Peste vacanța de Crăciun Alin Răuțoiu l-a bătut la cap pe Ștefan Tiron cu ce vedea pe X, the Everything App și ne-a amenințat că ne dă jos site-ul dacă nu publicăm „discuția”. Tiron zice niște chestii interesante.

Alin: Nu știu sigur dacă ai fost atent, că s-a lansat trailerul pentru ecranizarea lui Nolan a Odiseei, dar s-a întâmplat ceva interesant. Încă din primele poze cu Matt Damon pe platou, îmbrăcat în armură grecească întunecată, filmul s-a trezit criticat de istorici și arhitecți profesioniști și amatori pentru lipsa de acuratețe istorică. Mie mi se pare că oricât de anoste și Hollywood ar fi costumele din film, e cope maxim să ne prefacem că armuri chipurile potrivite pentru Epoca de Bronz n-ar fi complet ridicole. Anyway, besides the point, apare trailerul. Deși devine clar că filmul se plasează într-o zonă ca ceva precum Excalibur sau The Green Knight, vaietele și miștourile pe seama lipsei de acuratețe istorică s-au reluat. Ceea ce nu m-ar deranja foarte mult. Nu-mi place Nolan într-atât încât să simt nevoia a-i apăra onoarea când sigur va scoate încasări de gorilioane de dolari, dacă nu aș simți cu urechile mele sensibile un semnal parazit. Îl vezi foarte clar printre cei care se plâng că Athena e jucată de Zendaya, unde subtextul vaietelor e subtil ca…dialogul dintr-un film de Nolan. Multe alte postări de genul bat în aceeași direcție, însă mai ascuns. Atât de ascuns că-mi dau semăna că sun ca un nebun dacă le reclam ca reacționare. Până la urmă, ce e reacționar la a vrea ca un film despre epopeea Greciei antice să fie la fel de colorată, nu și în pielea actorilor, ca imaginarul helenistic însuși? În principiu nimic, ca opțiune personală sau ca curiozitate de cum ar ieși. Și totuși…

Totuși, una la mână, așa funcționează dog whistles. Afirmații perfect rezonabile sau măcar defensible ajung să ascundă intenții impardonabile. Problema e că intențiile se pot clarifica doar la o lectură simptomatică, când iar și iar, aceiași oameni care vor un film colorat, pestriț, luminos, despre eroismul grecilor antici și necoruptă de cinismul contemporan, sunt oameni care ajung să populeze spectrul extremei drepte, fie ca-s trumpiști ghiolbani, fie că-s fasciști ezoterici. Doi la mâna, c’mon, relativ puțină literatură grecească este eroică și necomplicată în felul ăsta apolinic (wink), iar Odiseea e printre cele mai puține. De aia cred că nu e vorba doar despre un soi de discurs neo-straussian cu ajutorul cărora reacționarii se anunță unii altora în public cu ajutorul unor simboluri și poziții arbitrare, camuflate în poziții pe care ar putea destul de bine să le ia și un om normal. Cred că funcționează astfel și e cam înnebunitor că oameni de bună credință nu-s atenți, dar mai înnebunitor mi se pare chiar că e ceva imanent greșit, anti-artă și anti-uman în a cere o suprastimulare estetică și totodată a accepta de la povestire doar monotonie pe plan emoțional, tematic, moral.

Am mai multe exemple în afară de Odiseea, dar e cel mai recent și cam cel mai bine mascat mesaj parazit de până acum. Dar până să le înșir, vreau să știu dacă ți se pare că am de ce să fiu înnebunit de situația asta sau doar-s nebun? Ai observat și tu asemenea fenomene? 

Ștefan: Recunosc că nu am văzut imaginile de pe platoul lui Nolan. Dar Odiseea, e cert că e și azi  material predilect pentru cultura înaltă, mai ales ținând cont că discuția atrage imediat arheologi, istorici, dar și amatori (și, culmea, având în vedere originile ei oral-aurale, „din gura poporului”, ca să zic așa). Eu sper totuși să fie o epopee „în sandale” contemporană (mă refer la producțiile italiene din zona de exploitation și estetică camp kitsch), dar, ținând cont că e Nolan la volan, aș zice că va fi vorba de mult aplomb și multe ambiții.

Partea filoelenă mi-a fost, recunosc, întotdeauna dificil de apucat, pentru că priming-ul în istoria artelor începe, dacă nu cu Vasari, atunci cu o doză serioasă de Pericle. Recunosc că dezvoltasem destul de timpuriu un fel de elenofobie, ținând cont de cât de bine era cotată Grecia antică atât în contextul german neoclasicist (dar și în cel englez), cât și de faptul că partea de bizantinism și moștenirea celei de-a doua sau a treia Rome păreau opresive. Probabil era o aversiune juvenilă defensivă (orice nu mirosea a clasicism era binevenit).

În cazul germanilor, căutarea Troiei a fost un fel de quest național bizar, care duce, din păcate, la înscenările naziste ale lui Riefenstahl, cu discobolul și așa mai departe. Ca să nu mai menționez europenismul și occidentalismul de dată recentă. Pe scurt, nu cred că ești nebun.

Ba chiar, în mijlocul secolului al XIX-lea, asistăm la o primă fuziune megalomană naționalistă eleno-germanică de după războaiele napoleoniene, când busturile eroilor culturali sunt amplasate de un rege bavarez într-un fel de Walhalla pseudo-grecesc (lângă Donaustauf, pe Dunăre). Dar poate ar fi utilă o întoarcere la originile dezbaterilor care au scindat și animat specialiștii începând cu Johann Joachim Winckelmann (wink wink): dificultatea de a accepta cât de greu se lăsau polis-urile grecești împinse în categorii estetice curățate, epurate, „albite”.

Și, ținând cont de cât de greu le-a fost să creadă și să accepte că templele și statuile erau colorate și vopsite „ca la bâlci”, vorba aia, iată cum acestea devin utile mai curând conjuncturii elitelor europene împinse de formarea statelor-națiune, de presiuni industrial-creative și de manufactură (Revoluția Industrială). Țin minte, de exemplu, povestea magnatului Josiah Wedgwood, a cărui strănepoată se căsătorește cu Charles Darwin.

Capitalistul Josiah făcuse o căruță de bani din multiplicarea la scară industrială (la el se observă foarte bine efectul diviziunii muncii, inclusiv producția la scară mare cu ștanțe speciale) a ceramicii, cu care a saturat practic piața britanică, răspunzând unor mode, dar și producându-le. Una dintre ele a fost declanșată de descoperirea Pompeiului, când pattern-uri romane vechi, cu ornamente și modele arheologice (sau derivate din noile publicații), devin un fel de catalog IKEA. Brusc, reproduceri și adaptări ale artei vilelor romane umplu casele burgheziei—care voia să fie nu doar rafinată, ci și „legată de origini imperiale” si ambiții comerciale prezente. Probabil că asta se încadrează în întreaga modă istoristă, desigur ținând cont că piața de chinoiseries era deja saturată.

Aceste descoperiri arheologice funcționau ca un declanșator intelectual, cultural, dar și economic și politic în secolele XVIII și XIX. La fel ca descoperirea grupului sculptural elenistic Laocoon și eseul scris de Lessing în secolul XVIII despre limitele picturii și poeziei—prima încercare modernă de a defini și separa cele două sfere ale artei—despre reprezentarea și estomparea emoției în artă. Acestea influențează însăși disciplina esteticii în formare și lansează discuții despre expresie, frumos și moștenirea Greciei antice până azi.

Acest extractivism cultural funcționează și altfel: de multe ori Grecia devine simplu teren de proiecte naționaliste sau chiar de legitimare imperială a marilor puteri. Vrei să-ți asiguri descendența de la democrația greacă? Vrei să te adapi din filonul fondator eurocentric? Deschizi o școală de arheologie la Atena. Desigur, exagerez, dar cam asta am simțit când am ajuns prima dată la Atena. Și să nu uităm de monumentul Lordului Byron, ori de fiecare dată când vedem lumea inflamându-se pe tema tunicilor și armurilor elene. Cu atât mai tristă devine situația Greciei asediate de Troika și mai evidentă ipocrizia Germaniei presupus filoelene, când vine vorba să-i păsuiască pe datornicii greci — canci.

Trebuie repetat și faptul că așa-zisa marmură a lui Elgin (friza Partenonului) are o soartă similară cu arta extrasă și furată din Asia, Africa și America de Sud: dusă, chipurile, pentru a fi adăpostită de atacurile otomane din timpul războiului de independență grec, dar transformată, de fapt, într-un fel de proprietate privată a unor magnați englezi care, la rândul lor, falimentează. Pe de altă parte, prima expunere a marmurei Partenonului în Anglia a avut loc, din câte știu, într-o sală de sport — o hală unde aveau loc meciuri de box — parte din noua cultură fizică, așa-numitul „creștinism muscular”, dar și cu rol în estetica noilor reviste queer homoerotice de la 1900.

Pe de altă parte, mi se pare interesant cum apar exemplele homerice în spațiul politic de azi: de pildă, o variantă (mai mică) a calului troian, pe care scria Palantir, a apărut în fața guvernului german cu ocazia unui protest, anul acesta, legat de protecția datelor, de trumpismul inerent al acestei companii și de modul în care Palantir încearcă să-și facă loc în aproape toate cotloanele poliției și pazei de frontieră din Germania si Europa.

Da, probabil că ai dreptate când vorbești despre „dog whistles” și despre felul în care acestea se regrupează—cu o nouă ocazie, de data asta Odiseea sau epoca homerică—sub forma unor mârâieli de genul „corecturi îngroșate”, pedanterii online, dar și a ideii recurente că „iată, din nou mi-au anulat bucuria” sau „mi-au furat plăcerea mea simplă și binemeritată”. Dar probabil că am dat prea multe exemple pan-elene și tu te gândeai și la alte lucruri.

Alin: Da, eu mă gândeam la multe exemple din pop culture și discuții de internet. Dar ce spui, pe lângă că e interesant în sine, mă ajută în două locuri. În primul rând amână momentul când voi trăda cât de limitată e plaja mea de consum cultural, în al doilea rând îmi confirmă că ce văd online acum nu e un fenomen chiar nou și că pe undeva mai ales nemții sunt de vină.

Chiar uitasem de problema policromiei statuilor și templelor grecești, deși e și el un exemplu perfect al fenomenului despre care vorbesc. Țin minte că până nu demult se redescoperea în presa de consum general că arhitectura și arta antichității clasice n-ar fi fost deloc atât de sobra, elegantă și monocromă precum ne-a tot fost prezentată. În fața acestor revelații, deloc noi, conservatorii și reacționarii de tot felul spumegau în fel și chip pentru că istoricii cultural-marxiști, postmoderniști (era înainte ca woke să intre în circulație) colorau, la propriu și figurat, moștenirea albității, la propriu și figurat, antice. Astfel au răsărit zeci de conturi cu statui albe greco-romane la poza de profil pentru a lupta cu „degenerarea” lumii contemporane sub spectrul postmodernismului. Acum lucrurile parcă s-au inversat, iar cam aceeași categorie de oameni cere culoare, ornamente, decorațiuni pentru a le fi satisfăcută pretenția de acuratețe istorică. Ceea ce nu înseamnă că marxiștii culturali postmoderni au câștigat.

În această reprezentare istorică corectă nu se cere reprezentarea muncii și a celor care muncesc, marea lor majoritate sclavi. În această reprezentare istorică corectă nu este tolerată reprezentarea imperfecțiunilor, a degradării, a patinei timpului. În această reprezentare istoric corectă se cere îmbrăcarea tuturor combatanților în armură completă, deși asta era doar privilegiul căpeteniilor. O lume antică colorată, doar arhitectonic și vestimentar, nu e suficientă, ci statuile și zidurile nu pot să fie bătute de soare și de vânt, cu foițele de aur furate sau căzute, ci fix ca în momentul când meșterii și-au terminat treaba; hainele, mantiile, armurile nu pot fi roase, murdărite, tocite, decolorate. E supărător că în critica unui film care inevitabil va fi convențional, middle-brow, eurocentric, masculinist, foarte multe persoane „woke” își lasă argumentele și pozițiile parazitate de dubioși care vor să înlocuiască neoclasicismul mohorât al lui Nolan cu ceva mult mai rău: o imagine technicolor a istoriei care anihilează istoria, care nu acceptă trecerea timpului, care nu concepe transformări sociale de-a lungul unor longue durée care explodează revoluționar.

Ștefan: Dar când vorbești despre percutarea acestui tip de interes fulgurant pentru un subiect „arzător” (adaptarea recentă a unui clasic homeric), ea e poate inevitabilă azi. Tind să cred că nu e doar un strigăt de oprobiu, un instinct de apărare sau o poftă de a te încadra în jurul valorilor „adevărate”. Revine parcă mereu nevoia de a atribui diminuarea plăcerii (a jouissance-ului) unor neconcordanțe sau unui joc extern, unor inevitabile manipulări estetice și deformări de conținut din partea industriilor, trădării „creative”, cancel culture-ului, astfel încât totul se reduce rapid la nerespectarea canonului sau la încălcarea dezideratului eroic ori marțial. Poate că nu e doar ceea ce probabil am tot întâlnit la noile trilogii Star Wars sau LOTR ori la orice altă franciză sau fandom aferent, care adăpostește și camuflează reacționari de serviciu.

Alin: Plăcere care este deja diminuată de condițiile de trai (creșterea costului traiului sub infație și datorii, condiții de muncă care se înrăutățesc). Iar cum arta, mai ales joasă, reflectă într-o măsură—contează prea puțin dacă din mimetism mecanicist, cinism sau studiu inspirat—viața socială, și ea va fi întunecată, mohorâtă, deprimantă. Dar în mintea reacționară cauza și efectul se inversează. Aproape același discurs a avut loc și privind reprezentarea Evului mediu. De fapt, acum îmi dau seama că dezbaterile stârnite de primele imagini din viitorul Werwulf al lui Eggers au anticipat perfect discuțiile din jurul Odiseei, deși pe o scară mai mică. 

De ceva vreme medieviști mai woke și ne-woke sunt supărați pe Hollywood că în filmele și seriale cu acțiunea plasată in Evul mediu plouă sau măcar e ceață tot timpul, totul este gri și căcăniu și murdar și înglodat. Drept dovadă că lumea medievală deborda de fapt de culoare sunt aduse picturi și ilustrații kitchioase de pe la 1945 sau manuscrisele iluminate. Deci, reprezentări care nu doar că au alte griji decât să redea lumea cu fidelitate grafică, dar care nu-s reprezentări ale iobagilor, ale calfelor sau chiar ale nobililor în momente, majoritatea momentelor, care nu cer pompă. În principiu mi se pare o problemă inventată frica Hollywood-ului de culoare vestimentară în vremuri medievale când de fapt nu prea-s așa multe filme și seriale de epocă, iar acolo unde chiar s-a desaturat imaginea, problema cred că stă mai degrabă în lipsa unui buget rezonabil pentru garderobă și recuzită, respectiv pentru o direcție de imagine care să prindă gamă cromatică fără a arăta ca un desen animat. Iar în particular, chiar nu mi se pare o problemă că plouă într-un film horror sau că într-un târg oarecare din Franța, într-o zi oarecare lumea nu e veselă p-afară în haine de sărbătoare.

Dar multor oameni cu căști de cavaler la poza de profil li s-a părut o problemă, precum și multor oameni „woke”, care au auzit de la medieviștii woke că și în Evul Mediu lumea se îmbrăca frumos. Deci fenomenul e cam același nu numai în aparență, ci și în esență. Un discurs cândva progresist (oare?), este adoptat de extrema dreapta, parazitat și transformat din interior într-un discurs care critică modernitatea contrastând-o cu un trecut imaginat nu doar poate mai colorat și jovial decât ar fi cazul, ci lipsit de propria dimensiune istorică și istoricizabilă, de propria relație cu alteritatea, din care dispare dimensiunea muncii prin evacuarea tocmai a celor care muncesc din categoria reprezentabilului. Iar aici lucrurile mi se par că devin într-adevăr de speriat, deoarece în acest discurs se redescoperă posibilitatea juisării, cum zici, prin distrugerea celuilalt.

Cred că lucrurile devin mai clare dacă ne uităm la cum se raportează asemenea discursuri la personajele negative din povești, în special demonii și extratereștrii. E un anime foarte simpatic, Frieren: Beyond Journey’s End, care a bucurat foarte mult internauții ciudați că demonii antagoniști (mazoku) sunt niște ființe ontologic rele. Deși arată cam ca oamenii, demonii nu sunt oameni și nu vor altceva decât să  provoace oamenilor suferință. Pe lângă forță brută și magie, ei pot minți, înșela, se pot preface și văieta, orice numai să ajungă la om. De aceea trebuie ei nimiciți întâi. Îți dai seama că premisa asta a fost balsam pentru toți cei sufocați de atât de multe povești care pledau pentru compasiune, înțelegere, iertare, iubire între popoare și națiuni. Povești, de exemplu, ca adaptarea pentru Netflix a jocului Devil May Cry, unde, pentru că Adi Shankar are o viziune politică impenetrabil de stranie, demonii devin ceva metaforă pentru imigranți. E puțin spus că serialul n-a fost genial, dar nicio gafă de ritmare a poveștii n-a supărat o anumită categorie de utilizatori de Twitter, care probabil au aflat detaliul ăsta de la alți utilizatori, mai mult decât ideea că niște literalmente demoni n-ar trebui măcelăriți pe loc de personajul principal vânător de demoni. Bănuiesc că nu din prea multă evlavie apare atitudinea asta. Apoi, ca un ceasornic, cineva se uită la Starship Troopers al lui Verhoeven și se amuză că stângiștii găsesc filmul a fi o parodie, deși foarte clar gândacii sunt urâți și scârboși, iar protagoniștii arieni sunt așa chipeși, ofițerii așa bine îmbrăcați. E adevărat că poate după Armor de Steakly, Forever War de Haldeman, după ce George Lucas a transformat by default infanteriștii stelari în răcanii marelui villain, cel mai subversiv lucru pe care Verhoeven ar fi putut să-l facă era să fie 100% serios. Dar și să-l doară undeva de trauma săracilor naziști spațiali în timp ce ți se face milă de gângăniile. grețoase e destul de tare. 

Ca sa închei înșiruirea de exemple, fanii de dreapta ai universului Warhammer 40K (o franciză britanică cu toate, unde acțiunea se petrece într-un univers în care ai toate poveștile space opera la un loc), au uitat că tot hazul universului stătea în faptul că nu avea vreun soi de personaje pozitive, ba chiar dintre toți posibilii candidați au ales tocmai niște malaci spălați pe creier. Fiindcă-s oameni care se bat și cu demoni și cu gândaci uriași spațiali și uneori mai câștigă. Exemplul ăsta-i poate cel mai jenant și marginal, dar când încă din 2016 Trump ajunsese portretizat ca Împăratul Zeu din WH40K, nu cred că felul în care se raportează lumea la franciză nu ne spune nimic despre cum se raportează la politică, la imigranți și la alte categorii vulnerabile.

Ce mă gândesc e că, într-un fel, chiar am făcut cum a zis Fukuyama și am repornit istoria, înțeleasă ca luptă pentru recunoaștere. La un moment dat ne-am săturat de cinismul ăsta de final de istorie unde n-avem oameni buni și răi în povești, fie că toată lumea e la fel de rea, fie că toată lumea e ok, doar unii-s neînțeleși. Însă în loc să încetăm a mai spune povești al căror conflict apare între oamenii buni și cei răi (care pot fi oameni sau demoni sau extratereștri) am dat înapoi. Iar primele rafale de regres n-au venit de la reacționari. Nu că n-ar fi încercat. Au încercat, dar cam degeaba. Campaniile Sad Puppies și Rabid Puppies cam au fost furtuni în pahar de apă. Tot progresiștii cred că au fost cei care au dat înapoi crezând că merg înainte. 

Ștefan: Ce spui e parcă un episod din Rick and Morty, în care dreptacii încearcă să găsească un fel de Arthur Prime sau Ulysses Prime, sau Starship Trooper Prime, după indicii date de arheologi, și în același timp să ocupe—dacă nu sincron, atunci pe rând—cam toate pozițiile din multiversul online, unde sunt și cap de acuzare, și acuzat.

Cred că și dacă aș numi-o „parazitare”, parcă strici renumele bun al parazitismului, care denotă o anumită complexitate ecosistemică; dar aici parazitismul e mai curând mono—o râșniță de ocupat toate pozițiile, greu de separat de flooding the zone.

Când ai vorbit despre lipsa de patină sau despre încercarea asta de a purge time sau history (ca să nu mai zic de heloți sau sclavi), mi-am adus aminte de un amic care exact asta făcea: ajutase pe cineva la un costum de cosplay, producând acest „temporal” prin uzare, arsuri, urme și deteriorare, care nu doar că dădea farmec și touch-ul final de autenticitate, dar însemna însăși o muncă invizibilă—cea care adaugă temporalitate și aduce lucrurile pe pământ, le face lumești într-un world-making / world-building.

Îmi povestea cineva (Xandra Popescu, o film-maker, regizoare) că costume play-ul chiar are pondere într-o imagine și că suprafața pe ecran ocupă uneori o treime sau mai mult dintr-un cadru, și nu aș putea să o contrazic. Pe de altă parte, cred că azi e mult mai adoptată poziția obiectului scos din cutie, un fel de unboxing istoric constant, în care totul trebuie să pară că își merită banii și investițiile, în care nu prea vrei să vezi nici cârpeală, nici peticeală. Ca să nu mai zic că nu vrei cerșetori, nu vrei să vezi nici prea mulți oameni la lucru și, cu atât mai puțin, cum trăiesc acei oameni cu trai modest.

Dar ce te faci când serialele recente de space opera ajung să fie o etalare a visteriei nu doar din spatele producției, ci și a unor imperii galactice, a unor imperialisme și lux sibaritic proiectate în viitor (pentru că, na, altfel cum să-ți faci loc acolo)?

Nu vreau să supăr pe nimeni, pentru că știu câtă muncă e să faci navele alea să arate ca o diademă, ca o brățară cu briliante, și planetele alea ca un fel de Buckingham Palace sau Versailles în imponderabilitate. Pentru mine, ele reflectă exact asset-urile companiilor din spate: dacă ești cotată ca cea mai valoroasă companie de pe planetă la bursă (până nu a luat NVIDIA locul), vrei ca set-urile tale să fie un fel de sediu de companie, nu?

Putem zice: da, dar vezi, e declin, e pofta de a vedea imperii decăzute, decadente. Dar, până una-alta, avem scene peste scene cu domnitori atotputernici. Parcă foița de aur de care zici s-a desprins de pe cupolele alea nou-nouțe, pică și se depune pe fuselaje și arme laser făcute, pesemne, de niște traficanți de arme, foști bijutieri.

Nu știu dacă mă refer aici la Warhammer 40K, ci mai curând la Fundația sau la orice pare că etalează interioare, stofe, blazoane ale unui neo-monarhism reimaginat perpetuu și sponsorizat, cumva, pentru publicul de azi și nevoia de boierie.

Cineva zicea că Apple+ a salvat space opera prin adaptarea Fundației lui Asimov. Așa să fie? Ce te faci cu toate space opera-urile de la Ann Leckie, Martha Wells, Becky Chambers, Nnedi Okorafor, Arkady Martine, Octavia E. Butler, Aliette de Bodard—unde mai au loc? Nu prea văd studiourile înghesuindu-se să le ceară script-uri, dar poate vorbesc prostii și sunt în producție chestii mărețe de care habar nu am.

Pe de altă parte, nu știu ce poate fi mai ridicol decât să ai bonapartisme în spațiu. Chiar asta lipsește—tronuri, fast, coroane, bibelouri, jocuri de curte, turniruri, cruciade și porți stelare în gravitație zero—pentru obosiții de modernitate?

Pe de altă parte, nu știu câți au văzut adaptarea după frații Strugațki a lui Aleksei German, Hard to Be a God. Am senzația că asemenea producții stau la antipodul reconstrucțiilor simandicoase și epurate ale unui Ev Mediu de weekend, unde ieși cu prietenii, bei din corn de vită, cânți din bucium, tragi cu săgeți într-o hală industrială sau te bați cu paloșul în parc, ca mai apoi să-ți faci booking pe Airbnb la Carcassonne, eventual.

Lumea, am senzația, nu poate vedea un drum nepietruit și un ospăț care îți cam taie pofta. Nimeni nu vrea glod, nimeni nu cred că vrea pâine mucegăită, indiferent că e sau nu cu acid lisergic neprelucrat, cu ergotism și purici, oricât de stimulente ar fi pentru imaginație și manuscrise miniaturate. Dar cred că toate astea sunt parte dintr-un theme parking al istoriei, un fel de meniu de Ev Mediu îmbunătățit, dar, de fapt, vrei Neuschwanstein sau, cel mult, Las Vegas version of Arthur.

Deci da, probabil că ai dreptate: redescoperirea asta, în cazul culorilor Evului Mediu și al medievalismelor colorate, parcă dă acum apă la moară poftei de redescoperire „inocentă” a bien-être-ului medieval de către cavalerii dreptaci.

Când l-ai pomenit pe Fukuyama, m-am gândit—nu știu exact de ce—la boala cu Joseph Campbell și monomyth. Când toată lumea părea sătulă de metanarațiuni, iată că circulau pe piața universitară, la Sala Dalles, cataloagele lui Campbell de mitologie (era parcă librăria de lux „Unu”, pe vremuri, acolo). Ieșiți de la liceu, în pauză, treceam și răsfoiam pe ascuns atlasele alea pline de imagini și hărți—de la Rama la Ulise, erau de toate. Voiam să le furăm, ne doream atlasele alea ale mitologiilor globale ca nimic altceva.

Mai pui la socoteală și interviurile văzute pe casetă, The Power of Myth, unde Campbell, la finele anilor ’80 (noi le-am văzut imediat în 1994), era intervievat de Bill Moyers și filmat la Skywalker Ranch al lui Lucas. E ciudat să mă gândesc cât relevante și, în același timp, nocive erau aceste rețetare și compendii care, în mod straniu, nu păreau să vadă doar dimensiunea cosmologică a catedralelor (codate) și să vorbească despre trubaduri și inventarea „dragostei curtenești” în Provența, ci și despre Luke Skywalker ca noul Lohengrin sau Parsifal și, mai mult (!!), despre soldatul de marină american, umilințele și ritualurile de trecere ale Navy SEALs de dinainte de forever wars si imediat dupa fiasco-ul din Vietnam.

Nu numai că ne-am săturat de cinismul de „final de istorie” al lui Fukuyama, dar, pe muchia lui ’88–’89, am descoperit că merită să pui cărbuni în fabrica de eroi neobosită, unde toți sunt unul și unul trece prin toți. Cu oricare dintre variante mergi, dai la sigur, căci misiunea —mission creep— e aceeași. Pentru că băiatul din reclama la Hornbach e Ghilgameș, nu?

Și, vorba aia, epopeile nu dau faliment. Ce ai, de fapt, în monomyth, decât un produs care nu e depășit de termen, nu suferă abateri și nu admite alte finaluri, oricât l-ai ține pe raft. Dar, cum zici, nu doar de la reacționari au venit rafalele, că și Campbell e atent să spună în interviuri: „nu aveți ce căuta cu old-time religion, lăsați fundamentalismul, speriați copiii; de unde atâtea revivals—lăsați-o mai moale”.

În fine, am vrut să zic și despre câteva exemple de entomo-politică, când e vorba de relații indiene și britanice și capcanele bioculturale legate de moștenirea unor așa-zise ierarhii naturale. Asta legând de ce ai zis despre Starship Troopers și faptul că, în SF, legătura cu insectele—în special furnicile—e asociată cu imperiul.

Asta culeg acum dintr-un capitol despre SF-ul indian din cartea lui Ben Woodard (pe care sper să-l intervievez curând pentru Spectrul). El o citează și pe Charlotte Sleigh despre H. G. Wells, dar, de fapt, e vorba despre portretizarea furnicilor ca cea mai complexă amenințare instinctuală sau, în genere, tot ce e legat de puterea mulțimilor și a roiurilor. Exemplele istorice găsite de Sleigh—când anumiți entomologi britanici descriu raportul cu localnicii e în termeni de insecte și amenințare față de puterea colonială. Furnicile, insecte sociale, sunt stand-in pentru oricine periclitează ordinea birocrației imperiale britanice, la fel cum „furnicile albe” (de fapt termite) rod construcțiile administrației coloniale. Mai mult, insectele păreau harnice și familiare în comparație cu localnicii „puturoși” (astea sunt câteva exemple date de Sleigh).

Oliver Cox, radical de culoare și sociolog marxist, compara odiosul sistem de caste—presupus a funcționa—cu aceeași „armonie simbiotică” ca la insecte. Cert e că întreaga relație dintre rațiune și instinct, furnici (amenințare insectoidă) și imperiu precede discuțiile despre filmul și adaptarea lui Verhoeven.

Alin: O întrebare scurtă care poate zgândără ceva lung: despre creștinismul ăsta cruciat ai vreun gând sau vreun insight? Space operas, cu foarte puține excepții, sunt proiecția trecutului, a mai multor trecuturi într-un viitor în care pot fi reasamblate coerent. Iar poveștile pe care le spunem despre viitor sunt aproape întotdeauna povești pe care le spunem despre prezent, cel mult despre grijile și aspirațiile pentru viitorul imediat. Ce mi se pare că leagă lucrurile e imaginea Cruciadelor, ca război sfânt împotriva păgânilor. De-aici s-a pierdut până și ideea eliberării Ierusalimului, cu atât mai mult toate detaliile corecte istoric despre motivațiile lor și conduita cruciaților. Ce mai rămâne e cavalerul în armură îndreptățit moral să intre peste niște unii care-s altfel și să-i măcelărească, că-s altfel. Cavaler care poate fi plasat oricând și oriunde, cu armuri de bronz, oțel, Kevlar sau material sofisticat spațial, iar acei inși altfel se conformează arătându-se ca pseudo-oameni etnicizați, demoni sau extratereștri insectoizi. 

Ștefan: Așa, acum că ai zis tu—space opera este ce zici, dar este și altceva: frontier thesis și Manifest Destiny împinse și extinse în spațiu, după ce ai colonizat și se închide frontiera pe Wild West-ul pământean, terestru (vorba vine, că e tot timpul loc de land grabs și eviction). Science fiction / space opera se naște odată cu al doilea val de colonialism și cu „lost worlds”—cu Haggard și E. R. Burroughs; practic, de acolo își trage seva. Dar asta coincide și cu orientalismul francez sau britanic față de Orientul Mijlociu sau Apropiat, chiar dacă termenii sunt problematici („apropiat” și „mijlociu” — apropo, față de cine?). Și asta e cumva legată și de acel US midbrow, extrem de orientalizant, din Războiul Rece, asociat cu Coreea, Japonia și China.

Oricum, justificarea lui Napoléon pentru cucerirea Egiptului era să „salveze” măreția trecutului, pierdut sau neglijat de localnici.

Apoi revin toate fanteziile cruciate, care legitimează visul Ierusalimului „eliberat” sau transformat în capitală. Țin minte o întâlnire într-un parc, cu un grup de entuziaști de la o firmă care făceau exerciții în armuri, pe ei, într-un parc din Berlin, îndemnați să nu se lovească. Iar o joggeriță, cu capul pe umeri, îl întreabă pe trainer dacă nu e un pic nepotrivit să te joci de-a cruciada, când islamofobia își face de cap prin jur. Dar probabil că asta coincide, de fapt, și cu complexul de inferioritate al euro-creștinilor, care și-a avut epocile întunecate atunci când musulmanii huzureau, făceau comerț global și inventau.

Ca să nu mai zic că imaginea asta a eroului „cruciat” singular e suprapusă direct pe martirii coloniali de tipul lui George Gordon din Khartoum—ținând singur piept forțelor mahdite (care erau, practic, o primă mișcare anticolonială, chiar dacă cu iz mesianic și mai apoi identificată cu naționalismul sudanez fie cu integrismul islamic). Postura aceasta, desigur, azi, cu Sudanul aflat într-unul dintre cele mai devastatoare războaie civile ale secolului, probabil ar trebui să aibă anumite rezonanțe.

Aproape că m-am ferit să menționez creștinismul. Munca asta de decelare a presupozitiilor creștine intervine nu doar la nivel de fantasy, dar a fost făcută deja de alții, care remarcă faptul că o separare arbitrară este, în general, operată mai ales dinspre autoritatea vestică. Dar și la nivelul „științei” din binomul SF—spre deosebire de ipoteza facilă a dezvrăjirii găsim tezisme creștine non-biologice chiar în inima științei demitologizate, mai ales atunci când, cu ocazia rasismului științific, se ierarhizează și se separă o specie umană biologic unitară.

Până și Kant, care era monogenist, se chinuie să explice de ce naiba erau cinci și nu patru „rase”. Din păcate, neo-darwinismul tinde să care moștenirea teologiei naturale la pachet, ceea ce ar explica de ce Pinker și Dawkins nu-și chestionează niciodată presupozitiile creștine și, probabil, pregătesc cumva terenul alt-right-ului.

Alin: Mă gândesc să încheiem cu ceva cu care poate ar fi trebuit să începem. Dacă orice poveste despre viitor este în fapt o proiecție a problemelor momentului, a ideologiilor sale vii și muribunde, de ce ne așteptăm să citim altfel trecutul? Inclusiv în cadrul discuției am menținut, chiar dacă problematizat, posibilitatea accesului relativ trivial la un adevăr istoric obiectiv. Să fie ăsta cazul? E adevărul istoric ceva pe care putem pune atât de ușor mâna, e trecutul un loc în care putem călători?

Ștefan: Probabil că vor continua exemplele de medievalisme și neoclasicisme reacționare și de dog whistle’s menite să strângă rândurile neo-tradiționaliștilor sub acoperire, dar cert e că teleportarea nu funcționează, și că nu putem accesa istoria la comandă. Ca să nu zic că este aproape imposibil să reproducem ce înțelegeau sau ce trăiau înaintașii noștri. Putem afirma cu oarecare siguranță că orice coloratură adăugată ulterior sau gri escamotat are o dată de fabricație. 

Până în secolul XX, materialul homeric era aproape indescifrabil și a fost nevoie de studii comparate ale tradițiilor vii pentru ca teza lui Milman Parry și Albert Lord să răspundă „întrebării homerice” și să influențeze decisiv toate studiile oralității. A fost nevoie de acces la înregistrări pe patefon din Iugoslavia și Albania, doine și cântece epice înregistrate de la purtătorii tradiției orale (guslari), pentru că nimeni nu prea înțelegea ce se întâmplă cu formulaicul frazelor homerice, cu repetitivitatea și structura lor tematică. Părea ceva alien doar dacă erai înscris într-o cultură scrisă—poate similar cu ce spuneai despre armurile „ridicole” din epoca bronzului. Orice reconstrucție și recuperare istorică, oricât de amănunțită, naivă sau spontană își are propria istorie și dimensiune politică. Ca sa nu zicem de impact geo-strategic și antreprenoriat ideologic.

Adam Curtis afirma in episodul The Lordly Ones din Can’t Get You Out of My Head că anumiți intelectuali britanici și arheologi proeminenți care participă activ la formarea statului modern irakian, erau implicați atât în idealizarea literară a evului mediu aristocratic estetizat de acasă cât și în omologarea tribalismul glorificat care colmateaza nation building-ului din Golful Persic și Orientul Apropiat, pregătind petro-statele monarhice de mai târziu. Azi putem vedea ce se întâmpla când istoria este prefabricata în slujba celor care doresc omogenizarea etnică a evului mediu vest-european cât și a Uniunii Europene din prezent.

Mi-am adus aici aminte și de studiul lui Amy S. Kaufman si Paul B. Sturtevant Istoricii Diavolului: cum extremiștii moderni abuzează trecutul istoric, carte care nu-si pierde valabilitatea. De văzut în ce măsură „salvează” Fundația de pe Apple TV science fiction-ul sau în ce fel Odiseea lui Nolan „trădează” mostenirea homerică. Asta pentru ca avem destule exemple azi de revizionism istoric pop presărat cu manifeste toxice care ridica în slăvi neo-medievalisme pasămite nedepăsite sau un neo-barbarism folkist reorganizat sub forma tribalismului etno-nationalist din prezent, care se alatura la exemplele grăitoare date de tine mai sus.