ST: Îți mulțumesc că ai acceptat să îmi acorzi acest interviu. Permite-mi să te felicit pentru publicarea cărții Uninhabited: Science Fiction and the Decolonial în 2025 și să o recomand cu căldură tuturor celor interesați nu doar de science fiction, ci și de imaginarul imperial-colonial și de ceea ce înseamnă viața – din punct de vedere științific, politic, estetic și etic. Te rog să te prezinți mai întâi și să ne vorbești despre aria ta de cercetare pe termen lung, în special în ceea ce privește istoria și filosofia biologiei, sau așa numitele „științe ale vieții” (life sciences).

BW: Sunt un cercetător independent stabilit la Berlin, dar originar din SUA. Interesele mele se concentrează, în general, pe relația dintre biologie și idealism în secolul al XIX-lea (între Revoluția din Haiti și Primul Război Mondial). Interesul meu pentru științele vieții provine, mai precis, din cercetările mele despre idealismul german (în special Schelling), romantismul german (Goethe, Oken etc.) și dragostea mea de lungă durată pentru filmele și literatura de groază și science fiction-uri destul de trashy.

ST: De ce crezi că este important ca manualele de biologie și genetică să includă istoria eugenismului, care este în mare parte încă absentă din ele?

De ce crezi că este esențial astăzi să nu ne dăm bătuți în fața neo-darwiniștilor contemporani, precum Steven Pinker și Richard Dawkins, care au fost considerați, în anumite privințe, precursori ai mișcării alt-right, și oare cum ne putem opune extinderii colonialismului atât în trecut, cât și în viitor, precum și „a devalorizării popoarelor și culturilor prin intermediul rasismului științific”?

BW: Cred că istoria teoriilor eugenice, așa cum este ea prezentată și înțeleasă în general, este destul de inegală și neuniformă. Ea este tratată simultan ca o problemă a trecutului (ceva care se presupune că s-a încheiat odată cu dezastrele de la mijlocul secolului al XX-lea) și ca ceva generic și fără legătură cu modul de a face știință (de tipul „asta exista încă de pe vremea grecilor” etc.).

Neo-darwiniștii pot susține teorii eugenice în diverse moduri directe sau indirecte. De exemplu, dacă cineva susține o viziune puternic genocentrică pornind de la presupoziția că biologia este și trebuie să fie apolitică, ar putea tot atât e bine susține si corelațiile dintre rasă și IQ ca fiind o știință „ca la carte”, bazată pe date. Cineva ca Dawkins este și mai problematic, deoarece susține deschis o formă de eugenism, numindu-se în același timp „creștin cultural”.

Ambele puncte de vedere alimentează extrema dreaptă, deoarece adoptă o atitudine de tip „știință cetățenească”(citizen science) pentru a abuza de autoritatea unor studii precum cele întreprinse de Genome Wide Association, oferind legitimitate pentru o știința rasistă. În același timp, o aliniere generală între o viziune îngustă asupra „raționalității științifice” și valorile culturii occidentale rezultă direct din ecuațiile simpliste făcute de personalități precum Dawkins sau Pinker.

ST: Pentru mai multă claritate, cum ai defini termenii „colonial”, „postcolonial” și „decolonial” folosiți în cartea ta și care sunt diferențele dintre ei, așa cum sunt aplicate acolo? Cum sunt abordate temporalitatea și modernismele multiple (sau plurale) în Uninhabited?

BW: Prin colonial mă refer la invazia militară, religioasă, culturală și economică și la controlul pe termen lung al unui grup de către un alt stat, companie sau identitate culturală. Acest lucru implică violență deschisă, dar și forme de violență culturală pe termen lung, cum ar fi negarea culturilor indigene de a-și practica credințele și obiceiurile, precum și diverse forme de asimilare.

Relația dintre postcolonial și decolonial este destul de complicată – pentru o perioadă, postcolonialismul a fost văzut ca o analiză mai textuală a efectelor colonialității și a diverselor proiecte culturale. Decolonialismul semnifică adesea o încercare mai militantă de a anula sau demantela în mod corespunzător efectele și posibilitatea unei viitoare colonialități. Cele două opere majore ale lui Franz Fanon pot fi folosite pentru a ilustra diferența asta

[…]

ST: Ai luat ca punct de plecare două genuri occidentale pre-SF, care ar putea fi considerate nucleul întunecat al SF-ului anglo-saxon și francez – „civilizațiile pierdută” și „romanțul științific”, ambii reprezentanți ai acestora (Conan Doyle și Jules Verne) lasă o amprentă profundă asupra publicului SF din România (și din întreg fostul bloc estic), mai în special vasta colecție Jules Verne publicată de Editura Ion Creangă între anii 1970 și 1990. Poți explica de ce ai ales aceste exemple ilustrative specifice?

BW: Ideea provine în mare parte dintr-o carte importantă despre science-fiction și colonialism scrisă de John Rieder și publicată prima dată în 2008. Deși este o definiție mai veche a science-fiction-ului, cred că încă ghidează o mare parte din acest gen până în ziua de azi. Mai ales că filme precum Avatar sunt inspirate din ficțiunea din primele zile ale science-fiction-ului (cum ar fi John Carter pe Marte). Tropii complexului „mântuitorului alb” sau al acelui „going native” idealizat sunt păstrați, deoarece sunt considerate părți atemporale ale genului, mai degrabă decât aspectele sale cele mai problematice.

Cameron a menționat în mod explicit că John Carter a fost o sursă de inspirație pentru Sully în filmele Avatar. Spre deosebire de proiecția astrală, așa cum era cazul în John Carter, corpul extraterestru sintetizat este o modalitate prin care un om poate deveni extraterestru într-un mod similar, dar diferit. Avatar a fost descris ca Dansând cu lupii în spațiu și cred că, în general, este adevărat – chiar dacă prin utilizarea dizabilității și a posesiunii unui indigen sintetic, se încearcă subminarea tropilor coloniale familiari din sub-genul „civilizațiilor pierdute”. Filmul se prezintă ca fiind anticolonial, dar fără niciuna din transformările de conștiință necesare din partea celor colonizaților.

ST: Menționezi în definiția ta dată genului SF ca „extrapolare istorică către construirea unui viitor de dorit sau de evitat”, că ea ar trebui să fie cu adevărat globală și să nu rămână „prinsă într-o înțelegere singular europeană a istoriei”. Cum putem menține funcția critică a SF-ului în viață astăzi și care este cel mai bun mod de a provincializa Europa și Nordul/Vestul Global (pentru a cita celebrul adagio al istoricului Dipesh Chakrabarty)?

BW: Dificultatea constă în a vedea universaliile cu care se confruntă science fiction-ul, care sunt, desigur, orientate istoric, dar care nu pot limitate sau fixate geografic. SF-ul se ocupă de ceea ce e sau nu e considerat ca fiind uman, ce credem ca ar face tehnologia culturii, și cât de radical de diferit poate fi celălalt și așa mai departe. Aceste întrebări depășesc orice limitare europeană asupra acestor probleme, ele fiind prea mari pentru Europa, ceea ce este ușor de observat, când ne uităm la SF-ul din trecut, pentru că atunci când aceste întrebări își arată limitele, ele devin parodii ale lor însele prin cultura care le-a produs.

ST: În cartea ta nu ai neapărat în vedere prejudecățile coloniale ale clasicilor science fiction-ului, ale SF-ului ale cărui origini sunt în al doilea val de colonialism (pentru că au fost discutate pe larg de alții, inclusiv John Rieder în Colonialism and the Emergence of Science Fiction). Așadar, te rog să explicitezi de ce consideri că a fost important să cauți și să abordezi diferite tipuri de SF scrise de persoane de culoare, în special futurisme indigene?

BW: Cred că secretul este să încerci să demontezi cât mai multe dintre presupunerile care se strecoară în imaginația SF.

Când ne uităm la SF-ul anglofon din anii 1960 sau 1970, este destul de evident că vedem sexismul și rasismul sau ideologia lor politică, dar este adesea mai dificil să găsim presupozițiile ascunse mai adânc, adică însăși acea bază a SF-ului care provine din colonialism, așa cum spune Rieder.

Reacția leneșă față de science-fiction-ul scris de autori indigeni sau de culoare se poate datora faptului că lucrările lor sunt considerate a fi prea fanteziste sau lipsite de anumite încărcături ideologice. Așadar, este vorba să recunoaștem ceea ce face science-fiction-ul să fie science-fiction, indiferent de țara de origine, iar cartea mea încearcă să facă o ingenerie inversă cu acel tip de gândire.

ST: Titlul cărții tale face referire la spațiul cosmic și sugerează chiar explorarea spațiului și terraformarea, dar se referă în mod evident și la narațiunile despre „contact prim” (first contact) și la presupusa pustietatea noilor teritorii, care ascunde acapararea de terenuri și acumularea primitivă în cadrul settler colonialismului și nu numai. Cum se leagă termenul terra nullius folosit de colonizatorii europeni de utilizarea recurentă a așezărilor/coloniilor spațiale sau chiar a „lumilor extraterestre” atât în SF, cât și în cursa spațială guvernamentală din ce în ce mai privatizată?

BW: Uninhabited începe cu terra nullius într-un fel, având în vedere că termenul este strâns asociat cu violența exercitată de britanici în Australia și Noua Zeelandă.

Exterminarea multora dintre aceste popoare aborigene a fost considerată îngrozitoare chiar și de către servitori loiali ai imperiului precum Darwin și, mai ales în cazul exemplelor mele, de către HG Wells, în sensul că aceste evenimente au inspirat direct lucrarea Războiul Lumilor.

Acest lucru trebuie privit ca fiind foarte diferit de colonizarea Marte-ului sau a unei planete lipsite de viață. Desigur, există o atitudine comună într-o măsură minoră – că ceea ce este considerat ca fiind nelocuit oferă un spectru larg care permite luare în posesie, indiferent de formele de viață preexistente, umane sau de altă natură. Dar visurile corporatiste legate de Marte nu sunt coloniale în același mod, ele împărtășesc un motiv expansionist, dar au o formă diferită de justificare și o formă diferită de violență. Spațiul intermediar aici este actuala strategie extractivistă, în special în cazul alimentării economiei informatice.

Moștenirea colonialismului este încă prezentă, în sensul că accesul rămâne același, chiar dacă nu există sclavie explicită, există sclavie salarială, care este ramificată ca urmare a colonialismului din trecut și a subdezvoltării intenționate (în special în numeroase părți ale Africii).

Astfel, deși a merge pe o planetă „moartă” precum Marte pare radical diferit de la a pretinde că un teritoriu ocupat de oameni este nelocuit, al doilea sau al treilea pas, din punct de vedere istoric, este acela de a aduce acei oameni pe care îi consideri mai puțin umani pentru a „elibera” resursele acestui loc presupus mort. Având în vedere dragostea lui Elon Musk pentru Robert Heinlein, nu este greu să ne imaginam ce visuri libertariene nutrește el, vrând sa aducă oameni de aici și de a-i exploata pe un nou exo-Pământ pentru a extrage resursele de acolo umplându-le ultra-bogaților viitorului visteriile etc.

ST: Ce rol joacă opera Sylviei Wynter, în calitate de critic, filozof și teoreticiană de origine din Caraibe, în gândirea și conceptualizarea rolului science fiction-ului în lumea de astăzi în particular? Poți să dai câteva detalii despre rolul ei în critica lui foucaultiană sau de ce modelul lui Foucault privind schimbarea epistemelor este atât de nepotrivit pentru istoria biologiei? Cum ai introduce opera ei celor care nu sunt familiari cu ea și ce lucrări sau eseuri ale ei ai recomanda?

BW: Opera lui Wynter este extrem de complexă, dar o parte din ea constă în faptul că ea e mai foucaultiană decât Foucault în câteva privințe. Ea este o gânditoare a genealogiilor, dar, în același timp, gândirea genealogică necesită un model demonic însoțitor, un fel de perspectivă din nicăieri, pentru a găsi conceptele universale sau aproape universale adecvate care să însoțească materialele analizate.

Modelul demonic provine în primul rând din fizică și statistică (în special din termodinamică), dar Wynter este interesată de acesta într-o formă biologică. Această perspectivă de nicăieri este în mod explicit speculativă, inexistentă și trebuie întotdeauna legată de un teren anume (de aici și numele cărții lui Katherine McKitrick despre Wynter, intitulată Demonic Grounds) pentru a putea fi utilă. Wynter consideră că locurile de la periferie sunt deosebit de informative pentru acesta perspectivă demonică și cred că acest lucru, combinat cu perspectiva ei decolonială, arată limitele lui Foucault, evidente în privilegierea anumitor perioade de timp sau în viziunea sa decisiv franceză și Europeană. Cred că „Beyond Miranda’s Meanings: Un/Silencing the «Demonic Ground» of Caliban’s ‘Woman” nu este un punct de plecare rău, întrucât multe dintre celelalte eseuri ale ei sunt puțin descurajante din punct de vedere al dimensiunii și densității lor.

ST: Poți să ne reamintești de ce teoria lui S. Wynter despre om se îndepărtează sau modifică accepțiunea occidentală biocentrică și teleologică despre om? Cum funcționează seria menționată de tine, de la Om1 (oamenii ca ființe raționale politice, Homo politicus, dominant aproximativ din Renaștere până în secolul al XVIII-lea), care evoluează spre Om2 (practic, construcția umană definită biocentric în termeni social-darwiniști ca fiind cea mai puternică sau cea mai adaptată), ca mituri fundamental occidentale?

BW: Pentru Wynter, una dintre problemele centrale ale Occidentului este universalismul său provincial, adică acea Europă care are o viziune limitată asupra omului (umanității) și consideră că aceasta este valabilă pentru toți oamenii. Forma acestei viziuni se schimbă în timp, deși foarte lent și inegal, de la o viziune cosmologică, la una politico-cosmopolită, la una socio-biologică. Acestea funcționează ca mituri, deoarece poveștile care stau la baza lor direcționează gândirea, forțând descoperirea și cunoașterea să orbiteze în jurul lor ca în jurul unui obiect static. Desigur, faptul că conceptul de Om se schimbă (de la 1 la 2, de la politic la socio-biologic) arată că această presupunere este o construcție și nu un adevăr.

Anumite noțiuni justifică construcția omului, indiferent de modul în care este construit Omul, cum ar fi conceptul de rasă. Deci, în timp ce în Omul 1 rasa era o construcție antropologică cu conotații religioase, iar în Omul 2 este o construcție pseudo-științifică bazată în principal pe teorii eugeniste, economice și politice, aceeași ierarhie este menținută datorită caracterului european al calităților universale presupuse ale omului. Este o versiune foarte complexă din punct de vedere istoric și genealogic asemănătoare unei băuturi vechi vândute în sticle noi.

ST: La un moment dat, menționezi că o mare parte din science fiction-ul occidental, inclusiv producțiile cinematografice și televizate, „rămâne prins între Cyberpunk Grit și Cosmopolitan Twee”. Poți să ne dați mai multe detalii despre asta, poate cu câteva exemple relevante?

BW: Da, este un subiect pe care mi-aș fi dorit să îl explorez mai în detaliu.

În esență, mă refer la faptul că o mare parte din science fiction pare blocată între versiunile science fiction din anii 1970 și cele din anii 1980… între politica vag liberală a Star Trek, care a devenit mai puțin experimentală din punct de vedere politic de-a lungul timpului, și versiunile TV ale unor seriale precum Altered Carbon sau altele, care sunt distopice și ajung adesea să susțină un fel de individualism libertarian. Un serial care a reușit să evite acest lucru a fost The Expanse, în sensul că el se referă în mod explicit la politica de clasă opusă unui fel de defetism cyberpunk. De asemenea, cred că science fiction-ul și fantasy-ul s-au contopit în multe feluri pe care personal nu le găsesc interesante… mai ales când acest lucru evită mizele politice ale noilor tehnologii.

ST: Există o lungă istorie a orientalismului și a discriminării împotriva a ceea ce a fost alterizat și etichetat ca „orientalizat” fie ca e vorba de „lăutarism”, prea predispus la amestecuri/hibriditate și „insuficient” european de către filosofii români de dreapta precum Noica, în special când e vorba de curente muzicale și fertilizarea lor reciprocă istorică. În capitolul Mirages of the Techno-Orient, discuți pe larg temele profund rasializate ale alterității orientaliste. Poți să ne prezinți pe scurt critica adusa orientalismului, în special, față de orientalismul ecologic (de mediu), care nu se limitează la americanii de origine asiatică din science fiction (care, după cum menționezi, este încă dominată mult prea mult de vocile nord-americane)?

BW: Aceasta este o întrebare dificilă… un film care m-a ajutat să mă gândesc la acest lucru a fost un scurtmetraj intitulat Nigawasum, realizat de cineastul adivasi Subash Thebe Limbu, care mi-a fost recomandat de un student.

Filmul se joacă cu călătoria în timp și imagini filmate cu drona plasate în ceea ce europenii ar numi „Orientul Îndepărtat” și care au fost romanțate de personalități derivate tradiția spiritualista/spiritista și teosofie. În loc să vadă „Orientul” ca pe un loc al viitorului ornamental, filmul folosește povestirea ca pe un dispozitiv de călătorie în timp.

Sentimentul pe care mi-l transmite filmul este o ramificație a ceea ce văd și în filmul Neptune Frost regizat de Saul Williams și Anisia Uzeyman (2021) care anarhizează și decentralizează albul cyberpunk-ului în moduri interesante. O mare parte a combaterii orientalismului, sau a altor forme de colonialism esteticizat, constă în a arăta cum conținutul poate exista fără treaba asta. Acest lucru se leagă și de întrebarea anterioară, referitoare la modurile în care putem ieși din starea calcificată a istoriei politice anglo-europene, care supra-codifică posibilitățile imaginării science-fiction.

ST: Dacă ar fi să dăm un exemplu deosebit de dăunător de teorie fringe care s-a răspândit trecând dinspre science fictionîn cultura din jur, acesta ar fi probabil teza „astronauților antici” (sau paleoastronautică), care a fost deosebit de populară în România după traducerea cărților populare ale lui von Däniken (decedat recent). Cum abordezi uplift-ula cesta din science fiction în carte, care e la înalt rang în narațiuni coloniale și auto-colonizatoare încă foarte populare populare influențate de teoriile paleoastronautice (având în vedere chiar și franciza Alien, prequelul Prometheusetc.)?

BW: Recent am terminat un curs despre Uplift la Dresda și am petrecut o săptămână discutând despre Däniken.

Studenților nu le venea să creadă ca exista versiunea de film documentar a cărții Carele Zeilor, dar în același timp au găsit-o captivantă. Aceasta indică o tendință generală în vremuri complexe de a te baza pe „povești simple”, și asta are ceva în comun cu revenirea teoriilor eugeniste, a naționalismului alb și a altor discursuri de extremă dreapta și chiar de centru-dreapta.

Cărțile lui Däniken prezintă o serie de exemple și apoi le invocă ca dovadă a ideii că extratereștrii au creat tot ceea ce occidentalii nu puteau înțelege (cum ar fi capetele de pe Insula Paștelui), chiar dacă știm bine cum au fost realizate. De aceea există ceva atât de deprimant în teleologia leneșă a filmului Prometheus, care este în mod explicit anti-darwinist. Oamenii încă se tem foarte mult de contingență, chiar dacă aceasta este motorul noutății în istoria vieții.

Uplift-ul este în mare parte eugenie ascunsă, care se joacă cu granița dintre om și animal și fantasmează despre validitatea IQ-ului, chiar dacă unele texte, precum Insula doctorului Moreau scrisă de Wells, pot fi citite cel puțin ca fiind de centru-stânga sau ca punând sub semnul întrebării însăși ideea de a ridica animalele la un nivel superior. În ciuda faptului că este un film Marvel, ultimul film Guardians of the Galaxy a fost de fapt o expunere foarte bună a tuturor formelor diferite de înălțare (uplift) și a eticii asociate cu fiecare dintre ele – ce înseamnă forma de viață inferioară și de ce este dificil de programat inteligența nouă etc.

ST: Poate că asta are legătură cu faptul că puțini știu astăzi că o mare parte din entuziasmul contemporan pentru tunelurile ascunse din Carpați (așa-numitele „tuneluri Bucegi”) au una dintre sursele sale principale ideea unor civilizații precataclismice (de exemplu așa zisa civilizație ipotetică Masma propusa de Daniel Ruzo care vizitează România socialista găzduit de Ana Aslan în anii șaizeci). Astăzi, acestea par a fi o ramificație a teoriilor naziste scandaloase despre Hollow Eearth. Care este părerea ta despre acest subgen și continuarea lui în filmele recente cu Godzilla?

BW: Cred că trebuie scris ceva despre conținutul acestor teorii pseudoștiințifice și despre depolitizarea lor.

Anul trecut am ținut un curs despre diversele tărâmuri mitice utilizate în teoria politică de dreapta și de extremă dreapta (Atlantida, Mu, Lemuria etc.) și s-a pus constant întrebarea cum și dacă se poate separa fructul de pomul otrăvitor. Aici pseudo-știința apare ca o provocare la adresa autorității și un avantaj pentru gândirea conspirativă – pământul gol pe dinăuntru și pământul plat sunt considerate rebele sau radicale din punct de vedere politic, deoarece contravin establishement-ului. Dar hollow earth și multe alte noțiuni ezoterice au apărut în al doilea val, în plină era victoriană a colonialismului – iar teosofia este nimic mai puțin decât colonializare culturală a Indiei etc.

Ideile spiritualiste despre rasă provin dintr-o încercare anti-darwinistă și naționalistă de a defini obârșia de sânge sau apartenența adecvată a noilor națiuni sau a imperii în declin, inventând o istorie care este așa zis ascunsă, ștearsă și așa mai departe (acesta este același tip de rahat pe care A. Dugin îl face cu conspirația Tartaria etc.). Poate părea o prostie pentru unii, dar un exemplu excelent, despre care aș dori să scriu, ar fi Hellboy.

Hellboy abordează toate aceste teme ezoterice, lovecraftiene, teosofice, dar încearcă să mențină o politică de centru-stânga în raport cu ele (parțial rămânând în perioada de după al doilea Război Mondial). Filmele Godzilla sunt similare, cu diferența că acestea din urmă pun un accent mai mare pe temele de mediu, care adesea intră în conflict cu temele ezoterice la nivel tehnologic, dar nu în mod explicit cu politicilor din spatele lor.

ST: La un moment dat, menționezi că „ambele ficțiuni post-apocaliptice servesc la alimentarea fanteziilor stângii și dreptei despre evadarea din viața contemporană în forma lor relativă” și că ele umplu golul din spectrul ideologic, de la retragerea conservatoare către o viață mai pură, neatinsă de păcat și de perturbările tehnologice (escatologia creștină), până la diverse mișcări de „întoarcere la natură” (anarho-primitivismul radical)? Poate SF-ul post-apocaliptic să evite astfel de capcane?

BW: Cred că este foarte dificil să eviți acest lucru… și, din nou, revenim la întrebarea ta referitoare la cosmopolitismul twee (afectat) și cyberpunk grit (dur).

Mi-a venit această idee când mă aflam într-o zonă rurală din Arizona, unde se putea observa diviziunea stânga-dreapta în curțile oamenilor, dar toți erau fani Walking Dead. Narațiunile post-apocaliptice generează o atmosferă de „vremuri mai simple”, care poate fi asociată cu masculinismul alb și autosuficiența (rătăcitorul prin pustietate, străinul care vine în oraș din Western-uri), dar poate invoca și fanteziile soției tradiționale (trad wife) sau fanteziile de stânga despre viața agrară și comunitatea reală. Acest lucru joacă și pe forma negativă a acestei idei, și anume „oamenii sunt adevărații monștri”, noțiunea că narațiunile post-apocaliptice servesc drept dovadă a naturii sângeroase („red în tooth and claw”), adică ideea ca doar legea ne împiedică să fim monștri absoluți unii față de alții.

Unele narațiuni s-au opus în mod eficient acestei idei, cum ar fi Station 11, care încearcă cu adevărat să arate cum s-ar putea forma o comunitate într-un mod care să nu fie de tot rahatul. O altă operă care îmi vine în minte este The Girl with all the Gifts, care sugerează că poate ar trebui să apară și altceva decât umanitatea, dar acest lucru trebuie să evite opiniile anti-nataliste prea facile. Narațiunile post-apocaliptice cu consecințe extraterestre ciudate și neprevăzute evită, de asemenea, acest lucru, în parte, cum ar fi cărțile Rosewater (Wormwood Trilogy) de Thade Thompson.

ST: O ultimă întrebare: cartea ta se străduiește cu adevărat să descentreze SF-ul anglo-american și încearcă să „universalizeze” SF-ul pe o bazediferite, pe bazeleunor traduceri în curs de realizare și încă – în mare parte – nefinalizate ale SF-ului global (inclusiv ficțiunea speculativă). Tu urmezi în mare parte schema geografică a ONU și refuzi „extractivismul cultural” care folosește SF-ul doar ca materie primă pentru teoretizare. Cum ai găsit autori SF pe care ii consideri relevanți, sau materiale audio și vizuale aferente? Crezi că viitorii cititori SF din secolul XXI (inclusiv fiica ta Viola, căreia îi este dedicată cartea) vor naviga mai ușor sau mai greu în spațiile online fragmentate, precum și printr-un canon SF încă dominat de autori nord-americani de secolul XX (mă gândesc aici la adaptările Dune sau Foundation)?

BW: Este o întrebare dificilă.

În ceea ce privește găsirea de texte, cred că cărțile sunt mult mai interesante și mai ușor de găsit (mai ales cele scrise de autori din afara nucleului imperial) decât mediile vizuale (sau cel puțin filmul și televiziunea). Așa cum am menționat mai sus, televiziunea și filmul încă exploatează cărți și filme din anii 1970 și începutul anilor 1980 (Star Trek, Star Wars, Foundation, Dune etc.). Cred că o mare parte din acest lucru se datorează evitării riscurilor – science fiction-ul este costisitor și, în general, în cazul ficțiunii de gen, se dorește angajarea în proiecte de anvergură, adică francize care pot fi exploatate timp de decenii. Asta nu înseamnă că toate trilogiile vor fi ecranizate – unele dintre cele mai interesante opere, precum Ninefox Gambit (The Machineries of Empire #1) sau Too like the Lightening (Terra Ignota 1#), mi se par aproape imposibil de ecranizat.

În acest sens, există o mare discrepanță între cuvântul scris și narațiunile vizuale când vine vorba de ficțiunea speculativă.

În plus, romanele pot aborda mai liber întrebările legate de non-uman într-un mod care este mai greu de redat pe ecran într-un mod satisfăcător (deși un film precum Arrival bazat pe o povestire de Ted Chiang a fost o încercare decentă în acest sens). Mă întreb dacă va exista o altă formă de media care să facă posibilă ficțiunea științifică realizată independent (prin reducerea costurilor de producție etc.), dar într-un mod care să nu se limiteze la videoclipuri AI slop… ar fi frumos să vedem asta. În cele din urmă, aproape toate recomandările bune de science-fiction pe care le primesc în zilele noastre provin din căutări pe Reddit sau Discord… dacă știi ce nișă cauți, acestea sunt mai bune decât recomandările bazate pe algoritmi, care vor tinde întotdeauna sa dea exemple cam fade și insipide.