Articolul poate fi găsit și pe blogul Profu’ de lenevie.
În luna decembrie a fiecărui an, exploatatorii și exploatații, opresorii și oprimații, șefii și subalternii și, în general, toți cei aflați în relații de putere similare, tind să participe la un fel de armistițiu psihologic cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Acest așa-zis armistițiu de sezon se manifestă printr-o scurtă pauză colectivă și sentimentală, în cadrul căreia încearcă să își ierte unul altuia un an întreg de stres și oboseală.
În acest registru, indiferent de convingerile religioase sau de lipsa acestora, mulți dintre colegii noștri de specie tind să se adune în jurul imaginii unui personaj pe care cred că îl cunosc, dar pe care, în realitate, nimeni nu l-a întâlnit vreodată: un bătrânel rotofei, simpatic, empatic, blând și generos, care acționează pe post de mască festivă într-o lume ocupată, muncită și epuizată până aproape de burnout.
Pentru unii, acest bătrânel se numește sfântul Nicolae și are o aură sacră, bisericească. Pentru mulți alții, el poartă binecunoscutul nume de Moș Crăciun, produs al elitei urbane americane, albe și conservatoare din secolul al XIX-lea.
Astfel, putem spune că de la un episcop mediteraneean considerat un sfânt așa-zis ocrotitor al săracilor și sărbătorit în data de 6 decembrie, s-a ajuns la un personaj generos în manieră paternalistă, îmbrăcat în costum roșu, care își face apariția pentru a aduce daruri copiilor în noaptea de 24 spre 25 decembrie.
În rândurile acestui eseu vom porni inițial de la premisa că dacă sfântul Nicolae este buturuga „istorică” din care Moș Crăciun a lăstărit, atunci pentru înțelegerea acestui personaj modern este nevoie să îi cunoaștem mai întâi rădăcinile. Apoi, vom încerca să analizăm modul în care această metamorfoză culturală a fost posibilă, interesele sociale, economice și politico-ideologice pe care le-a servit, alături bineînțeles de sărbătoarea principală a iernii, în speță Crăciunul.
„Victoria poporului”
Relativ puține lucruri se știu despre „arhiereul domnului Hristos”, așa cum este numit sfântul Nicolae la începutul secțiunii dedicată lui din lucrarea hagiografică Viețile sfinților¹. De asemenea, nici Legenda Aurea² (Legenda de aur) de Jacobus de Voragine, aparținând tradiției occidentale, nu este prea generoasă în detalii, autorul nealocând mai mult de zece pagini acestui personaj.
Dintre biografiile moderne, realizate conform standardelor de cercetare istorică (referindu-ne aici mai ales la istoria de tip burghez), cartea lui Adam C. English, The Saint Who Would be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra³ oferă probabil una dintre cele mai echilibrate încercări de a aduce la lumină persoana din spatele legendei. Trebuie totuși menționat că deși vorbim despre echilibru în analiza și interpretarea surselor primare, cititorul este nevoit să îndure un limbaj care pe alocuri se dovedește mult prea prietenos față de niște lucruri atât de nocive precum religia și biserica. Însă dincolo de nucleul hagiografic, ceea ce ne interesează aici nu este în niciun caz miraculosul sau așa-zisele virtuți creștine, ci modul în care legendele spuse și scrise de-a lungul timpului despre el reflectă raporturi de putere care dăinuie și astăzi.
Născut în anul 270 în cetatea Patara, din regiunea Liciei (în sud-vestul Turciei de azi) și provenind din părinți bogați, Nicolae făcea parte din ceea ce am putea numi o familie înstărită și privilegiată a provinciei romane. Aceste privilegii l-au propulsat, de altfel, în funcția de episcop al cetății Myra, aflată tot în regiunea Liciei.
În ceea ce privește numele pe care părinții i l-au dat, se cunoaște faptul că acesta are rădăcini grecești și înseamnă, prin traducere aproximativă, „victoria poporului” – de la nike = victorie, biruință și laos = popor. Cu toate acestea, vom vedea cum, în mod ironic, în loc să fie cu adevărat protectorul oamenilor de rând, în deplină concordanță cu numele, sfântul nostru face de multe ori notă discordantă, poziționându-se, prin faptele care i-au fost atribuite, de partea celor din clasele dominante.
Prima și cea mai cunoscută faptă a sa, prezentată pe larg cu surle și trâmbițe în toate biografiile, este cea în care, folosind propriii săi bani din averea moștenită după moartea părinților, a intervenit pentru a salva trei tinere fete de la o soartă considerată rușinoasă și degradantă. Povestea ne spune cum tatăl celor trei fete, aflat în mari dificultăți financiare, se gândea să își împingă odraslele înspre prostituție, pe motiv că nu își mai putea permite să le dea zestrea necesară pentru măritiș. Nicolae, aflând de problema lor, le aruncă în mod discret pe fereastră trei pungi cu galbeni, în trei nopți diferite. Cu ajutorul acestora, tatăl reușește să își mărite după datină fetele, iar familia scapă astfel de rușine.
Ca „ocrotitor al poporului”, ne-am aștepta ca sfântul nostru să facă un asemenea gest pentru o familie de țărani sau de meșteșugari săraci de la oraș, adică una care să fie compusă cu adevărat din oameni oprimați. În schimb, aflăm din lucrarea Viețile sfinților despre acel tată de fete că, de fapt, „era un bărbat dintre cei slăviți și bogați, care mai pe urmă a rămas sărac și neslăvit”⁴. Legenda Aurea menționează în mod explicit că era nobil⁵, chiar dacă unul relativ scăpătat. De altfel, informațiile din Viețile sfinților ne spun mai departe că Nicolae dorise să păstreze discreția și să nu-și dezvăluie identitatea față de acel om, ca „să nu-l rușineze, căci știa că sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogăție și din slavă cad în sărăcie.”⁶
Este curios cum această precauție sau grijă pentru a nu rușina este rezervată aproape exclusiv celor care cad dintr-o stare de privilegii, dar nu și celor care se află dintotdeauna căzuți la coada societății. Rușinea pe care sfântul încerca să o evite, nu este rușinea unei familii sărace pentru că este săracă, ci este rușinea unui nobil decăzut, care nu-și mai poate juca rolul în concordanță cu statutul său. Vedem cum în această ipostază, empatia lui Nicolae este direcționată nu înspre suferința unui individ vulnerabil în mod structural, ci înspre disconfortul celor care și-au pierdut din privilegii și care sunt îngrijorați să nu-și piardă concomitent și respectabilitatea.
Suplimentar, se poate observa cum sfântul Nicolae știa, sau cel puțin intuia, că actul carității/milosteniei este unul umilitor, deoarece vine în mod ierarhic, pe verticală (de sus în jos), înjosindu-l pe cel care primește și ridicându-l pe cel care dă. Astfel, a intuit corect dezechilibrul de putere dintre dăruitor și primitor, dar fără să militeze, prin predicile sau acțiunile sale, pentru un sistem în care bunăstarea să nu se mai obțină prin milostenie.
Adam C. English subliniază că în această poveste se regăsesc mugurii legendei lui Moș Crăciun de mai târziu – cel care, în noaptea de 24 spre 25 decembrie, aduce dulciuri și jucării copiilor cuminți. Având în vedere că povestea a fost foarte populară, circulând pe cale orală, i-au fost adăugate unele nuanțe sau detalii, care implicau faptul că pungile cu bani aruncate pe fereastră ar fi ajuns accidental în încălțările fetelor. În altă versiune, Nicolae, după ce a constatat că ferestrele erau închise, a aruncat pungile cu bani direct pe coșul casei și au aterizat direct în șosetele fetelor, care erau puse la uscat, lângă foc⁷.
O altă faptă bună a sfântului față de oamenii aflați în necaz, este cea prin care a salvat trei indivizi condamnați pe nedrept la moarte prin decapitare⁸. A intervenit oprind mâna călăului chiar în momentul în care acesta ridicase sabia, pregătindu-se să lovească cele trei victime îngenuncheate și legate la ochi⁹. Parcurgând relatarea din Viețile sfinților, cititorul onest nu poate să nu empatizeze cu cei trei amărâți, deoarece suferința umană și apropierea morții, mai ales atunci când sunt exprimate atât de direct, au capacitatea de a trezi în fiecare dintre noi reflexele de compasiune și solidaritate.
Cu toate acestea, cel care este suficient de curios încât să consulte și alte surse, precum antemenționata Legenda Aurea, observă că, de fapt, acei oameni salvați de Nicolae nu erau nici pe departe niște amărâți din popor, ci dimpotrivă, indivizi cu statutul de prinți și cavaleri. Iarăși, constatăm că cel care poartă numele de „victoria poporului” nu se remarcă atât de mult ajutând oameni din popor, ci culmea, tot pe cei din clasa dominantă. Desigur, nu susținem aici că ar fi trebuit să-i lase pur și simplu să fie uciși pe motiv că erau cavaleri, ci susținem că tiparul acțiunilor sale nu reflectă un apărător al celor vulnerabili în mod structural, ci un apărător care proteja taman acele persoane din societate care deja beneficiau de ranguri, prestigiu și putere.
Încheiem mostra faptelor „bune” ale lui Nicolae, cu o relatare despre o răscoală petrecută în Frigia, unde împăratul Constantin cel Mare a trimis trei căpitani de oaste, împreună cu mai mulți soldați, pentru a o potoli. Nu se menționează precis despre ce anume era vorba, folosindu-se eufemismul „tulburare”, în locul termenului răscoală, dar ni se spune succint că mai mulți oameni se răzvrătiseră împotriva împăratului.
La relativ scurt timp după ce au plecat din Constantinopol, s-a iscat o furtună, astfel că cei trei căpitani de oaste au fost nevoiți să poposească pentru câtva timp la malul numit Andrian, unde se afla o cetate. Atunci, unii dintre soldați, ieșind din corabie pentru a face aprovizionarea, s-au dedat la diverse prădăciuni în zonă, ceea ce a cauzat o mare nemulțumire printre oameni. Autorul sau compilatorul vieților sfinților ne informează imediat că: „Aflând despre acestea, sfântul Nicolae a purces de îndată spre acea cetate, ca să potolească norodul.”¹⁰
Astfel, observăm din nou cum prima grijă a celui numit „victoria poporului” era să potolească poporul și nu să-l sprijine în indignarea lui legitimă față de abuzurile ciomăgarilor imperiali îmbrăcați în straie militare. În loc să se ducă în primul rând la soldații care efectuaseră prădăciunile și să le ceară socoteală, el alege să calmeze mulțimea, ca nu cumva nemulțumirea oamenilor să se transforme într-o veritabilă contestare a autorității imperiale. Suplimentar, în Legenda Aurea, se menționează și detaliul că Nicolae i-a invitat la masa de prânz pe cei trei ciomăgari conducători de oaste¹¹, neavând nicio problemă să mănânce la aceeași masă cu agenții represiunii de stat și onorându-i prin ospitalitatea sa episcopală.
Într-un final, după ce furtuna s-a oprit și după ce au primit binecuvântarea sfântului Nicolae, cei trei căpitani și-au luat trupele și au ajuns în Frigia. Acolo, conform poruncii împăratului, întărită de binecuvântarea sfântului, „au alinat tulburarea, având mereu înainte pilda arhiereului”¹². Cu alte cuvinte, au reușit să reprime răscoala populară ce se iscase contra împăratului Constantin, deși se susține că au făcut acest lucru fără vărsare de sânge.
Din nou, pentru a nu știu câta oară, „victoria poporului” acționează împotriva poporului și se poziționează de partea opresorilor.
Privind în ansamblu aceste episoade – salvarea de la rușine a unui nobil scăpătat, protejarea unor cavaleri, domesticirea norodului nemulțumit și fraternizarea cu brațul înarmat al imperiului – nu ar trebui să ne mire că Moș Crăciun, ca urmaș laic și comercial al sfântului Nicolae, poartă în el, după cum vom vedea, același gen de pedagogie a supunerii față de cei puternici și mari în rang.
Drumul către Santa Claus
Dacă sfântul Nicolae a fost exponentul unei lumi imperiale în care milostenia paternalistă valida ordinea existentă, Moș Crăciun (Santa Claus, Sinterklaas, Kriss Kringle, Père Noël), adică urmașul său direct, este produsul unei lumi burgheze, conservatoare, patriarhale și clădită pe supremația albă, în care consumul servește aceeași ordine ierarhică, însă învelită într-un alt ambalaj.
De altfel, etosul Crăciunului în varianta burgheză și domestică (petrecut în familie) este atât de bine înrădăcinat în mentalitatea colectivă, încât puțini oameni conștientizează că această sărbătoare era inițial una cât se poate de obștească.
Dacă ne uităm în primul rând la sărbătorile non-creștine care îl preced, cum ar fi Saturnalia din Republica Romană și ulterior Imperiul Roman, precum și Yule din spațiul germanic și scandinav, observăm că ele se desfășurau în spațiul public și în mijlocul comunității, adică într-un context foarte diferit de intimitatea liniștită a sufrageriei moderne. În loc de familie nucleară adunată „civilizat” în jurul pomului de iarnă, accentul era pus pe mulțimile din stradă. În loc de a răsplăti cu daruri cumințenia și obediența copiilor sau, în general, a celor plasați mai jos în ierarhie, exista inversarea ritualică a rolurilor sociale și batjocorirea autorității celor puternici – mai ales în cazul Saturnaliilor. Nu în ultimul rând, în locul sloganurilor cu tentă moralistă, declamate de la pupitre și amvoane, exista o veritabilă dezlănțuire a spiritului impietății, manifestat prin farse, ironii, ritualuri batjocoritoare, cântece cu versuri potențial subversive sau chiar obscene, ori altele din același registru.
Aceste lucruri s-au transmis bineînțeles și în stadiile incipiente ale Crăciunului, atât în Europa cât și în Statele Unite. În acest sens, în Anglia, preoți anglicani influenți vorbeau și scriau pe ton moralizator despre „destrăbălarea de Crăciun” – un exemplu în acest sens fiind Henry Bourne în lucrarea sa Antiquitates Vulgares¹³ din anul 1725, unde descria viața cotidiană, superstițiile și obiceiurile englezilor de rând, inclusiv cele din preajma Crăciunului. De altfel, voia bună și impietatea vechilor englezi din vremea lui Bourne nu ținea numai în ziua de Crăciun, ci se putea întinde chiar și pe o perioadă de peste o lună¹⁴, depășind cu mult tradiționalele douăsprezece zile ale Crăciunului – adică așa-numitele The Twelve Days of Christmas.
De asemenea, Stephen Nissenbaum în cartea The Battle for Christmas¹⁵ arată clar faptul că primele Crăciunuri americane, îndeosebi în secolele XVII și XVIII, dar și în prima parte a secolului XIX, se manifestau prin jocuri colective, beții, comportamente necuviincioase, inversiuni morale, batjocorirea ierarhiilor și implicit a celor considerați domni, abolirea respectului pentru cei în vârstă, travestirea bărbaților în femei și a femeilor în bărbați, forțarea stăpânilor să facă schimb de locuri cu servitorii, blasfemarea în public a unor practici bisericești (mai ales de către copiii care se deghizau în preoți) și nu în ultimul rând atacuri, stricăciuni și furturi de la casele bogaților. Cuvântul englezesc principal care caracteriza toată această perioadă dominată de o veritabilă dezordine intenționată, era cel de misrule¹⁶.
Genul acesta de comportament al maselor crea neliniște în rândul elitelor urbane, dar și în rândul unora dintre exponenții clasei de mijloc preocupați de respectabilitatea mic-burgheză, deoarece se putea ajunge de la niște simple trivialități, la un potențial pericol politic. Este de asemenea adevărat că scenele de misrule au ajuns la un moment dat să fie cât de cât tolerate de elite, deoarece puteau acționa ca un fel de supape de siguranță, menite să elibereze tensiunile sociale acumulate de-a lungul anului și, de fapt, să mențină status quo-ul prevenind răscoalele de mare amploare. Atâta vreme cât dezordinea era relativ previzibilă și limitată la sărbătorile de iarnă, aceasta putea fi considerată un risc calculat și un preț mic care trebuia plătit pentru descărcarea energiei maselor populare, care altfel ar fi putut erupe în forme mult mai periculoase și în momente mult mai neprielnice pentru cei de la putere.
Pe de altă parte, cu toate aceste riscuri calculate, elitele au încercat pe mai multe căi să stingă sau să strunească acest gen de manifestări populare imprevizibile, care contestau, fie și numai la modul simbolic și temporar, status quo-ul. Într-o primă fază, autoritățile îmbibate de puritanism din Noua Anglie a secolului al XVII-lea au interzis sărbătorirea Crăciunului, considerându-l o relicvă păgână și o tulburare pe plan social.
Mai târziu, pe măsură ce puritanismul și-a pierdut treptat influența politică, iar coloniile nord-americane au început să se dezvolte în plan urban și comercial, interzicerile au devenit insuficiente, nefăcând altceva decât să irite populația și să crească atractivitatea sărbătorii, după modelul biblic al tentației fructului oprit. Din acest motiv, elitele urbane au fost nevoite să-și schimbe tacticile și să apeleze la o metodă mult mai eficientă, anume reinventarea sau redefinirea noțiunii de Crăciun.
La această redefinire și-au adus aportul indivizi foarte privilegiați din elita culturală newyorkeză a secolului al XIX-lea. Îi includem aici pe negustorul John Pintard, pe scriitorii cu propensiuni conservatoare din grupul numit Knickerbocker, dintre care cel mai important a fost Washington Irving, precum și pe celebrul bogătaș încă și mai conservator decât knickerbockerii, numit Clement Clarke Moore.
Este foarte important de precizat că această parte a eseului va pune accentul într-o manieră covârșitoare pe America, din simplul motiv că aceasta a fost laboratorul în care Crăciunul modern, așa cum îl știm astăzi, a fost conceput și șlefuit. Europa, inclusiv România, nu au făcut altceva decât să importe acest produs gata fabricat și să îl declare cu emfază drept tradiție.
Pintard a fost, de altfel, cel care în anul 1810 a introdus figura sfântului Nicolae în America și l-a instituit ca sfânt protector al orașului New York, finanțând o lucrare artistică foarte importantă pe plan cultural-ideologic, realizată de Alexander Anderson. Era vorba despre o gravură care îl înfățișează pe Nicolae în postura sa clasică de episcop, care, pe de o parte răsplătește cu daruri frumoase copiii docili și ascultători în fața autorității, iar pe de altă parte îi pedepsește pe cei neascultători, aducându-le nimic altceva decât nuielușe de mesteacăn. Gravura conține, printre alte elemente, doi copii, dintre care o fetiță ascultătoare și fericită care ține în poala rochiței numai cadouri minunate abia primite, precum și un băiețel neascultător care plânge frecându-se cu o mână la ochi, deoarece a căpătat numai o nuia.
Washington Irving, prin povestirile despre Crăciun pe care le-a scris și publicat în perioada 1819-1820 în The Sketch Book of Geffrey Crayon, Gent, a creat imaginea idealizată a unui Crăciun liniștit, petrecut în familie, cu rudele și cu prietenii apropiați, neamestecat cu dezordinea, pericolele sau „murdăria” maselor. Consemnăm aici titlurile celor cinci povestiri ale sale din colecția eterogenă de texte numită The Sketch Book, care au stat la baza temeliei ideologice a Crăciunului modern: Christmas (Crăciunul), The Stage-Coach (Diligența), Christmas Eve (Ajunul Crăciunului), Christmas Day (Ziua de Crăciun) și The Christmas Dinner (Cina de Crăciun).
Toate acestea creează imaginea Crăciunului petrecut într-un conac englezesc fictiv denumit Bracebridge, amplasat în mediul rural. Acolo, mai mulți invitați selecți se adună în jurul unui moșier patriarhal și ospitalier, cu numele tot Bracebridge, pentru a păstra „vechile tradiții englezești” – niște tradiții despre care, cu unele excepții, nu se putea spune că aveau nici cine știe ce vechime și nici largă răspândire, din moment ce erau pur și simplu scornelile sau înfloriturile literare ale lui Irving. De altfel, chiar și cele cât de cât adevărate nu aveau nicidecum prestanța și solemnitatea pe care naratorul le-o conferă, prin tehnici retorice, în cadrul textului.
În mare parte, povestirile au o oarecare tentă soporifică și sunt pline de momente ceremoniale, obiceiuri festive și tipologii umane atent construite, menite să creeze iluzia unei lumi armonioase, unde fiecare își știe locul și este, în general, mulțumit cu acesta.
Totuși, un pasaj cu adevărat revelator apare în povestirea Christmas Day, unde moșierul își exprimă cât se poate de fățiș anxietățile cu privire la unele dintre transformările sociale ale epocii în care trăiește. El deplânge faptul că o parte din țărănimea simplă și cu inimă bună de odinioară s-a pierdut, că aceasta s-a rupt din comuniunea cu clasele superioare, crezând că are interese separate. Se neliniștește știind că din ce în ce mai mulți țărani au început să citească ziarele, să se întâlnească în număr mare prin cârciumi, să discute politică și să vorbească despre reforme. Prea multă cunoaștere, prea multă politică și prea multă autonomie ajung să pună în pericol ierarhiile pe care Bracebridge le consideră naturale și justificate. Ca soluție în contracararea acestor tendințe primejdioase pentru el și clasa lui, moșierul propune apelul la tradiții pentru a îmblânzi și domestici țăranii. Vrea astfel ca nobilii să petreacă mai mult timp pe propriile moșii, să se lase văzuți de oamenii de rând și să reînvie vechile jocuri și distracții englezești, în speranța că atmosfera festivă va readuce armonia pierdută.
Pe parcursul povestirilor lui Irving mai apar jocuri cu tentă medievală, dansuri tradiționale, arderea bușteanului Yule, colindători disciplinați care cântă frumos și nu creează probleme, țărani recunoscători stăpânului moșiei și chiar o scenă teatrală cu aducerea solemnă pe tavă a unui cap uriaș de porc, împodobit cu rozmarin și cu o lămâie în gură, ca și când ar fi fost un mare și important trofeu. Astfel, în spectacolul tradiției, fiecare element are rolul de a produce impresia unei lumi ordonate și stabile, legată organic de un trecut nobil.
La același gen de atmosferă culturală și-a adus foarte mult aportul și intelectualul foarte bogat și ultra-conservator Clement Clarke Moore, prin celebrul său poem din anul 1823, intitulat Twas the Night Before Christmas, cunoscut și sub titlul alternativ A Visit from St. Nicholas. Acesta a acționat nu doar din postura de poezioară nevinovată dedicată copiilor, ci mai ales ca un veritabil manifest ideologic. Un manifest care îl preia pe Sfântul Nicolae, îi înlătură severitatea episcopală și îl transformă în Moș Crăciunul modern, perfect adaptat nevoilor morale și culturale ale burgheziei. Suplimentar, Moore completează mitologia din jurul Moșului, dând nume șugubețe celor opt reni care îi trag sania: Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Comet, Cupid, Donder și Blitzen.
La o primă vedere, este într-adevăr ciudat cum un astfel de om care, conform lui Stephen Nissenbaum, era deținător a cinci sclavi¹⁷, ajunge să creeze una dintre cele mai blânde figuri ale mitologiei moderne. Un om care se poziționa contra democrației politice, contra egalității și justiției sociale și care se temea profund de puterea potențială a „gloatei”, produce un personaj aparent binevoitor, jovial și deci „nevinovat”. Dacă privim însă mai atent și folosim lentilele potrivite, Moș Crăciunul lui Moore este, de fapt, păzitorul status quo-ului, distribuitorul recompenselor pentru obediență și conformism, precum și responsabilul cu moralitatea copiilor (adică moralitatea tinerei generații) într-o lume în care aristocrații și burghezii acționau pe post de părinți-patriarhi, având la nivel macro același rol pe care un pater familias îl avea la nivel micro, în interiorul familiei.
De altfel, trebuie spus că, într-un astfel de registru, caritatea, milostenia sau dărnicia venite din partea Moșului, a burgheziei care l-a format și a multor instituții de binefacere care gravitează în jurul imaginii Crăciunului, nu sunt unele cu tentă emancipatoare pentru primitor. Ele nu oferă eliberare, ci dependență. Nu cultivă demnitatea, ci validează ierarhia. Nu reduc inegalitățile, ci le fac temporar suportabile. Nu vindecă rănile, ci le pansează vremelnic pentru a nu sângera atât de tare în perioada sărbătorilor.
Limitele acestei milostenii burgheze se observă, spre exemplu, mai ales în cazul luptei muncitorilor pentru drepturi, prin intermediul grevei. Greva ar reprezenta, în principiu, ocazia ideală pentru ca organizațiile filantropice să strălucească cu adevărat și să își demonstreze utilitatea pe plan social, sprijinind financiar lucrătorii greviști și ajutându-i să reziste lipsurilor economice, însă un asemenea lucru de regulă nu se întâmplă. Aceasta deoarece milostenia nu intervine acolo unde oamenii luptă pentru drepturi și justiție socială, ci acolo unde ei au încetat să lupte. Greva este o acțiune politică care încearcă să conteste ordinea socială deja stabilită, în vreme ce filantropia încearcă să o conserve. Ea nu susține greviștii și nici alte tipuri de „răzvrătiți”, ci doar pe săracii cuminți, care „își știu locul”.
Nissenbaum a reliefat acest lucru în cazul grevelor muncitorilor americani din diverse domenii de activitate, care au avut loc în preajma Crăciunului din anul 1893¹⁸. Prin oprirea lucrului, muncitorii greviști au rămas fără venituri în mijlocul iernii, adică exact în momentul în care „Moșul” împreună cu organizațiile de binefacere ar fi putut oferi sprijin. Ba mai mult, ziare cu mare vizibilitate precum New York Times avertizau împotriva unui așa-zis exces de caritate, susținând că ajutorarea săracilor trebuie făcută cu măsură, că fondurile publice nu trebuie folosite pentru a ușura situația lucrătorilor și că organizațiile caritabile private se ocupă în mod mult mai eficient de săraci, comparativ cu orice formă de sprijin din fonduri publice. Cu toate acestea, niciuna dintre instituțiile caritabile consacrate nu le-a oferit greviștilor vreun bănuț.
Munca pe planul cultural-ideologic realizată de oameni precum Pintard, Irving și Moore a fost completată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de Thomas Nast, așa-zisul caricaturist vedetă al revistei Harper’s Weekly. Începând cu anii 1860, el standardizează treptat, printr-o serie de desene, imaginea lui Moș Crăciun, îmbrăcându-l în costum roșu și rotunjindu-i silueta. În acest sens, cea mai reprezentativă și celebră imagine a Moșului este cea din anul 1881, intitulată Merry Old Santa Claus (Voiosul și bătrânul Moș Crăciun), unde personajul capătă aspectul consacrat pe care îl cunoaștem.
De asemenea, prin complexul său desen din 1866 intitulat Santa Claus and His Works (Moș Crăciun și îndeletnicirile sale), conținând mai multe scene, Nast stabilește definitiv sediul Moșului la Polul Nord, de unde acesta spionează copiii cu ajutorul unui ochean atotvăzător și trece în marele său registru detalii despre comportamentul fiecăruia. Veleitățile orwelliene ale acestei ilustrații sunt greu de ignorat.
Putem spune deci că Thomas Nast nu a fost el însuși burghez, dar lucrările sale au servit la consolidarea valorilor și imaginii burgheziei americane aflate în ascensiune.
În zilele noastre există mulți oameni, chiar și printre cei ce se poziționează pro capitalism, care suspină cu un aer melancolic în fața comercializării excesive a Crăciunului, ca și când ar fi martorii coruperii unei sărbători care odinioară a fost cu adevărat spirituală, pură și dezinteresată. Aceștia livrează de obicei discursuri sentimentale în care susțin că „adevăratul spirit al Crăciunului” nu este despre bani, ci despre familie, credință și valori morale.
Acest gen de lamentații ignoră însă faptul că sărbătoarea Crăciunului a fost o sărbătoare comercială încă de la reinventarea ei modernă în variantă îmburghezită și domesticită, din secolul al XIX-lea – după cum foarte bine a demonstrat Stephen Nissenbaum în The Battle for Christmas¹⁹. Taman această transformare a sa într-un ritual familial, centrat pe copii, pe daruri, pe decorațiuni, pe mese festive și cu un personaj supraveghetor ce răsplătește cumințenia, a creat infrastructura necesară pentru apariția sezoanelor de cumpărături. Izul comercial nu a venit din afară, precum un invadator, ci s-a regăsit și se regăsește în continuare chiar în miezul proiectului Crăciunului burghez.
Astfel, cei care spun, spre exemplu, că „s-a stricat Crăciunul” datorită reclamelor de la Coca-Cola, realizate de pictorul Haddon Sundblom, începând cu anii ’30 și până în anii ’60 ai secolului XX, nu fac altceva decât să identifice greșit momentul apariției problemei. Coca-Cola nu a pătat o tradiție imaculată, ci s-a folosit pur și simplu, alături de mulți alții, de una care era deja comercializată de un secol.
Între genocidul awgwasilor și Grinch
Pentru ca imaginea Crăciunului în general și a Moșului în particular să aibă un grad cât mai mare de acuratețe pe planul cultural-ideologic, trebuie să prezentăm, înainte de încheierea acestui eseu, ce se întâmplă atunci când acestea sunt contestate. În acest sens, literatura ne oferă două răspunsuri foarte diferite.
În primul caz îi avem pe așa-numiții awgwasi din Viața și aventurile lui Moș Crăciun (1902) de Frank. L. Baum²⁰. Cu toate că vorbim despre o carte pentru copii, povestea ne oferă o imagine foarte întunecată a felului în care este tratată opoziția față de Moș Crăciun și spiritul festiv și paternalist burghez. Awgwasii sunt descriși drept niște creaturi malefice cu înfățișare dizgrațioasă, care sabotează faptele bune ale Moșului (numit aici pur și simplu Claus), complotează împotriva lui, îi strică jucăriile, îi îndeamnă pe copii la neascultare și altele din același registru. După ce Claus cere ajutorul prietenilor săi nemuritori din clasa dominantă, aceștia țin o mare întrunire în care hotărăsc declanșarea războiului contra „forțelor răului” care le atacă prietenul. În cadrul întrunirii, limbajul genocidar prin care sunt descriși awgwasii este cât se poate de evident:
„— Creaturile acelea nu sunt de niciun folos lumii, spuse Prințul knookilor, așa că trebuie să le distrugem.
—N-au pic de conștiință și nu tânjesc decât să-i facă pe muritori să fie la fel de răi ca ei, spuse Regina zânelor. Trebuie să terminăm cu ei.
Mai Marele Pădurilor zâmbi.
— Ați vorbit cu înțelepciune, spuse el. Awgwasii sunt o rasă puternică și vor lupta cu disperare. Dar cu toate acestea, rezultatul e ușor de întrevăzut, căci noi, care suntem nemuritori, mu avem cum să murim chiar dacă am fi cuceriți, în timp ce awgwasii, o dată doborâți, nu mai au cale de scăpare. Pregătiți-vă, așadar, pentru luptă și nu aveți pic de milă față de acești ticăloși!”²¹
Astfel a început războiul dintre nemuritori și “spiritele răului”, la finalul căruia „din awgwasi nu mai rămăseseră decât o grămadă de movilițe de pământ pe toată întinderea câmpiei.”²² Observăm deci cum represiunea și masacrul devin justificate printr-o retorică de tip moralizator, care transformă opoziția într-o monstruozitate absolută. În logica aceasta, Crăciunul ca unealtă a binelui paternalist trebuie protejat prin orice mijloace și chiar cu prețul lichidării celor care nu se supun.
În al doilea caz îl avem pe Grinch, eroul lui Dr. Seuss din Cum a furat Grinch Crăciunul²³ (1957), care trăia izolat cu câinele său într-o peșteră în apropiere de satul numit „Cinești” – sau Whoville în versiunea din limba engleză. Grinch strică sărbătoarea Crăciunului, furând toate cadourile și decorațiile sătenilor, deoarece îl deranja larma pregătirilor de Crăciun ale comunității, iar veselia care răsuna din fiecare casă a satului îl mâhnea. Însă după ce planul i-a reușit, a constatat că, în ciuda lipsei cadourilor, oamenii au putut să-și mențină fără probleme voia bună, iar sărbătoarea a continuat cu o însuflețire cel puțin la fel de mare. Acest lucru l-a determinat să returneze cadourile furate, să se împace cu sătenii și să se reintegreze în comunitate, trecându-i prin gând că „Poate Crăciunul nu vine din prăvălie. Poate… poate-i chiar mai mult decât ce pare să fie!” Astfel, dintr-un anarhist anticapitalist care vrea să înlăture niște cadouri proiectate, cel mai probabil, după principiile obolescenței planificate și fabricate prin exploatarea și opresiunea muncitorilor, într-un mediu pur ierarhic și dictatorial, Grinch ajunge să fie domesticit și reintegrat chiar în sistemul pe care îl contesta. Răzvrătirea lui nu este înfrântă prin forță, ca în cazul awgwasilor, ci prin sentiment și apelul la emoții.
În încheiere, trebuie spus faptul că acest eseu nu militează nicidecum contra ideii de sărbătoare, mai ales că aceasta este un prilej de răgaz pentru oameni, care își permit astfel să ia o pauză de la munca exploatatoare, abrutizantă și dezumanizantă. Însăși Paul Lafargue, ilustrul ginere al lui Karl Marx tuna și fulgera în eseul Dreptul la lene împotriva celor care, prin religia lor adaptată la necesitățile industriale și comerciale ale burgheziei, au disprețuit odihna maselor, detronând sfinții din ceruri doar pentru a aboli sărbătorile lor pe pământ și în special zilele libere aferente acestora.
În cadrul acestui text scris de un om care îl prețuiește atât pe Lafargue cât și lenea, nu este contestat Crăciunul ca moment de respiro, ci Crăciunul ca mecanism ideologic prin care nedreptatea este ascunsă. Nu criticăm bucuria, jocul sau odihna, ci modul în care acestea sunt folosite pentru a păstra o ordine socială inegală. Criticăm pentru a expune aceste veritabile mârșăvii frumos împachetate și pentru a ne aduce cât de cât aportul la instaurarea unei lumi în care sărbătoarea să nu mai servească pe post de evadare temporară (și iluzorie) din mizerie, ci pe post de expresie firească a unei libertăți reale și continue.
Note:
[1] Viețile sfinților, vol. 7 (București: Editura Artemis, 1997), 119. [2] Jacobus de Voragine, The Golden Legend: Lives of the Saints, trans. William Caxton (Cambridge: Cambridge University Press, 1914). [3] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus: The True Life and Trials of Nicholas of Myra (Waco, TX: Baylor University Press, 2012). [4] Viețile sfinților, vol. 7, 121. [5] Voragine, The Golden Legend, 62. [6] Viețile sfinților, vol. 7, 122. [7] English, The Saint Who Would Be Santa Claus, 63. [8] Viețile sfinților, vol. 7, 132. [9] Voragine, The Golden Legend, 66. [10] Viețile sfinților, vol. 7, 131. [11] Voragine, The Golden Legend, 66. [12] Viețile sfinților, vol. 7, 132. [13] Henry Bourne, Antiquitates Vulgares; or the Antiquities of the Common People (Newcastle: Printed by J. White for the Author, 1725). [14] Bourne, Antiquitates Vulgares, 156-157. [15] Stephen Nissenbaum, The Battle for Christmas (New York: Vintage Books, 1997). [16] Nissenbaum, The Battle for Christmas, n.p. (PDF p. 16). [17] Nissenbaum, The Battle for Christmas, n.p. (PDF p. 81). [18] Nissenbaum, The Battle for Christmas, n.p. (PDF pp. 252-253). [19] Nissenbaum, The Battle for Christmas, n.p. (PDF p. 341). [20] L. Frank Baum, Viața și aventurile lui Moș Crăciun, trad. Emilia Comănici (București: Editura Univers, 2008). [21] Baum, Viața și aventurile lui Moș Crăciun, 55-56. [22] Baum, Viața și aventurile lui Moș Crăciun, 58. [23] Dr. Seuss, Cum a furat Grinch Crăciunul, trad. Florin Bican (București: Editura Arthur, 2022).