Ascensiunea forțelor naționaliste de extremă dreapta, din SUA și Italia până-n Israel și India, e o caracteristică definitorie a epocii noastre. Nu-i de mirare, așadar, că ultimul deceniu a produs o vastă literatură menită să explice diversele fațete ale acestui proces: caracteristicile ideologice ale extremei drepte, strategiile sale retorice, agenda sa politică, cine votează pentru ea și de ce etc. Nu sunt multe încercări pe atât de ambițioase în captarea esenței extremei drepte contemporane în toată diversitatea ei pe cât e ultima carte a lui Richard Seymour, Disaster Nationalism. Această ambiție e doar parțial realizată.
*
Argumentul cheie al lui Seymour sună astfel: declinul în nivelul de trai și statutul social al oamenilor – dar mai ales al claselor de mijloc – a fost speculat de extrema dreaptă prin canalizarea resentimentului popular nu atât față de modelul neoliberal și elitele economice responsabile de acest declin, cât față de o sumedenie de „inamici interni” – minorități etnice și religioase, feministe, refugiați, comunitatea LGTBQ+, stânga „woke” și un establishment liberal acuzat că le acordă tratament preferențial. Extrema dreaptă promite să zdrobească această amenințare existențială și să restaureze, prin aceasta, ordinea socială „normală”. „Naționalismul dezastrului” se reduce, așadar, la „un fel de resetare violentă care restabilește consolările tradiționale ale familiei, rasei, religiei și naționalității, inclusiv șansa de a-i umili pe ceilalți” (p. 21).
Astfel, deși resentimentul popular din care se hrănește este în mare parte cauzat de eșecurile economice ale capitalismului neoliberal, naționalismul dezastrului nu propune o viziune economică alternativă, ci o radicalizare a neoliberalismului pe linii etno-naționaliste și protecționiste. Acesta e modelul pe care îl putem vedea la lucru în regimurile recente sau curente din Brazilia, Ungaria, India, Israel sau SUA. Cu alte cuvinte, este o „rebeliune ce prezervă ordinea socială”, prin care „extrema dreaptă îmbrățișează managementul social darwinist al săracilor practicat de neoliberalism și tendința acestuia de-a trata problemele sociale ca probleme rasiale sau etnice” (p. 45).
Nu este de mirare, așadar, că acest „capitalism național muscular” (p. 47) nu reușește să ofere un nivel de trai mai bun maselor pe spinarea cărora s-a ridicat la putere. Atunci ce le poate oferi extrema dreaptă? Răspunsul lui Seymour e simplu: violență comunitară. Acesta este firul roșu al cărții, care leagă relatările macabre despre pogromurile anti-musulmane din India, epurarea etnică și genocidul din Palestina sau tentativa de insurecție de pe Capitol Hill. Baza populară a acestui naționalism poate că nu obține condiții socio-economice mai bune, dar are măcar ocazia să-și reafirme în mod violent supremația asupra grupurilor subalterne din societate. Astfel, „incapacitatea extremei drepte de-a oferi o bază adecvată pentru utopia naționalistă a congruenței perfecte dintre popor și stat este oportunist metabolizată prin orchestrarea violenței împotriva categoriilor luate drept țapi ispășitori” (p. 189).
Încercând să rezolve enigma acestui fenomen al oamenilor care votează pentru politicieni care fac puțin spre deloc pentru a le îmbunătăți situația materială, Seymour optează pentru o explicație psihologizantă: „Pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi, trebuie să ne întoarcem la pasiuni” (p. 29). Bazându-se mai ales pe Freud și parțial pe Lacan, teza sa e că resentimentul și frica sunt principalele resorturi prin care oamenii cad sub vraja naționalismului violent. Cum altfel am putea explica faptul că – așa cum corect remarcă autorul, în contrast cu majoritatea comentariilor liberal-centriste – baza socială a noului fascism nu este îndeobște formată din păturile sărace ori din deja legendara „clasă muncitoare albă”, ci provine în principal din clasa de mijloc și straturile mic-burgheze care nu se confruntă neapărat cu condiții disperate de trai? Cât privește săracii sau muncitorii care totuși votează pentru extrema dreaptă, de ce continuă s-o facă deși aceasta nu se dă peste cap pentru a le îmbunătăți nivelul de trai? Trebuie să fie vorba, crede Seymour, de altceva decât de economie.
Această negare cam prea succintă a primatului economicului nu e doar surprinzătoare venind din partea unuia dintre cei mai importanți intelectuali marxiști britanici de azi, ci se bazează pe afirmații empiric false. În primul său capitol, intitulat „Class: Not the economy, stupid”, Seymour susține că „zeci de ani de cercetări nu au reușit să găsească vreo dovadă că alegătorii răspund la problemele economice personale prin pedepsirea guvernului în exercițiu” (p. 28). Cu toate acestea, încă din anul 2000, o analiză cuprinzătoare a literaturii de specialitate arăta că „alegătorul economic … consideră guvernul responsabil pentru performanța economică, recompensându-l sau pedepsindu-l la urne”. De asemenea, literatura mai recentă axată pe factorii determinanți ai ascensiunii extremei drepte confirmă tocmai acest lucru: insecuritatea economică este cel mai frecvent factor pentru sprijinul electoral al acesteia. Doar pentru că o mare parte a acestui sprijin provine din grupuri sociale nu neapărat sărace, ba chiar relativ privilegiate, nu înseamnă că acestea nu sunt motivate de nemulțumiri de ordin socioeconomic.
Un studiu recent arată că, în țările occidentale, grupurile cu venituri medii sunt mai predispuse să voteze pentru extrema dreaptă atunci când puterea lor de consum are de pierdut din cauza expunerii comerciale la exporturile ieftine din țări precum China. Un alt studiu publicat în acest an arată că persoanele care au trăit pe propria piele o mobilitate socială descendentă sunt mai înclinate să voteze pentru extrema dreaptă numai atunci când pierderea de statut vine la pachet cu o scădere a satisfacției de viață și a securității veniturilor. Desigur, satisfacția vieții nu este în întregime economică, fiind strâns legată de anxietatea statutului social, dar pare să fie în primul rând economică.
O interpretare mai pronunțat materialistă a „naționalismului dezastrului” poate explica mai bine de ce, așa cum se constată într-un raport din 2023, partidele de extremă dreapta „fac eforturi semnificative pentru a atrage alegătorii cu insecurități economice”. Într-adevăr, deși Seymour are dreptate că, per ansamblu, bilanțul lor la guvernare nu duce la ameliorarea substanțială a nivelului de trai al oamenilor obișnuiți, unele partide de extremă dreapta chiar au îmbunătățit politicile de asistență socială, în contrast cu agenda mai ortodoxă, pro-austeritate a partidelor centriste mainstream (inclusiv social-democrate). Guvernele de extremă dreapta își recompensează și consolidează astfel „electoratul loial”, excluzând în același timp categoriile care nu se încadrează în accepțiunea lor etno-naționalistă a „poporului”. De ce ar avea nevoie extrema dreaptă să extindă, fie și într-un mod foarte limitat, plasa socială pentru baza lor electorală dacă violența comunitară ar fi suficientă pentru a garanta loialitatea acesteia?
Mai mult, unii cercetători arată că dreapta naționalistă tinde să fie vehiculul politic al anumitor segmente ale clasei capitaliste, care caută să preia controlul asupra statului. Seymour recunoaște doar tangențial rolul și motivațiile elitelor în ascensiunea naționalismului dezastrului (vezi pp. 139-40). Deși remarcă faptul că economia politică a acestuia vizează în principal promovarea intereselor elitelor capitaliste domestice, acest aspect crucial nu este deloc explorat în carte. În schimb, accentul cade din nou și din nou pe cum e mobilizată baza socială a extremei drepte, mai degrabă decât pe grupurile privilegiate care o conduc, o finanțează și caută să beneficieze în cea mai mare măsură de pe urma ei. În esență, efortul explicativ al lui Seymour rămâne tributar ipotezei pluraliste discutabile că lupta politică se rezumă la cine votează pentru cine și de ce. În democrația liberală vlăguită de azi, această ipoteză e general valabilă când vine vorba de oamenii de rând, desigur. Dar clasa capitalistă și, mai cu seamă, diversele fracțiuni care o compun caută să exercite influență politică prin multe alte mecanisme decât urna de vot: de la lobby și donații la înființarea de noi partide politice menite să le reprezinte direct interesele, printre care se numără și multe dintre partidele de extremă dreapta de azi (inclusiv AUR la noi).
Firește că e necesar să analizăm baza electorală a extremei drepte și nemulțumirile sale pentru a înțelege de ce aceasta câștigă puterea în atât de multe țări. Dar nu este suficient ca să înțelegem și ce vor să facă cu ea. Pentru a obține un tablou cât mai complet al forțelor sociale din spatele și din fruntea extremei drepte, pentru a înțelege ce interese materiale ar beneficia în mod anume de pe urma ascensiunii acesteia la putere, avem nevoie de o analiză mai sistematică și comparativă a elitelor partidelor, a donatorilor acestora și a politicilor economice pe care le aplică atunci când chiar ajung la putere. Printre altele, asta ar contribui și la elucidarea aparentei contradicții a extremei drepte de-a fi simultan atât o respingere, cât și o consolidare a neoliberalismului (pp. 44-6). În acest sens, trebuie să înțelegem mai bine și modul în care această legătură organică dintre capital și extrema dreaptă poate varia de la o țară la alta (capitalul domestic fiind mai dominant în unele cazuri decât în altele), cu atât mai important de cartografiat în contextul mai larg al tensiunilor imperialiste și militariste la nivel global. Relatarea lui Seymour lasă de dorit în toate aceste privințe.
Puterea explicativă parțială a cărții se reflectă și în conceptul neconvingător pe care îl propune: „naționalismul dezastrului” e prea vag pentru a surprinde trăsăturile definitorii a ceea ce vrea să descrie. Alte concepte propuse în ultimii ani, precum „neoliberalismul autoritar” (pe care Seymour pare să-l folosească în mod interșanjabil cu al său, vezi p. 136), par mai adecvate pentru a capta esența erei politice în care ne aflăm. Mai mult, conotațiile „naturale” asociate în mod comun cu termenul „dezastru” conferă conceptului lui Seymour un vag aer de implacabilitate. Acest curent defetist străbate tot cuprinsul cărții. După ce descrie în amănunt grotesca violență anti-musulmană a naționaliștilor hinduși din India, autorul concluzionează că „aceasta este o imagine a viitorului” (p. 128).
De altfel, în paginile finale, Seymour duce psihologizarea până la capăt când sugerează că toți avem în noi această violență fascistă, pe care o echivalează practic cu tot soiul de impulsuri negative de care sunt oamenii capabili: „forma incipientă de paranoia și victimizare cotidiană, fanteziile de restituire și răzbunare, dorința de dominare, nevoia autoritară de-a avea dreptate, capacitatea de a umili, conformitatea în cadrul grupului în căutarea aprobării” (p. 206). Dar dacă aproape tot ce-i rău e fascism, atunci nimic nu e fascism. Mai mult, cum putem spera să-l mai și înfrângem? E greu de înțeles cum această relativizare fatalistă – a ceea ce este, în definitiv, o amenințare concretă reprezentată de forțe politice concrete cu interese materiale concrete – ar avea darul să inspire efortul titanic necesar pentru a construi o mișcare de masă împotriva acestui flagel. În ciuda pesimismului său, Seymour încheie totuși cu un apel la o astfel de mișcare, în care clasele populare să creeze, prin luptă colectivă, o nouă viață democratică, noi comunități și noi legături internaționale. E singura cale de-a evita dezastrul.