimul a scos Tudeh în afara legii. Liderii săi, inclusiv Kianuri, au fost arestați, torturați și forțați să „mărturisească” la televiziunea națională că sunt spioni sovietici și că islamul este superior marxismului. Masacrul din 1988, când mii de prizonieri politici de stânga au fost executați în câteva săptămâni printr-o fatwa secretă a lui Khomeini, reprezintă punctul final al strategiei de coabitare cu islamismul politic.

Stânga are toate motivele ca, atunci când liderii teocratici de astăzi, precum succesorul Khamenei, afirmă că scopul lor este instaurarea ordinii divine, să-i creadă pe cuvânt—cu atât mai mult cu cât experiența iraniană a colaborării comuniștilor cu forțe naționaliste reacționare nu s-a terminat așa datorită unui accident istoric, ci reprezintă un pattern confirmat de alte cazuri compromise de concluziile tactice dezastruoase ale unor Buharin, Stalin sau Zinoviev. 

Fantoma Kuomintangului bântuie mințile strategilor contemporani

China anilor ’20 oferă un alt asemenea exemplu paradigmatic, la scară istorică, al falimentului alianței cu „burghezia națională progresistă”. Analiza lui John Peter Roberts (2016) demontează mitul stalinist conform căruia PCC-ul era prea imatur pentru a prelua puterea și trebuia să se subordoneze Kuomintangului (KMT) într-o etapă necesară de „revoluție burghezo-democratică”.

În 1925, China a fost zguduită de un val revoluționar colosal, declanșat de mișcarea 30 Mai. Proletariatul din Shanghai și Canton, deși tânăr, demonstrase o capacitate extraordinară de organizare independentă. Cu toate acestea, Cominternul, sub conducerea lui Stalin și Buharin, a impus PCC-ului strategia colaboraționistă a blocului celor patru clase (muncitori, țărani, mică burghezie și burghezie națională).

Moscova a descris Kuomintangul condus de Chiang Kai-shek drept „partidul revoluționar al Chinei”, o forță anti-imperialistă autentică. Această ficțiune politică a obligat comuniștii să intre în KMT nici măcar cu o strategie entryistă bine definită (ci doar ca simpli membri individuali), să renunțe la critica publică a liderilor naționaliști și să frâneze grevele muncitorești și revoltele țăranilor pentru pământ pentru a nu speria burghezia „patriotică”. KMT a fost primit chiar ca membru simpatizant al Internaționalei Comuniste, o aberație ideologică pe care Troțki a denunțat-o vehement, avertizând că „Chiang Kai-shek pregătește rolul de călău al proletariatului chinez, iar noi îi lustruim sabia” (apud. Roberts 2016).

Cu un an înainte de lovitura de stat de la Canton, Chiang a testat apele: a arestat comisarii politici comuniști din armată și a limitat drastic activitatea sindicatelor. Reacția Cominternului, dirijat de deviaționiștii de dreapta, a fost una cu consecințe criminale și care ne poate oferi o bază solidă de pe care să-i inculpăm complicitatea directă. În loc să rupă alianța și să avertizeze muncitorii, Moscova a ordonat tăcere totală. Rapoartele despre represiunea de la Canton au fost suprimate în presa internațională comunistă pentru a nu „submina unitatea”. Stalin a continuat să trimită arme și bani KMT-ului, argumentând că Chiang este un aliat strategic indispensabil care trebuie “strâns ca o lămâie și apoi aruncat” (apud. Roberts 2016). Dar cum „lămâia” dispunea de o armată, cel care a fost „strâns și aruncat” în cele din urmă a fost proletariatul chinez.

Punctul culminant al tragediei a avut loc în aprilie 1927. Muncitorii din Shanghai, conduși de sindicatele comuniste, au declanșat o insurecție victorioasă împotriva liderilor militari locali, implementând o formulă de administrare pe modelul Comunei de la Paris. Dar cum „aliatul” Chiang Kai-shek se apropia cu armata sa, iar organizatorii PCC nu se puteau sustrage directivelor Moscovei de a-l întâmpina ca pe un eliberator, comuniștii au ordonat muncitorilor să lase deoparte armele.

Rezultatul a fost un carnagiu. La 12 aprilie, bandele criminale ale Triadelor, în coordonare cu trupele lui Chiang, au atacat cartierele muncitorești. Mii de activiști comuniști și lideri sindicali au fost executați pe străzi sau aruncați de vii în cazanele locomotivelor. Roberts susține că, până și în timp ce execuțiile aveau loc, Zinoviev și Stalin interziceau formarea de soviete în China, insistând că KMT-ul „de stânga” (mai precis, aripa care controla Wuhan) ar putea salva situația.

Astfel, Chiang ne-a predat lecții esențiale pentru prezent: burghezia națională într-o țară dominată de imperialism nu poate juca un rol independent sau revoluționar. Ea este legată de capitalul străin și prea îngrozită de propria clasă muncitoare. În momentul crizei decisive, ea va alege întotdeauna ordinea imperialistă (sau fascistă) în locul revoluției sociale. Cealaltă lecție se leagă de neîncrederea “centrului” în capacitatea de decizie a oamenilor de pe teren și de ruptura cu materialismul istoric pe care acesta o operează când se încrede mai degrabă în teze abstracte. Asta devine vizibil din tensiunile dintre, de pildă, sugestiile unui Chen Duxiu (care a avertizat a priori despre riscurile unei colaborări în așa manieră cu KMT-ul) și accepțiunea dogmatică a Cominternului asupra teoriei revoluții în stadii – ultima ajungând să aibă prioritate în defavoarea direcției preferate de organizatori precum Duxiu. 

Sunt lecții pe care strategii contemporani, cărora stalinismul clasic al unor partide precum KKE le repugnă din lipsă de suficient campism, refuză să le asimileze în special pentru că nu sunt în poziția de-a avea propriile fețe mâncate de leoparzi.

Sprijin negativ, delimitare pozitivă

Să revizităm una dintre cele mai fertile polemici din istoria marxismului, anume ciocnirea dintre Lenin și Rosa Luxemburg asupra chestiunii naționale. Vorbim despre o diferențiere mult mai subtilă și mai instructivă pentru criza actuală a stângii decât o prezintă cei care o reduc la o opoziție binară.

Rosa Luxemburg, scriind în contextul Poloniei împărțite între imperii, avertiza vehement că lozinca dreptului la autodeterminare este o “capcană metafizică” în epoca imperialismului. Ea argumenta că independența politică a statelor mici este o iluzie atâta timp cât ele rămân dependente economic de marile puteri capitaliste. Ea se temea că obsesia pentru cauza națională va funcționa ca un opiu pentru proletariat, deturnându-l de la lupta de clasă internațională și subordonându-l burgheziei locale sub pretextul patriotismului.

Este important să menționăm că, în textul publicat contra Rosei în 1914, în ziarul Prosveșcenie, Lenin acceptă implicit validitatea economică a acestor argumente. Contrazicerile se întâmplă mai degrabă pe un teren politic, pornind de la înțelegerea faptului că resentimentul național este o forță materială reală, bazată pe opresiune cât se poate de concretă pe aceste baze – oricât de iluzoriu ar fi constructul burghez al apartenenței naționale. 

În cazul particular al Imperiului Țarist, Lenin subliniază că există o serie de diferențe fundamentale față de Austria. Deși majoritatea populației (57%) era alcătuită din alogeni, aceștia erau delimitați geografic de “centrul național” care acționa în favoarea velicorușilor. Chiar și în condițiile modernizării capitaliste a autocrației țariste, reprezentarea politică disproporționată a velicorușilor frâna chiar și reformele democratic-burgheze; asta în condițiile în care, în vecinătatea acestor periferii locuite de alogeni, existau state europene în care trăiau oameni de aceleași neamuri care se bucurau de o independență națională mai mare.

Aici intervine o nuanță importantă. Motivul pentru care Lenin apăra dreptul la autodeterminare al popoarelor nu era nicidecum pentru că bolșevicii visau la o lume împărțită între state naționale mici, administrate fiecare de „propria” burghezie. În schimb, ei înțelegeau că pentru a purta o luptă de clasă cu adevărat internaționalistă și eliberată de asemenea resentimente, abstracțiunile despre stat nu puteau să țină locul unei strategii adaptate contextului național de dezvoltare inegală. Astfel, dacă socialiștii din națiunea asupritoare nu apărau dreptul la autodeterminare al națiunilor asuprite, ei susțineau de facto naționalismul velicorus dominant și deveneau complici ai metodelor de administrare a populațiilor oprimate de către această elită. În asemenea condiții, solidarizarea între muncitori ar fi rămas un slogan abstract și imposibil.

O astfel de „contradicție” n-ar trebui să dea bătăi de cap decât cui abdică de la gândirea dialectică. Lenin propune un sprijin negativ (împotriva asupritorului extern) dar nicidecum un sprijin pozitiv (pentru asupritorii interni și doctrinele prin care ei se legitimează).

De ce este relevantă această dialectică a delimitării pentru practica politică contemporană? În condiții analoge situației revoltei din Iran, stânga europeană se confruntă întotdeauna cu două erori simetrice. Prima implică adoptarea unei poziții social-șovine, aceea de a susține sancțiunile economice sau intervenția militară sub pretextul drepturilor omului (ceea ce, bineînțeles, ar valida asuprirea externă și ar antagoniza masele țării vizate). Dar ca negație a acesteia se afirmă și eroarea campistă, sau naționalist-reacționară—anume tăcerea în fața violenței unor regimuri burgheze, sau scuzele pentru represiunea politică și socială ca „răul cel mai mic” în fața imperialismului. 

Această din urmă poziție vine la pachet cu o neîncredere profundă în clasa muncitoare, prezumată a fi incapabilă de a prelua puterea politică și de a conduce lupta anti-imperialistă altfel decât în coada naționalismului burghez (-clerical, în contextul iranian). 

Se cuvine să combatem aceste poziționări printr-o dublă opoziție asimetrică. Socialiștii europeni au, bineînțeles, datoria primară de a lupta împotriva propriului imperialism (cerând ridicarea sancțiunilor care lovesc în muncitorimea unor țări administrate de regimuri represive). Dar, simultan, ei trebuie să ofere solidaritate politică totală (prin difuzarea comunicatelor, până la sprijin material acolo unde este posibil) forțelor de masă progresiste care luptă cu propria burghezie domestică—nicidecum să facă pariuri geopolitice împotriva dezideratelor acestora. Orice altă direcție de acțiune lasă masele respective pradă unor facțiuni sau altora din propria burghezie, care le vor prelua în propria bază de susținători.

Dar există oare forțe de masă din țările „înapoiate” sau semi-coloniale altfel decât progresiste? Să vedem de ce precizarea de mai sus nu este deloc redundantă. 

De la Sotniile Negre la măcelul de la Jakarta

Unul dintre argumentele cele mai seducătoare, dar și cele mai toxice, folosite astăzi pentru a justifica sprijinul comuniștilor pentru mișcări precum Hezbollah sau Ansar Allah (Houthi) este argumentul numeric. Dacă o mișcare din Sudul global are sprijinul unei mase critice, ea este prezumată a reprezenta în mod legitim populația împotriva opresorilor străini. 

Dar aceasta e nu mai puțin decât o deformare vulgară a istoriei revoluționare. Cei care uită că reacțiunea are la rândul său capacitatea de a mobiliza masele, ba chiar uneori păturile exploatate, împotriva propriilor lor interese de clasă, folosind ideologii identitare sau religioase, sunt condamnați să se întâlnească cu consecințele.

În Rusia țaristă a anilor 1905-1907, bolșevicii s-au confruntat cu fenomenul Sutelor (sau Sotniilor) Negre. Sutenegriștii, deși inițial simple grupări de huligani plătiți de poliția statală, ajunseseră să reprezinte o mișcare autentică de stradă, capabilă să organizeze pogromuri antievreiești și să atace mitingurile muncitorilori. Baza lor socială nu era formată din alții decât micii comercianți ruinați, țăranii dezrădăcinați veniți la oraș, lumpenii flămânzi—exact segmentele „precarizate” pe care unii stângiști de astăzi le-ar fetișiza.

Sutele Negre atacau, de altfel, capitalul evreiesc cu lozinci antisemite și în general cu o retorică anticapitalistă de dreapta. Ar fi absurd, totuși, să ne imaginăm că vreun fel de „dialog” cu acestea ar fi fost o strategie posibilă pentru bolșevici (oricât de mult acele segmente precarizate pe care le mobilizau ar fi putut fi atrase, teoretic, de partea muncitorimii). Dimpotrivă, Lenin a luat singura cale rațională și a ordonat formarea unor miliții muncitorești pentru a zdrobi fizic trupele de șoc ale sutenegriștilor. 

Pentru Lenin, nu compoziția socială sau dimensiunea Sutelor Negre a dictat atitudinea față de mișcare, ci conținutul său politic. Să ne amintim asta când vedem următoarea mobilizare la „protest contra protestatarilor” din partea regimului de la Teheran și pe stângiști folosind asta ca presupus exemplu empiric al susținerii „maselor” față de Liderul Suprem.

Iar dacă exemplul rusesc pare îndepărtat, să ne întoarcem în anii 1965-1966, care ne oferă o altă paralelă înfiorătoare cu riscurile actuale pe care „reconcilierea” cu islamismul politic (și cu forțele ce-și apără propriile interese de clasă prin el) le implică. 

Partidul Comunist Indonezian (PKI) era al treilea cel mai mare partid comunist din lume, cu milioane de membri și o bază de masă uriașă. Totuși, sub nefericita influență maoistă, PKI a adoptat strategia NASAKOM (de la Naționalism, Religie, Comunism), fiind convins de posibilitatea de coabitare pașnică cu forțele islamice în cadrul statului „anti-imperialist” condus de Sukarno.

Când armata a declanșat lovitura de stat, cu instigarea și susținerea activă a Ambasadei SUA și a ambasadorului Marshall Green, organizațiile islamiste Nahdlatul Ulama și Muhammadiyah au furnizat trupele de șoc pentru exterminarea comuniștilor. Tineretul islamist (Ansor) a cutreierat satele cu liste de nume, măcelărind deopotrivă învățători, activiști, sindicaliști și țărani care ceruseră reformă agrară. Sinistrul bilanț s-a ridicat între 500.000 și un milion de morți; râurile din Java au fost blocate de cadavre.

Refuzând să vadă în organizațiile islamiste de masă un inamic de clasă mortal, tratându-le ca pe „aliați în lupta națională”, stânga indoneziană a fost anihilată fizic pentru jumătate de secol. Când privim astăzi la milițiile Basij din Iran, vedem o structură similară: tineri săraci, cooptați și ideologizați religios, folosiți de stat pentru a zdrobi protestele studenților și ale muncitorilor. A le numi „forțe populare anti-imperialiste” este o naivitate cu consecințe potențial fatale. Ele sunt nimic mai puțin decât Sutele Negre ale burgheziei reacționare șiite.

Imposibilitatea structurală a „burgheziei anti-imperialiste”

Campiștii care susțin Iranul sau Rusia o fac adesea în numele apărării unui închipuit „pol de dezvoltare independent”. Dar într-o economie mondială integrată la nivelul actual, independența economică sub capitalism este o ficțiune. Experiența ultimului secol ne-a demonstrat că regimurile sancționate construiesc diverse forme de capitalism de cazarmă, unde povara „independenței” este aruncată exclusiv pe umerii forței de muncă autohtone.

În epoca imperialismului, burghezia din țările întârziate, legată ombilical de capitalul global, nu mai poate juca rolul revoluționar pe care l-a avut burghezia franceză în 1789. Ea nu mai are ce „chestiune agrară” să rezolve (deoarece burghezii dețin pământ, ba mai mult, îl și financiarizează), nici nu pot fi o forță emancipatoare în „chestiunea națională” (deoarece sunt parteneri juniori ai capitalului străin, luând parte la piața mondială).

Într-o critică din 1927 a tezelor lui Stalin despre Revoluția Chineză, Troțki observă: 

„Imperialismul este o forță extrem de puternică în relațiile interne ale Chinei. Principala sursă a acestei forțe nu sunt navele de război din apele Yangtze Kiang – acestea sunt doar auxiliare –, ci legătura economică și politică dintre capitalul străin și burghezia autohtonă.”

Axioma centrală a Revoluției Permanente este că burghezia periferică se teme de propriul proletariat mai mult decât se teme de falimentarea de capitalurile străine. Subordonarea monopolului național unuia internațional este întotdeauna un scenariu preferabil pierderii, la nivel de clasă, a puterii politice. În momentul în care masele locale se ridică sub propriile slogane, cu propriile revendicări și încep să pună probleme, regimul va prefera întotdeauna să facă pactul cu diavolul imperialist, decât să riște o revoluție socială. 

Un astfel de “pact” poate lua, de pildă, forma unei înțelegeri secrete cu Washingtonul, așa cum a fost cazul Iran-Contra în anii ’80, sau a căutării disperate a integrării în piața globală (fie prin China, fie prin rute de contrabandă cu complicitatea Vestului) pentru burgheziile naționale lovite de sancțiuni. 

Asta explică ciclicitatea trădărilor luptelor de eliberare națională de burgheziile diverselor țări exploatate colonial, dar, mai important, explică de ce speranța într-un „stat național suveran” în calitate de contrapondere a forțelor imperialiste este o utopie reacționară.

Mai mult, o eroare fundamentală a stângii care caută “specificul național” sau forme de rezistență în relații pre-capitaliste este ignorarea caracterului totalizant al capitalismului contemporan. Nu mai există astăzi forme comunitare arhaice care să ofere o bază pozitivă pentru altceva decât capitalism, așa cum spera Marx în cazul obștii sătești rusești (mir) în secolul al XIX-lea. Când liderii din Sudul Global invocă Ummah (comunitatea credincioșilor) sau “valorile asiatice”, acestea sunt măști ideologice peste relații de producție capitaliste, nu rămășițe ale modului de producție anterior. Bonyad-urile iraniene pot purta nume religioase și vorbi despre principiul carității, dar funcționează la finalul zilei tot după logica profitului și a exploatării salariate. 

Cine dorește reactivarea artificială a unor forme arhaice, o face tocmai în virtutea capacității lor de împiedica clasa muncitoare să-și realizeze interesele comune în contemporaneitate și să acționeze drept clasă-pentru-sine. Pentru proiectul socialist, astfel de forme sunt, dacă nu nocive, cel puțin irelevante. Speranța în ele ca o contrapondere la ordinea globală curentă este o mostră interesantă de gândire utopică. 

Un astfel de proiect al burgheziilor naționale, prezentat ani de-a rândul drept o “alianță contra-hegemonică”, a fost blocul BRICS. În momentul în care genocidul din Gaza a continuat nestingherit de vreo forță “anti-imperialistă” externă, SUA a escaladat asasinatele împotriva pescarilor venezueleni până ce demersul a culminat cu răpirea președintelui, iar țări precum Cuba și Iranul au avut economiile sufocate de sancțiuni – în fine, în momentul în care a devenit evident că nu există nicio mare alianță militaro-economică în stare să proiecteze putere și să acționeze ca o contrapondere la imperialismul vestic – peste acest proiect s-a așternut tăcerea. Aceleași forțe care se fac vinovate de antemenționatul entuziasm în privința BRICS descriu acum țările de mai sus drept actori individuali lipsiți de putere. 

Arta delimitării și compromisul tactic

O confuzie majoră în analiza conflictelor asimetrice rezidă în incapacitatea de a distinge între o necesitate tactică militară, dictată de circumstanțe imediate de supraviețuire, și o poziționare politică principială. Cum leninismul n-are nimic în comun cu puritatea morală și cu alte idei asemănătoare, se impune să acceptăm că uneori conjunctura istorică impune lovituri comune cu un inamic pentru a opri un pericol și mai mare. Dar condiția sine qua non a acestei manevre este păstrarea independenței totale de critică, organizare și acțiune.

În august 1917, generalul Kornilov a mărșăluit spre Petrograd cu intenția categorică și asumată să zdrobească sovietele și să instaureze o dictatură militară. În calea sa stătea guvernul provizoriu al lui Kerenski, un regim burghez eterogen, care reunea de la liberali la menșevici. Cu doar o lună înainte (în Zilele din Iulie), acest regim îi scosese pe bolșevici în afara legii, le arestase liderii și le suprimase ziarele. Bolșevicii se aflau, deci, într-o dilemă aparent fără ieșire; dacă-l apărau pe Kerenski, își apărau propriul temnicer. Pe de altă parte, o victorie completă a lui Kornilov ar fi însemnat sfârșitul de facto al revoluției, cel mai probabil pe calea anihilării fizice.

Răspunsul lui Lenin a fost, în schimb, de o inspirație magistrală. Pe de-o parte, a ordonat Gărzilor Roșii să mobilizeze apărarea orașului și să lupte militar alături de trupele loiale lui Kerenski pentru a bloca înaintarea reacțiunii. Dar, în același timp, a interzis categoric orice sprijin politic pentru guvernul provizoriu sau intrarea în acesta.

În scrisoarea către Comitetul Central al RSDLP-ului, el clarifică:

„Vom lupta, luptăm împotriva lui Kornilov, la fel ca trupele lui Kerenski, dar nu îl susținem pe Kerenski. Dimpotrivă, îi expunem slăbiciunea. Aici este diferența. Este o diferență destul de subtilă, dar extrem de importantă și nu trebuie uitată.”

Bolșevicii au jucat rolul decisiv în înfrângerea puciului, câștigând un prestigiu imens în fața maselor drept cei mai capabili apărători ai revoluției. Păstrându-și armele și structurile de comandă separate, au putut să folosească forța acumulată pentru a-l răsturna pe Kerenski doar două luni mai târziu.

Esența acestei tactici constă în separarea planului militar de cel politic. Când un agresor extern sau o forță ultra-reacționară amenință existența fizică a clasei muncitoare și a infrastructurii sociale, rezistența comună este legitimă și nu mai contează cine apasă pe trăgaci, cât timp glonțul elimină pericolul imediat. Dar de la coincidențele balistice la o eventuală amnistie politică, este o cale lungă pe care nu este cazul ca revoluționarii s-o apuce. Nu există niciun motiv pentru care comuniștilor le-ar fi permis să semneze declarații comune care laudă „patriotismul” liderilor burghezi, să descurajeze participarea muncitorilor la greve (indiferent de consecințele „geopolitice” ale acestora), sau, mai grav, să dizolve propriile organizații în structurile de stat.

Eroarea frecventă a curentelor reformiste sau oportuniste (tip front popular) este transformarea unei excepții tactice într-o regulă strategică. În loc de modelul Kornilov, care însoțește unitatea în acțiune de separarea politică, modele precum frontul popular spaniol sau sus-menționata strategie de topire a PCC-ului în Kuomintang au în comun subordonarea politică față de burghezie în numele „unității”. Această confuzie duce la dezarmarea politică a proletariatului. Dacă, în momentul pericolului, socialiștii devin simpli agenți de recrutare pentru regimul existent, ei validează autoritatea acestuia în ochii maselor. Este de interes ca revoluționarii să se transforme în cei mai eficienți luptători împotriva pericolului imediat (fascism, imperialism), tocmai pentru a demonstra maselor că actuala conducere burgheză este incapabilă, ezitantă și trădătoare, câștigând astfel susținerea și forța materială de a prelua puterea. Fără această deloc neglijabilă componentă din urmă, unitatea devine cimitirul revoluției.

Concluzii 

Toată analiza istorică și teoretică desfășurată mai sus, de la tezele din 1920 la eșecul din China și tragedia iraniană din 1979, converge spre necesitatea independenței politice a clasei muncitoare drept concluzie operativă. Departe de a fi o dogmă, vorbim despre singura strategie care a dus vreodată la victorii confirmate istoric.

Dacă susținerea “țărilor anti-imperialiste” este, la rândul ei, de cele mai multe ori o abstracție ce implică comportamente performative și declarative, o operaționalizare a concluziei de mai sus implică demascarea activă a propagandei șovine și belicoase a burgheziei – indiferent de care parte a granițelor s-ar afla ea, începând cu cea din propriile state. Ea implică și lupta pentru a incapacita statele să acționeze imperialist, ceea ce nu e cu putință în lipsa unei mișcări muncitorești internaționaliste, care se cere construită în mod activ de socialiști, ca sarcină duală pe lângă construcția politică din propriile organizații.

Propaganda capitalistă încearcă să închidă stânga într-o falsă dilemă, între „Axe ale Rezistenței” și „democrații occidentale”. Această binaritate este mortală. A opera cu ea înseamnă a accepta prezumția că istoria s-a terminat și că orizontul victoriei muncitorilor în lupta de clasă a dispărut.

A opera în tradiția bolșevică înseamnă a nu te teme să formezi a treia tabără. Aceasta este tabăra muncitorilor din Africa ce-și asumă riscurile organizării împotriva capitalului chinez, a femeilor care ard vălurile obligatorii în piețele din Teheran, a kurzilor și balucilor care rezistă asimilării forțate. Este în egală măsură tabăra lucrătorilor din porturi ce-au oprit funcționarea lor în întreaga Europă în solidaritate cu flota umanitară Sumud, a americanilor ce folosesc greva și boicotul împotriva ICE și a administrației Trump, ori a sindicaliștilor francezi ce au „blocat tot” în toamna anului precedent. Această tabără nu are rachete balistice și nici flote în Golf, dar are puterea strategică de a opri producția și de a paraliza societatea. 

Bibliografie

Abrahamian, Ervand. Iran Between Two Revolutions. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1982.

Lenin, V.I. „Draft Theses on National and Colonial Questions”. Marxists Internet Archive. 5 iunie 1920. https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1920/jun/05.htm.

Lenin, V.I. „Report of the Commission on the National and the Colonial Questions”. Marxists Internet Archive. 26 iulie 1920. https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1920/jul/x03.htm.

Lenin, V.I. „The Right of Nations to Self-Determination”. Marxists Internet Archive. Februarie-Mai 1914. https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1914/self-det/.

Lenin, V.I. „To the Central Committee of the R.S.D.L.P.”. Marxists Internet Archive. 30 august 1917. https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1917/aug/30.htm.

Luxemburg, Rosa. „The National Question”. Marxists Internet Archive. 1909. https://www.marxists.org/archive/luxemburg/1909/national-question/index.htm.

Roberts, John Peter. China: From Permanent Revolution to Counter-Revolution. Londra: Wellred Books, 2016.

Trotsky, Leon. „The Chinese Revolution and the Theses of Comrade Stalin”. Marxists Internet Archive. 7 mai 1927. https://www.marxists.org/archive/trotsky/1932/pcr/01.htm.

Trotsky, Leon. The Permanent Revolution. Marxists Internet Archive. 1931. https://www.marxists.org/archive/trotsky/1931/tpr/.