„Naționalismul este dragostea care mă leagă de proștii din țara mea, de cei care îmi insultă modul de viață și de cei care îmi profanează limba.”
Karl Kraus
„Ce vedem nu este o ascensiune la putere, ci actul final. Taikaichi moștenește mașinăria stricata a lui Abe: un mijloc de informare în masa antrenata să se fofileze, o birocrație care își falsifica propriile registre de contabilitate, și un public mult prea epuizat să protesteze. Brand-ul ei de naționalism e mai puțin leadership și mai curând sesiune de spiritism – trezind duhurile bătrâne care sa ii sperie pe cei vii.”
Jake Adelstein, Ascensiunea sosiei feminine a lui Trump din Japonia: De ce Takaichi Sanae este cel mai rău lucru care s-a întâmplat democrației japoneze de la Abe 2.0 încoace
„Să luptăm împotriva inflației; să facem din Tokyo un loc potrivit pentru mame și copii; să promovăm educația, cultura și sportul; să eliminăm diferențele regionale și intre cartiere din Tokyo prin planificare; să asigurăm securitatea persoanelor defavorizate; să ajutăm mica industrie; să folosim impozitele cetățenilor în beneficiul lor; să realizăm o reformă administrativă științifică; să protejăm autonomia locală și să păstrăm pacea și drepturile democratice.”
Cele nouă promisiuni ale lui Minobe, citate în Rix, A. 1975.
Nota autorului: Am început să scriu aceasta recenzie înainte de ultima rundă de tensiuni diplomatice, negocieri, amenințări și măsuri directe luate de China și Japonia, pornind de la remarca noului prim ministru Takaichi Sanae cu privire la intervenția militară a Japoniei în cazul invaziei Taiwanul, urmată de diferite forme de retaliere economice. Volatilitatea climatului internațional actual este cunoscută, și ca urmare am decis să nu fac modificări substanțiale.
De curând a fost aleasă pe post de prim ministru prima femeie în aceasta funcție de stat în întreaga istorie a Japoniei – Takaichi Sanae e noua „doamnă de fier” a Japoniei, #InsaneSanae sau „Trump-ul feminin”, vă las pe voi să alegeți.
Recunosc că m-a iritat cumva brusca consternare care i-a cuprins pe cei din jur, urmată de un sentiment de nedumerire și treptata resemnare după constituirea polului suveranist din Romania, urmat de rapidă repliere spre politicile de austeritate bineștiute. De aceea apreciez efortul de înscriere a acestor apariții deloc spontane într-un proces mai larg. Fie că e vorba de o incursiune minuțioasa în matrixul lui Georgescu, un tracking al „dezlegării la reacționarism” sau „cotiturii spre abis”, putem azi considera că monitorizarea diferitelor eșantioane ale dreptei nu e doar o chestiune de siguranța a statului.
Pe platforma X/TW Jeffrey J. Hall@mrjeffu este poate unul din cei mai neobosiți analiști ai mediilor online japoneze, și o sursa empirică inepuizabila de informații la zi cu privire la cultura pop și subculturi naționaliste nipone, xenofobie, conexiuni dintre alt-right și varianta sa japoneză părtinică Sanseitō, etos naționalist în Japonia de azi, atât la nivel oficial cât și la nivelul străzii ca sa zic asa. Îl putem întâlni atât pe canalul DW vorbind despre primul ministru Takaichi și politicile sociale conservatoare cât și în diferite podcasturi și diverse emisiuni.
Editura academica Routledge publică cartea sa, Dreapta naționalistă japoneza în Epoca Internetului, ca parte dintr-o serie de volume excelente dedicate Japoniei Contemporane (Routledge Contemporary Japan Series). Cartea acesta e de fapt rezultatul masteratului și tezei sale de doctorat susținute la Universitatea Waseda din Tokyo, transcrisă și conturată pe fundalul pandemiei din 2020. Apreciez efortul lui de cercetare dar dacă aș avea ceva de imputat empiriei studiului lui Jeffrey J. Hall, încercând să îi accept totodată metodologia și selectivitatea, ar fi absența unei analize politico-economice, a însăși bazei economice și sociale pe fundalul și în baza cărora au loc coagulările naționaliste și șovine vechi și noi. Aceasta este o istorie de jos, diferita ca metodologie și orientare față de cărți de referință actuale care investighează mai curând istoria intelectuală a Denkkollektiv-ul neoliberal mutant american sau transnațional precum Bastarzii lui Hayek de Quinn Slobodian (2025) și Când ceasul s-a stricat: escroci, conspiratori și cum America s-a destrămat la începutul anilor 1990 de John Ganz (2024), concentrate mai ales pe prefacerile ideologice ale capitalismului, cauzate de luptele interne dintre aripa paleolibertariana și neoconi rezultând în revoluția conservatoare „neo-fuzionista”.
Studii precum lucrarea lui Jeffrey J. Hall exemplifică de la firul ierbii mișcări care ar fi trebuit să ne alerteze pe noi toți, inclusiv autoritățile sau cel puțin să ne pună în tema cu dinamicile aceasta, indiferent că are loc în Japonia sau România. Degeaba spunem că deservesc însăși interesele capitalului, dacă nu vedem cum această servitudine este mediată temporal și instituțional prin selectarea anumitor populații și categorii politice pentru a fi altertizate, adeseori cu acordul unor populații situate încă nu pe buza periferiei, care își imaginează că cercul social nu se va îngusta mai mult.
Cât de nouă este Noua Dreaptă Japoneză?
Tensiunile actuale și frecușurile dintre Japonia și China în jurul suzeranității Taiwanului dar și a insulelor Senkaku/Diaoyu/Diaoyutai trebuie văzute și în această lumină, dar și în lumina istoriei mai lungă a mișcărilor anti-comuniste conservatoare de dreapta, care în multe cazuri și-au primit binecuvântarea și susținerea din partea administrației americane, imediat ce prioritățile anti-fasciste de după războiul mondial au fost reprofilate ca urmare a începeri Războiului Rece și pe fundalul luptei de eliberare anti-colonială.
Acesta este un moment cheie când brusc criminalii de război japonezi au fost puși din nou în poziții de guvernare (așa numitul Reverse Course 逆コース, gyaku kōsu), chiar dacă opoziția progresistă locala a fost puternică și chiar dacă militarismul și naționalismul au devenit nominal proscrise și pacifismul garantat de constituție.
Trebuie să ne imaginăm că mare le-a fost mirarea membrilor partidului comunist japonez precum Toshiko Karasawa, proaspăt eliberata din pușcăriile imperiale nipone de forțele de ocupare americane, când s-au trezit în Adunarea Naționala alături de personaje precum baronul Kijūrō Shidehara în poziție de prim ministru, personaj care ținuse de concernul (zaibatsu ) Mitsubishi și pe vremuri ordonase chiar arestul lui Toshiko în perioada războiului.
Noul avânt democratic garantat de către ocupanții americani fusese doar o scurtă primăvara, pentru că printre constituenții noului guvern și erijării Japoniei ca mare putere industriala și economică și pavăză anti-comunistă se aflau însăși membrii rețelelor industrial-corporatiste care târâseră țara într-un război devastator.
Cum ne vorbește Renaud Lambert într-un important articol din Le Monde diplomatique despre Panica Roșie Japoneza și istoria Partidului Comunist Japonez (JCP) apărut în numărul din august 2025, această primăvară democratică care nu durase prea mult, contribuie fundamental la constituția pacifistă de după război a Japoniei, o constituție care a fost dintotdeauna amenințată de presiunea curentelor revizioniste și etno-naționaliste care iată azi încă o dată riscă să arunce butoiul de pulbere local în aer, devenind instrumentele perfecte ale noilor tensiuni geopolitice și geostrategice internaționale ale căror victime cel mai adesea devin muncitorii.
Cum precizează Lambert, puțini știu însă ca prima ediție completă a operelor complete ale lui Karl Marx și Friedrich Engels apare nu în germană, nici în rusă, franceză sau engleză ci în japoneză în 1932 la editura Kaizōsha. Și nu trebuie să ne mirăm, dat fiind că partidul comunist japonez, fondat în 1922 și cu 250.000 de membrii înscriși este încă după China, Vietnam și Cuba, unul din cele mai mari partide comuniste din lume, chiar dacă JCP-ul e mai curând centrist astăzi.
Dupa „Pierderea Chinei” (din perspectiva departamentului de stat american), odată cu fondarea și declararea Republicii Populare Chineze pe 1 Octombrie 1949 de către Mao Zedong, și ca urmare a pierderii războiului civil chinez de către forțele naționaliste conduse de Chiang Kai-shek și noii politici de încercuire a blocului comunist, alianțele cu foștii dușmani din puterile Axei se soldează în cazul Japoniei prin luare de ostatici a câtorva din liderii sindicali importanți și împiedicarea grevelor generale muncitorești care ar fi amenințat noul guvern de dreapta de după război.
Nu numai atât, dar victoria electorala a partidului de guvernământ naționalist japonez conservator Liberal Democrat (LDP sau Jiyū-Minshutō) care practic domină scena politica japonez, e menită să exorcizeze spectrul stângii timp de aproape 70 de ani, stabilitate guvernamentală asigurată printr-o „Sfânta Alianță” cu un cult religios cvasi-creștin și anti-comunist militant numit Biserica Unificării (The Unification Church) cu baza în Coreea de Sud, o țară aflată multă vreme sub o dictatura militară (dizolvată în 1981) și cu o istorie de represiuni anti-muncitorești și mișcări de protest pro-democratice, ceea ce explica destul de bine teama justificată față de impunerea legii marțiale de către președintele Yoon Suk Yeol și a arestarii sale ulterioare.
Biserica Unificării e faimoasă în Japonia (și nu numai) pentru fraude și scandaluri financiare, nu că restul politicii japoneze ar fi lipsite de scandaluri la nivelele cele mai înalte, de tunuri și fraude care rar ajung în atenția publicului internațional. O altă putere electorală în stat era partidul conservator Komeito – practic brațul politic al „noii religii” extrem de influente Soka Gakkai, fondat în 1964.
Între 1955 și 1993, LDP-ul își menține supremația asupra guvernului japonez deseori cu susținere directă a CIA-ului, serviciile secrete americane inflitrând activ „opoziția”, adică comuniștii, socialiștii, mișcările muncitorești, și proaspăt înfloritele mișcări studențești stângiste. Mișcări studențești care trebuie reamintit s-au rupt de partidul comunist japonez considerând-ul reformist și mult prea predispus compromisurilor cu capitalul. Foști agenți CIA recunoșteau ei înșiși că cel mai important lucru la momentul ăla, părea să fie împiedicarea oricărui câștig obținut de stângiști, iar Douglas MacArthur II, nepotul liderului ocupației americane care pusese capăt cultului imperial numit ambasador în Japonia între 1957 – 1961 remarca fără menajamente că:
„Dacă Japonia ar fi devenit comunistă, era greu de imaginat că restul Asiei nu ar fi urmat acest exemplu. Japonia a căpătat o importanță extraordinară, deoarece nu exista niciun alt loc în Asia de unde să se poată proiecta puterea americană.” (citat de Noah Oskow)
Stânga, singura opoziție care mai e posibilă
În continuum-ul acesta conservator există și importante excepții. Forțele progresiste au o priza importanta în stradă (mai curând decât în electorat și pe holurile puterii), sute de mii de protestatari reușind în 1960 după lupte de strada cu poliția și moartea studentei Kanba Michiko, să blocheze vizita președintelui Eisenhower și să forțeze demisia prim ministrului LDP Kishi Nobusuke, criminal de război de rang întâi și bunic al prim ministrului asasinat Shinzo Abe, autorul Abenomics-ului simpatizat de Trump.
Sunt și excepții nominale, precum Minobe Ryokichi (美濃部亮吉), economist, educator și politician socialist care devine guvernator al orașului Tokyo între 1967-1979 și a cărui istorie o puteți urmări într-un filmuleț de YT extrem de sugestiv de pe canalul Unseen Japan. Pentru o vreme, într-o mare de conservatoari timp de trei mandate orașul Tokyo chiar a fost o insulă metropolitană socialistă s-ar putea zice, iar Minobe Ryokichi care fusese luat sub aripă de economistul marxist Ōuchi Hyōei (大内 兵衛) care-l introduce în școala marxistă de gândire Rōnō-ha(労農派, muncitor-țăran) face carieră politică. Printre altele putem remarca în trecere că Japonia are o serie memorabila de marxiști precum Saitō Kōhei un filozof important al descreșterii, Jun Tosaka un contemporan al lui Gramsci si critic al ideologiei japoneze, sau Kōjin Karatani, cunoscut pentru sinteza gândirii occidentale moderne (Kant și Marx) cu tradițiile intelectuale japoneze, alături de mulți alții.
Specialitatea lui Minobe devine inflația și își câștiga popularitatea printr-o emisiune televizată unde explică marelui public funcționarea economiei pe înțelesul tuturor. Minobe reușește să adreseze o serie întreagă de probleme legate de calitatea vieții, de la tratarea deșeurilor urbane la măsuri de protecția mediului și protecția socială, cât și îmbunătățirea relațiilor cu minorități discriminate precum cea coreeana și chineza, deseori nedreptățite și disprețuite în societatea japoneză. Aceste minorități etnice discriminate și atacate de naționaliști sunt de fapt cei care provin de pe urma războiului de expansiune colonial japonez imperial în Asia.
Minobe este și unul dintre primii care redeschide relațiile diplomatice cu China și Korea de Nord. Desigur acest rapprochement a fost imediat instrumentalizat de oponenții anti-comuniști care îl acuză de trădarea patriei și pactizare cu foștii dușmani de război.
Cultura, locul unde naționalismul își reface puterile
Soft power-ul nipon admirat până nu demult riscă să se crispeze într-un hard power naționalist de câte ori economia șchiopătează, ori politice de emigrare extrem de restrictive combinate cu una din cele mai îmbătrânite populații din lume lovesc unde doare. Și mai ales atunci când eventuali competitori, foste țări ocupate și exploatate de imperialiștii japonezi din trecut precum Korea de Sud sau China, care astăzi încep să își exercite la rândul lor greutatea economică si tehnologică, inclusiv impactul pop cultural global sunt resimțite ca amenințare directă la adresa hegemoniei Japoniei.
Deseori recepția culturii pop japoneze moderne este însă hrănită de o puternica doză de tehno-orientalism difuz care pulsează în ritmul reclamelor și neoanelor din Blade Runner, unde sexbots, păpuși gynoide și jocuri de tip Cyberpunk 2077 satisfac fan-service-ul livrând modele stereotipe rasiale ale ‘asiaticului’. Techno-orientalismul fetișizează și feminizează o Asie serviabilă, și imemorială, pe cât de impenetrabila și misterioasa, pe cât de invidiată pentru omogenitatea ei presupusă dar și acuzată că e pur imitativa, colectivizată, hipertehnologizată, robotică și în același timp lipsită de originalitate. Azi panoplia transmedială recombină extremele techno-orientaliste ale hipetrofierii și atrofierii hiper-tehnologizate si sexualizarea exacerbată, cu temeri decliniste și un imaginar rasist al invaziei galbene și pierderii întâietății tehnologice.
Dar acest exotism a fost tot timpul dependent de desfacerea Japoniei Cool transmediatice creative (pe model Cool Britannia) și soft power-ului proiectat de guvernul japonez peste tot în Asia, cu susținere și traducere americana (chiar și în cazul Romaniei), si de victoria neoliberalismului în anii 1990 și care iată devine azi pliabil în fața unor noi piețe cât și incapabilă să țină față propagandei șovine și revizioniste a naționaliștilor japonezi, care, iată, dublează pivotului către Asia de la administrația Obama încoace. Așadar, tehno-orientalismul nu este doar o producție a vestului, înțeles geografic și rasial, ci a unui Occident care trebuie înțeles întâi de toate economic și politic, reconstruind pe aceste baze aceleași dinamici, cu participarea activă a hegemonilor locali.
Teoriile eugeniste și „degenerationiste” de la 1900 culminând în Amurgului Occidentului Spenglerian constituie identitatea albă masculină vestică capitalistă ca pe una asediată, veșnic amenințată de pericolul diluării prin amestec rasial dar și posibilă victimă a revanșismului populațiilor non-albe ieșite de sub jugul imperial. Ea e alimentată la rândul ei de o literatura toxică supranumită a „panicii albe” care ia avânt după războiul Ruso-Japonez (1904-1905), perceput din exterior paradoxal ca prima înfrângere istorica a unei puteri occidentale de către un competitor non-alb, iar de către către japonezi ca oferindu-le întâietatea justificată pe baze proaspăt social darwiniste ca participant la marea misiune „civilizatoare” a vestului.
Fanon-ul reconfigurează canon-ul, despachetând și reciclând comercial și non-comercial succesul transmedia al producțiilor anime și manga. Consum care nu mai ilustrează doar fricile și luptele inter-imperialiste de odinioară, ci iată recent apare ca reper mediatic vizibil și citibil din strada al generației Z înălțând steaguri pirat din One Piece în reel-uri de proteste recente din mai multe țări ale sudului Global.
Benzile desenate japoneze manga au avut și ele un rol formator prin răspândire de mesaje discriminatorii, xenofobie și revizionism istoric și sentiment anti-Korean și anti-Chinez. Cazul cheie pare a fi aici autorului de manga de dreapta Yoshinori Kobayashi care publica începând cu 1995 Neo Gōmanism Manifesto Special – On War(新・ゴーマニズム宣言Special 戦争論, Shin Gōmanism Sengen Supesharu – Sensō Ron) criticata atât în Japonia cât și în afara ei. Alt exemplu este Manga Kenkanryu (マンガ 嫌韓流„Ura față de valul coreean” sau „Ura față de boom-ul coreean”). Manga-urile revizioniste ale lui Yoshinori Kobayashi au avut rol și în răspândirii conspirationsimelor și dezinformării specifice Noii Drepte în cultura populara – profitând de ezitarea autorităților cu privire la implementarea măsurilor de protecție contra virusului COVID-19. Manga-ul lui Yoshinori infiltrează sistematic fragmente discursive anti-feministe, xenofobe, si/sau anti-establishment care se intersectează în maniera metapolitica sugerată de teoreticianul optzecist al dreptei franceze Alain Benoist (la rândul lui paradoxal bazat pe conceptului Gramscian de ‘hegemonie culturala’), folosind ‘pre-politicul’ sferei culturale ca target, naturalizează idei și concepte de dreapta în cadrul unor talkshow-uri TV sau pe rețele sociale creând o punte intre discursul politic și limbajul cotidian (un foarte bun articol cu baza cantitativa cât și calitativă îl constituie Extrema dreaptă și diseminarea dezinformării și a teoriilor conspiraționiste legate de COVID-19 în Japonia: metapolitica lui Kobayashi Yoshinori de Stevie Poppe, Linda Havenstein și Fabian Schäfer).
Folosind în mod expres benzile desenate „ca un mediu mixt de texte vizuale și scrise”, mangaka Kobayashi urmărește în mod intenționat să estompeze „granițele dintre realitate și ficțiune, istorie și ideologie, trecut și prezent” reușind practic să creeze „un discurs mai influent decât cel al oricărui alt „teoretician” naționalist al perioadei anilor 1990s (Sakamoto 2008 citat de Stevie Poppe et al 2023). Rolul jucat de Kobayashi coincide cu adopția culturala timpurie a Internetului din Japonia și a forumurilor și grupuri de discuții. Fan clubul Nihon Cha! Cha! Cha! și bulletin board-ul asociat cu el 2ch.net/‘2channel’ (ca apoi 4chan în cazul Alt-right-ului) servesc drept eprubeta pentru discursul online neo-nationalist japonez, exemplificat de revizionism istoric, rasism cultural anti-Korean, sexism și neîncrederea fata de mediile ‘mainstream’.
Kobayashi adopta o strategie de media mixta (banda desenata manga, grupuri de discuții online și YT) jucând un rol cheie în normalizarea discursului extremist de dreapta în spațiu public și sfera politica niponă. Cum precizează Jeffrey J. Hall, Nippon Kaigi (și predecesosare ei Societatea de Protecția a Japoniei) includea mulți legislatori regionali și naționali, inclusiv multe figuri importante din Partidul Democratic Liberal cât și membrii ai partidelor de opoziție dar este eminamente dificil de a identifica câți membrii virulent naționaliști (așa numiții netto uyoku sau dreptaci de pe Internet) din cauza că de multe ori doi sau trei personaje separate puteau fi o singura persoană (cazuri de „sock puppetry”), și practica pseudonimelor și a trollingului la rândul ei împiedica identificarea clară. Manga-urile lui Kobayashi cu tiraje mari (420.000 de copii din Războiul din Pacific vândute în primele luni după publicare în 1998) introduc cititorului ideea ca sistemul educativ japonez preda o varianta nedreapta si masochista a istoriei predându-le tinerilor ca nația lor a făcut numai lucruri oribile. Prin urmare japonezii sunt incapabili să se mândrească cu țara lor și astfel întreaga țara și-a pierdut direcția. Cert este ca nu ne putem imagina canale de dreapta naționaliste de YouTube fără existența unei baze subculturale de dreapta din 1990 și un public care pregătește mișcările nativiste ale anilor 2000 și 2020.
Cultura produce infrastructura pentru metapolitică
Cartea lui Jeffrey J, Hall nu doar ca oferă respectabilitate unui studiu necesar al unor mișcări endemice crizei permamente care este capitalismul, și a căror apariție, coalizare și rețelistică internațională a devenit azi imposibil de ignorat, dar ne ajută și să refuzam o teorie facilă a ‘generării spontane’ a naționalismului și șovinismului de mare putere care alimentează extremele drepte de pretutindeni. Șovinism care nu e din neant, ci e întețit și întreținut de tipul de economie politica pro fascista și de platformele technocapitaliste în mediul online, și de mezalianțe centriste dintotdeauna aproape imposibil de stăpânit și manevrat. Printre dovezile recente se afla însăși asasinarea fostului prim ministru Abe de către un fost membru al Bisericii Unificării, și multitudinea de referințe memetice și din zona gaming-ului în cazul asasinării luI Charlie Kirk proaspăt venit de la o întâlnire cu membrii Sanseito din Japonia.
Probabil că prin 2003 mesajele de recrutare ale organului neonazist altermedia trimise pe lista de distribuție de pionierat nettime.ro ar fi ridicat puține sprâncene, și putini abonați ar fi schițat vreo urmă de nedumerire. Poate de aia e bine să refuzăm să vedem enshittificarea ca ceva ce ține exclusiv de servicii și experiențe online degradate brusc de tehno-oligarhii nedisciplinate și nedisciplinabile de data curentă, când știm cât de important a fost avântul dereglementării și ce baze propice oferea asta formațiunilor reacționare care de multe ori au devenit early adopters folosind cu predilecție online-ul ca mediu de recrutare și propagare.
Memetica, producția actuală de meme viralizată e dovada că aportul japonez la folclorul digital contemporan e imposibil de ignorat, chiar dacă acceptam sau nu că circulația, preluările, adaosurile, adopția și transformarea suferită inevitabil de aceste artefacte de folclor algoritmic prinde aripi noi, fără ca ele să fie sancționate de autorii, contextele și industriile care le-au dat naștere. Cert e ca au devenit un loc comun, fiind împrumutate sau adoptate semi(i)legal, fie că e vorba de inspirație pentru costume și accesorii de cosplay, estetica chibi sau sketch la ultimul ComiCon, firmă de șaormerie sau reclamă la școala de șoferi din Berlin.
Aici văd și rolul studiului oferit de Jeffrey J. Hall, studiu dedicat tacticilor media și organizațiilor de activiști de dreapta japonezi precum Nihon Bunka Channel Sakura și Ganbare Nippon, grupuri de presiune extrem de abile. Aceste grupări au încercat în perioada 2004 și 2020 să conteste și influențeze mass media națională, să modifice manualele școlare, să promoveze manga-uri naționaliste, și să exalteze cultul eroilor foștilor criminali de război comemorați la templul Yasukuni. Evoluția mediatică care culminează în numeroase gesturi performative, ajungând chiar să folosească bărci de pescari pentru transportul activiștilor în insulele Senkaku/Diaoyu, teritoriu geografic disputat dintre Japonia și China, gest care riscă de fiecare dată să replieze publicul ținta în jurul propagandei xenofobe în interior și să dinamiteze relațiile diplomatice fragile din exterior. Jeffrey J. Hall analizează succint simboluri, elemente de decor din studiourile de filmare, ritualuri (petreceri de băut virtuale, și exhibare de cadouri din partea susinatorilor/publicului, tactici și filmări cu steagul național în timpul marșurilor la templul criminalilor de război de rang 1 de la Yasukuni), cât și scene filmate cu insulelor disputatelor Senkaku, interviuri cu liderii miscarilor pro-Taiwan care apar frecvent ca invitați speciali. Inclusiv o scena cu cu Mizushima fondatorul Channel Sakura mâncând sushi prins de activiști în zona maritimă din jurul Senkaku (discutata amplu în capitolul 7). Spre deosebire de NHK, canalul principal de știri și de rețelele de TV majore private ale Japoniei care pe vremea aia oferea pe internet doar secvențe scurte de știri pe gratis accesibile temporar, video-urile urcate de Canalului Sakura pe Youtube și Nico Nico Douga (serviciu de sharing video japonez) erau la liber și prin urmare primesc foarte multe vizualizari. Multe din video-uri menționate sunt upload-uri ilegale cu materiale neautorizate de NHK, contestând validitatea unor documentare istorice prezentate acolo. Atacând, ba chiar dând în judecată posturile publice de televiziune și organizând proteste anti-NHK în 2009, Channel Sakura și coaliția de grupuri de dreapta încep să pună presiune și să conteste validitatea programelor de acolo creând o mișcare de protest transnațională bazându-se pe relații sociale cu grupuri pro-indepedentiste taiwaneze precum Asociația Prietenii lui Lee Teng-Hui.
Prin astfel de video-uri răspândite abil online, Channel Sakura creează o narațiune care interpretează documentarul de stânga despre colonialismul japonez ca fiind un complot anti-japonez care e menit să distrugă relațiile de prietenie dintre Japan și Taiwan, în beneficiul Chinei, negând libertatea Taiwan-ului și pedepsind Japonia. Chiar și mențiunea unor expoziții coloniale (așa numitele „grădini zoologice umane”) cu indigeni taiwanezi din timpul ocupației japoneze este contestată, forțând NHK să plătească daune pentru folosirea termenului de „grădină zoologică umană”. Din păcate acestă variantă devine acceptabilă atât dreptei conservatoare japoneze cât și indepedentiștilor taiwanezi. Poate cea mai mare victorie este că Sakura Channel au reușit să obțină susținerea populației Paiwan în numele cauzei lor, satisfăcând nu numai contestarea naționalistă dar și mimând că adresează insulte la demnitatea membrilor unor comunități indigene.
O alta înfrângere pentru documentariștii NHK și susținătorii lor progresiști este că nu s-a intervenit cu fermitate în apărarea cineaștilor, ei nereușind să țină piept unei campanii coordonate mobilizate pe Internet de acțiune colectivă în justiție pentru defăimare.
Cu alte cuvinte încercarea de protejare a fost firavă în comparație cu agresivitatea canalului Sakura și a aliaților săi, situație care amintește de bullying-ul aplicat sistematic. Ca urmare, orice altă încercare a postului NHK de a face documentare despre aspectele negative ale istoriei Japoniei imperialiste care ar fi pus Japonia într-o lumina proastă erau pasibile de reacție puternică și i-ar fi pus pe producătorii unui eventual documentar viitor cât și postul de televiziune NHK ca întreg într-o situație foarte neplăcuta. Ca urmare a numirii lui Shinzo Abe în 2012 ca prim ministru, el însuși un cunoscut oponent al programelor TV progresiste de la NHK, au fost numiți politic și o serie de membrii noi ai boardului NHK cu puncte de vedere revizioniste de dreapta. Jeffrey menționează că în board-ul NHK e numit spre exemplu romancierul Hyakuta Naoki, cunoscut negaționist al rolului Japoniei în atrocitățile din timpul războiului cât și eseistul conservator Hasegawa Michiko.
În analiza actorilor statali și non-statali naționaliști, Jeffrey urmărește exact felul în care crowd-funding-ul făcut de canalul Sakura și presiunile exercitate de ei asupra guvernului reușesc să impună, cel puțin temporar, o interpretare în favoarea dreptei japoneze, inclusiv în cazul unei pancarte care menționa atrocitățile comise de soldații japonezi în Okinawa.
Toate aceste acțiuni au fost făcute de canalul Sakura în numele unei presupuse securități naționale, afirmând în cadrul unor emisiuni cu locotenenți în retragere de aviație că poziția „stângiștilor” Okinawani slăbește apărarea țării și servește interesele Chinei și Coreei de Nord. Drept răspuns în fața cedării în fața acestor presiuni naționaliste cele mai mari ziare din Okinawa critică decizia luată și cer oficialităților guvernului prefectoral să explice modificarea indicatorului istoric. Dar din 2014 odată cu guvernatorii progresiști Onaga Takeshi și Tamaki Denny se fac din nou petiții la guvern, iar atrocitățile de război sunt din nou incluse în istoria oficiala.
Activismul de dreapta adoptă tactici diferite în funcție de oportunități, destabilizând sau contestând guvernul sau cel acoperindu-și acțiunile cu un general apel la patriotism, auto-instituindu-se pe ei și pe publicul lor ca apărători de drept ai națiunii în fața unui guvern care nu își face datoria.
Însăși baletul de provocări și disimulări la care asistam azi intre Japonia și China, vorbește despre controlul și canalizarea diferitelor grupări naționaliste, fără însă să le disculpe, pentru că inițial toate au pornit ca niște trucuri tactice și coup-uri mediatice pe care cei de la canalul Sakura și alții le executau în jurul disputatelor insule Senkaku/Diaoyu.
Adoptia unor metode metapolitice, rapelul la viata și existența pescarilor japonezi cât și distanțarea față de grupurile extremiste ultranaționaliste uyoku arată abilitatea acestor organizații de a evita pedepse și contracara acuzații care altfel le-ar lua vântul de la pupă. Dinamica de fugăreli, steaguri înfipte și faruri provizoriu instalate la început fără permisia guvernului japonez fac parte dintr-un raport mimetic cu alte grupuri non-statale și statale din HK și Taiwan sau China care la rândul se fugăresc cu paza de coastă japoneza și își aduc propriile echipe de televiziune, propriile bărci de pescari. În ultima instanță toate acestea par mai curând ridicole, considerând că acele insule sunt de fapt ne-locuite și ne-locuibile, devastate de însăși diverșii proprietari privați care le-au administrat de-a lungul timpului. Mai amenințător este că jocul acesta mediatic al unor grupări non-statale când păsuite, când trase la răspundere, reușește să producă și provoace precedentul unor confruntări mult mai grave și să pună paie peste foc într-o regiune geopolitic explozivă.
Poate mai importanța ar fi în acest sens reorientarea spre o înțelegere mai clara și critica a rolului economiei politice a transportului maritim, practic a zonelor de contact și capilarelor fluide ale capitalismului global.
În primii 10 ani de activitatea online, canalul Sakura nu avea competitori conservatori pe YouTube. Între timp au apărut alte organizații și streameri conservatori care și-au lansat propriile canale independente, deseori furând publicul țintă și depășind numărul de abonați Sakura sau având o finanțare mult mai bun cu susținători conservatori din elita economica. Însăși apariția Sanseito și a legăturilor forjate cu alt-right-ul american devin azi competitori imediați pentru aceasta organizație grass-roots care continua sa primesca numere de vizitatori crescânde și cu doar puține schimbări de mesaj (includerea în vocabular termeni precum „antifa” sau „fake news” de ex.), dar care la rândul ei este depășita de extremismul mai mult sau mai puțin vădit al centrismelor conservatoare dominante la rândul lor aflate din ce în ce mai mult în simbioza și cumetrie cu noile figuri „anti-sistem”.
Metapolitica și succesul electoral
Cartea lui Jeffrey J. Hall devine o oportunitate rară, oferind privirea sistematică necesara și ‘la rece’, fără de care nu putem cartografia apariția pe scena politica a unor mișcări precum partidul ultraconservator etno-populist japonez de extrema dreapta Sanseitō (numit și partidul Do It Yourself) fondat în 2020, aparent fără trecut și fără o istorie pregătitoare. Studiul dreptei naționaliste japoneze în Epoca Internetului are calitatea de a urmări și oferi o bază empirică comparativă solidă, una axată pe actori non-statali, pe lideri grassroots, urmărindu-le riguros tacticile și felul în care dau sens și creează consens, evită interdicții și manevrează spațiul legal, menținând coeziunea, activând online, strângând fonduri, și mobilizând uneori sute sau mii de participanți folosind atât instrumentele platformelor online cât și acțiuni cu caracter spectacular. Prima mare crăpătura survine atunci când canalul Sakura trece în plan electoral, ruptura dintre viitorul candidat și alt membru fondator devine permanentă în urma unui scandal electoral când sume mari de campanie donate de public se evaporează.
Fără să elaborez aici prea multe pe tema asta putem regăsi paralele în alianța LDP cu Biserica Unificării cu mișcările „post-liberale și post-seculare” evanghelice sau tele-evanghelice, cât și cu centralitatea discursului legat de valori familiale și orchestrarea tandemului liberalii pieței libere și conservatorism social aduse în prim plan de Melinda Cooper în cartea ei fundamentala Valorile familiei: între neoliberalism și noul conservatorism. Fie că numim „christo-fascisti”, „carismatici” sau „apocaliptici”, ceea ce este cert este ca toate grupurile de presiune și lobby funcționează în contextul american ca un bloc de vot similar Bisericii Unificării din Japonia, bloc ușor de mobilizat și unul din principalii piloni electorali și financiari ai administrației Trumpiste și puntea Creștin-Zionistă care oferă susținere orbeasca guvernului de dreapta israelian.
Poate ascensiunea fulgerătoare a Sanseitō-ului în ultimii 5 ani nu e o mare surpriza în contextul actual, devenind la scurt timp al 3-lea cel mai mare partid de opoziție din camera superioara a parlamentului cu 14 locuri din 248. Nu e o surpriza nici că naționalismul japonez joacă jocul dreptei etno-populiste de pretutindeni. Nu numai că nu se diferențiază cu nimic de restul mișcărilor de dreapta din vest, dar își afișează la fiecare pas afiliația la Trumpism, MAGA etc. Rassemblement national al lui Marine Le Pen si Afd-ul din Germania. Cu slogane precum „Japonia pe Primul Loc” Sanseitō aplică o combinatie de tactici utilizate mai peste tot care includ atacuri xenofobe asupra străinilor, promovând politici de anti-emigrare (chiar dacă Japonia are una din cele mai mici rate de emigrare din lume) și rasism. Popularitatea este asigurată de platforme precum YouTube care par să favorizeze și faciliteze preponderent creșterea dreptei, oricare ar fi promisiunile de filtrare de mesaje extremiste și discriminatorii. Sanseitō și-a crescut numărul de adepti și followers pe YT afișând scepticism cu privire la vaccinuri, conspirații legate de originea pandemiei și răspândind dezinformare cu privire la COVID, pe lângă antisemitism.
Opoziția Sanseitō fata de căsătoriile de același sex și retinerea numelui de fată după căsătorie, pe motiv că acest lucru ar „crea confuzie” par toate din aceeași meniu conservator cu care ne-am familiarizat de la marșurile pro Familia și se înrudesc cu strategiile subculturale puse la punct în anii 90s. Pe lângă asta ei cer remilitarizarea Japoniei, modificarea constituției (vechiul deziderat al conservatorilor), și necesitatea utilizării armelor nucleare contra unui eventual dușman – poziție în totala contradicție cu opinia publică din singura țara care a suferit un atac nuclear pe timp de război. Beligerența față de China și percepția ascensiunii Chinei ca mare putere, este iar unul din punctele forte Sanseitō chiar dacă atitudinea față de Rusia este de a relaxa sancțiunile. Naționalismul japonez nu duce lipsa de lideri locali feminini, precum naționalista conservatoare Koike Yuriko, care din 2016 este guvernatoarea orașului Tokio și o abila pasăre migratoare a spectrului politic (政界渡り鳥 literalmente seikai watari-dori; pasăre migratoare politica), membra a organizației Japan Conference sau Nippon Kaigi (日本会議) care a promovat reafirmarea rolurilor de gen tradiționale, homofobie, xenofobie, promotoare de manuale școlare revizioniste care ascund atrocitățile comise de Japonia în timpul războiului – și ați ghicit, remilitarizarea Japoniei și modificarea constituției postbelice.
Toate astea pot fi văzute ca simple tactici electorale și „feminisme dușmane”, complicitate patriarhala și confirmare în „clubul băieților” care este politica japoneza și azi, așa cum afirma într-un excelent articol Keiko Tanaka. Dar cum de multe ori lucrurile astea merg mană în mană și in familie, poate nu e o întâmplare că tatăl guvernatoarei Koike (satirizata aici de Shimizu Michiko) era membru Tatenokai, o organizatie xenofoba și naționalistă fondată de scriitorul extremist de dreapta Yukio Mishima (care este un nod unde se întâlnesc o grămada de figuri sinistre ale lumii conservatoare și ultra-nationaliste).
Concluzia
Personal, am ales acest plonjeu pe terenul radioactiv al dreptei conservatoare japoneze din doua motive. Imaginea Japoniei cât și (sub)cultura otaku, la a cărei teoretizare și translatare locală am asistat post 2000 poate deveni ușor refugiu și tabără de antrenament pentru mișcările de dreapta transnaționale ale manosferei și alt-right-ului, într-un mediu global din ce în ce mai fascistoid care însă se disimulează de multă vreme ca altceva, un alt-, o alternativă, însă alternativă a ce și ce fel de?
Recunosc că există o nevoie reală, una care vrea să vadă în alternativa pop culturală japoneza un fenomen genuin, care s-ar fi erijat în virtutea semi- dependenței hegemonului local asiatic în competiție cu industria de vise americana, hegemonul nedisputat al industriilor divertismentului global și IP-ului de frunte și actualul ocupant al arhipelagului nipon, care își păstrează încă statutul de stat clientelar, așa cum insista de multe ori pană și partidul comunist japonez (JCP).
Prin urmare recomand cartea lui Jeffrey J. Hall tutoror celor interesați de evoluția dreptei online japoneze, mai ales atunci când vrem sa urmărim fenomene similare din spațiul romanesc, dat fiind ca ele pot fi decriptate și urmărite comparativ, îndrumați de atenția cuiva care are o lunga experiența în domeniu. Pe langă detaliile biografice ale fondatorilor canalului de YouTube nationalist Sakura precum Tagata Takeo, fost pilot kamikaze și activist nationalist, Matsuura Yoshiko. studentă a lui Mishima, membra a mișcării Shintoiste Casa Cresterii și reprezentantă a Noii Drepte japoneze, sau Mizushima Satoru cineast și documentarist de dreapta care pornește de la documentar despre piloții kamikaze și ajunge să găsească fonduri pentru un nou canal TV care e lansat oficial pe 15 august 2004 simbolic de ziua aniversarii înfrângerii Japoniei în al Doilea Război Mondial.
Pana una alta, cartea lui Jeffrey J. Hall ne va face să înțelegem mai bine de ce „miracolul Japonez” nu este de fapt un miracol, și ar trebui să ne dăm peste gura când zicem asta, pentru că în spatele acestei sintagme este o viziune eminamente rasistă și eurocentrică care afirmă că orice putere economică modernă non-europeana presupune ceva miraculos. Ca să nu mai zic că ea șterge realități sângeroase, prin simplul fapt că „miracolul economic” post-belic ascunde o istorie mult mai lunga de conflicte coloniale și comerciale și intervenționism care pregătesc marile conflagrații mondiale împingând conflictele inter-imperialiste și contradictiile modului de producție capitalist spre prăpastia războiului mondial. Oricum perioada de expansiune a forțelor de producție japoneze și a reconstrucției și proletarizării rapide a țării trebuie văzute prin prisma unor filme precum Pitfall (1962 regizor: Hiroshi Teshigahara) unde șomajul și comunitățile pustiite ale minerilor predomină.