Cam cu vreo lună în urmă antenele mele au recepționat primele zvonuri despre modificările care urmau să figureze în Codul Deontologic 2.0 al Colegiului Medicilor, cap de listă fiind dreptul de a refuza pacienți agresivi fizic sau verbal. Ca o muscă fără cap ce pot fi prima oară m-am mirat că nu e o reglementare care deja există. Iar următorul gând a fost „meam, să vedem câtă ambiguitate o să încapă aici”.

Acum că zvonurile deveniră litera legii, am primit răspunsul așteptat (ambiguitate cam multă) șievident că a urmat, din fericire (deși sunt obosită în avans), și o controversă. Pentru că pe lângă această primă stipulare pe care o poți suspecta de bune intenții (și asupra căreia voi reveni pe final), au fost semnalate de Centrul FILIA încă două prevederi în legătură cu care e mai greu să o arzi la fel de caritabil. Ambele legate de circumstanțe în care ar fi justificat să nu acorzi asistența medicală.

Prima, în completare la aia cu agresivitatea, derapează bine de tot într-o mlaștină extrem de interpretabilă, citând „atitudinea ostilă sau ireverențioasă” drept motiv de refuz al asistenței – dacă agresiunea să zicem că e ceva mai ușor de definit, ostilitatea și mai ales ireverențiozitatea deja necesită bănuiesc să deschizi Codul Bunelor Maniere sau măcar vreun copy-pasta de boomeri pe acest subiect. Cugetând la ce o putea să însemne „ireverențios” am ajuns la concluzia că am destui pacienți care mi se adresează în moduri pe care le-aș putea califica plauzibil prin acest termen, de la tutuieli la „pisi”, „pusi”, „păsărică” și alte apelative folosite de doamne la pensie care-s de altfel simpatice. Dar poate ochiul altui privitor nu le-ar privi cu aceeași simpatie, și parcă n-aș vrea să trăiesc într-o lume în care îngrijirile medicale atârnă de ochiul privitorului, mai ales când e binecunoscut atașamentul pe care il au unii medici față de titlurile lor academice de suport emoțional. Per total, mi-e greu să mă uit la triada „agresivitate verbală-ostilitate-ireverențiozitate” şi să nu văd de asemenea o ușă larg deschisă legitimării legale a unor interpretări bazate pe prejudecăți rasiste, clasiste sau saniste – de exemplu urechile albe având tendința demonstrabilă de a percepe tonurile persoanelor rome ca fiind ostile, urechea fină de om cu facultate percepe tonurile claselor de jos ca fiind mai răstite, iar în fine tonul unui om neurodivergent sau cu diagnostice psihiatrice, mai ales dacă e într-un moment de criză, poate fi lejer interpretat ca fiind ostil fără ca în vreuna din situațiile ăstea să fie cazul de punere în pericol a siguranței cadrului medical. Chiar și fără aceste marginalizări, nu e chiar greu să capeți o etichetă de pacient dificil, uneori asta putând să însemne inclusiv că pui prea multe întrebări și soliciți prea multe explicații.

Prevederea finală criticată de Centrul FILIA e de departe cea mai periculoasă și legalizează o stare de fapt preexistentă – refuzul pe motiv de conștiință de a oferi anumite tipuri de asistență medicală. Știm cu toții la ce se referă, că doar n-o fi despre dreptul meu de a refuza pe motiv de conștiință să consult băieți preocupați excesiv de masă musculară și/sau potență pentru că au tatuaje fasciste; am așa un sentiment că nu ar ține apă dacă mi-ar da prin cap să fac chestii de genul. Nu, asta e în primul rând dedicație pentru sufletul nemuritor al ginecologilor care nu vor să efectueze întreruperi de sarcină în zile cu cruce roșie în calendar sau la modul general. Refuz care într-o lume normală în care accesul la avort e recunoscut ca un element de bază al sănătății reproductive a unei persoane cu uter ar trebui să rezulte în suspendarea dreptului de liberă practică al ginecologului preacuvios pentru această meserie, și mă disperă faptul că asta e o părere controversată. O altă mică dedicație e și pentru colegii care refuză asistența medicală și tratamente specifice persoanelor LGBTQIA+. Un chirurg plastician poate să refuze liniștit acum augmentarea mamară unei femei trans, practicând în schimb augmentări mamare pe bandă și diverse alte intervenții de afirmare (uneori agresivă) a genului la femei cis (căci toată chirurgia estetică e o chirurgie de afirmare a genului, până la urmă) unde nu își mai ridică probleme de conștiință legate de cum întrețin poate fenomenul dismorfiei corporale cis din spatele acestor intervenții. Disforia de gen e un flagel moral, dismorfia corporală cis o sursă de profit lucrativă. Endocrinologii sunt scutiți oficial de a oferi un tip de îngrijire pentru care oricum nu-s școliți în rezidențiat, deși există ghiduri ale asociației woke Endocrine Society care ar sugera că HRT pentru persoanele trans pică sub umbrela endocrinologiei și că absența acoperirii lor în instruirea profesională a unui endocrinolog și refuzul acordării acestor îngrijiri e pe undeva echivalent cu ignoranța și refuzul de a acorda îngrijiri legate de sfânta și binecunoscuta glandă.

Iată-ne așadar treziți în împărăția conștiinței individuale a practicianului, unde angoasele morale ne permit să refuzăm îngrijiri medicale esențiale odată încoțopeniți într-o poziție de putere relativă, dar aceste hâcuri de conștiință nu pot reprezenta criteriu de excludere de la a deține respectiva poziție. Ce să zic, în punctul ăsta cred că doar un tovarășx ginecologx care să facă sacrificiul nobil de a declara că refuză să facă întreruperi de sarcină pe motiv de aderență ceaușistă de conștiință la decretul 770/1966 ne mai poate salva, că poate atunci vede și corul anticomunist oroarea și începe să vocifereze față de acest atac la libertate. Mă rog, sunt răutăcioasă, suntem de fapt foarte liberi și e foarte bine. Persoanele gravide sunt libere să ia la pas cabinete medicale chiar și pe raza unui întreg județ până dau de o iesle sexomarxistă unde să li se facă întrerupere de sarcină decontată de CNAS și trebuie să își sacrifice nervii, sănătatea, timpul și banii în această bejenie medicală, căci numai așa putem garanta libertatea de conștiință a unui cadru medical de a-și practica cu selectivitate meseria. Să ziceți mersi că nu a fost totuși interzis ca pe vremea cizmarului după care plâng toți troglodiții eurosceptici.

O să revin acum la punctul la care e mai greu să ridici obiecții, cel al refuzului acordării asistenței medicale nonurgente unui pacient agresiv fizic (sau în cazul în care aparținătorii sunt agresivi fizic). Chiar și aici e o lipsă de clarificare și de nuanțare a spețelor – comportamentele agresive ale pacienților pot fi de exemplu consecința unor patologii (includ aici și dependențele) și pot avea în spate grade variabile de discernământ, situații în care justețea unei astfel de măsuri nu mai e așa aparentă. Și oricum pentru orice fel de situație de genul e mai eficient să existe nu numai suficient personal de pază (mult succes cu posturile blocate în sectorul public și caliceala privată), dar și (pregătiți-mi banda cu râsuri de sitcom) personal instruit și calificat în gestionarea și aplanarea conflictelor. N-are rost să mai zic că probabil situațiile ăstea s-ar rări considerabil dacă am avea personal medical suficient pentru că trăim după cum spuneam în împărăția conștiinței, unde nu ne apasă aceste griji materiale vulgare de conțopist, medicul suprasolicitat are nevoie doar de mai multă libertate pentru a se apăra singur de agresiuni (însă doar atunci când vin din direcția pacienților sau aparținătorilor). În condițiile date, nu o să mă leg la fel de tare de ea, decât ca să remarc că e o măsură de categoria leucoplast pe plaga împușcată, cum ar zice partenerul strategic.

Dacă tot e sa discutăm de siguranța cadrelor medicale, statistic vorbind au fost mai mulți medici uciși sau vătămați de mediul de muncă decât de vreun pacient sau aparținător. Codul Deontologic nu prea are însă ce să facă în legătură cu condițiile de muncă prin natura lui, dar pare că vrea să ofere prin aceste modificări mai multe portițe de refulare în aval care sunt binevenite pentru multe cadre medicale frustrate de modul în care își desfășoară activitatea, care se vor putea de acum încolo debarasa ceva mai ușor de diverși pacienți considerați problematici din motive mai mult sau mai puțin întemeiate.

Viziunea noului cod deontologic asupra relației medic-pacient e deci, așa cum îi șade bine unei țări exorcizate de spectrul comunismului, una centrată pe virtuțile libertății, în speță a celei de conștiință, în care discernământul moral al medicului e rege. Cu cât sunt mai puține mecanisme materiale și instituționale interferente în contactul sfânt între două conștiințe libere și neîngrădite, cu atât vom trăi și vom muri mai liberi: banul urmează pacientul care urmează medicul care își urmează conştiința. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta!