Luna trecută Dezarticulat Books a publicat un anunț surprinzător, cum că va publica un volum proză scurtă semnat de Mark Racz, spaima filmologilor și gazetarilor neoconi din România. Era farsă? era pe bune? Pe 5 noiembrie s-a confirmat că volumul chiar există, are copertă, are blurburi de la Costi Rogozanu și Flavia Dima și va disponibil în premieră în decembrie la târgul de carte Gaudeamus. Redacția Spectrul a citit cartea, confirmă că există și a stat de vorbă cu autorul să vedem ce a vrut să spună.

Dă-ne câteva detalii biografice. Bănuiesc că în bule „se știe”, dar nu ești chiar așa persoană publică cât să nu merite trecut în revistă de unde vii și unde te-ai dus, mai ales când atât de multe povestiri din volum stau în circularea dramatizată a tot felul de bârfe din lumea universitară clujeană și un pic din cea bucureșteană.

Sunt din Cluj-Napoca și am mers la facultate la mine-n oraș, la UBB. Am studiat jurnalismul și am lucrat sporadic în presa locală. Probabil cel mai bine m-am distrat scriind despre handbal și haltere la ProSport, dar mi-am și dat seama repede că jurnalismul de cursă lungă nu e pentru mine. Cum nici lumea literară sau academică a Clujului, să-i zicem, nu a fost pentru mine. Nu eram nici cal nici măgar, mă interesa mai mult cum funcționa (și mă interesează și acum) lumea producției culturale și a corolarului de valori și personaje decât să fac parte din vreo castă. Știam că vreau să scriu ceva, cine știe ce, dar era și încă e o categorie largă, vagă, cu multe sincope și posibilități. Apoi am plecat la un master la Londra (unde locuiesc și acum). Era un master de scenaristică și producție TV/film. Am scris (și pitched) câteva scenarii între timp, din care nu a ieșit nimic (încă). Mi-am dat seama și că scenaristica nu e 100% pentru mine, adică îmi place ca medium, îmi plac limitările și formalismul inerente, dar nu sunt obsedat de asta. Și, cel puțin în UK, trebuie să fii obsedat de asta. În România și alte locuri pe bază de CNC aproape în totalitate, trebuie să fii dedicat, sigur, dar trebuie și să știi oameni, locuri, să fii la mesele care contează cum ar veni. Nu zic că e inerent rău sau greșit, dar așa e. Poate când va da vârsta mijlocie cu totul peste mine voi fi în sfârșit obsedat de asta, dedicat, vândut total. Altfel, sunt deschis la colabări, amenințări, șantaj. Cât despre București, cumva acesta a dat peste mine. Când am început blogurile despre seriale și Superscrieri, am început să mă gândesc mai mult la București ca loc al acestor energii și grupuri să le zicem creative (creativ aici având mai multe note de subsol decât un bidon borșit de varză din beci). Ținând cont de reacții (inclusiv amenințări și o foarte palidă tentativă de mituire, ce vremuri!) se pare că mi l-am imaginat cât de cât corect. Am ajuns fizic pentru prima oară la București mult după ce am scris mare parte din bloguri. Am încercat să fiu cât mai ambiguu cu putință legat de locurile în care au loc povestirile mele, mai puțin cele foarte evident Cluj, cum sunt cele cu Mavrodolu, Biletul și Apărarea Clujului. Dar toate povestirile în afară de una au loc în orașe și sunt foarte orășean-centrice, ceea ce spune ceva despre ce am vrut să fac în acest volum.

Înainte de proza scurtă te-ai remarcat ca una din foarte puținele voci românești critice față de genocidul din Gaza și față de complicitatea societății civile românești cu politicile statului Israel. Înainte de asta erai cunoscut pentru seria de bloguri „ceprosteX” unde X e Superscrieri, Umbre și alte asemenea evenimente unde casta publicitară (irelevant că-și zic jurnaliști sau scenariști) se laudă pe sine pentru operele de mare valoare produse. Am ratat vreun episod? Vezi o continuitate între proiectele astea? Curge unul într-altul în vreun fel sau ca om complex ai interese multiple care nu se pot așeza în linie ca mărgelele pe șirag?

În primul rând, legat de genocidul din Gaza, e dezolant că ce spui tu despre mine (te-ai remarcat ca una din foarte puținele voci românești critice față de genocidul din Gaza) e adevărat. Mă rog, am dubii legate de amploarea vocii mele, dar în esență e just, au fost și sunt extrem de puțini oameni care s-au poziționat împotriva acestui genocid (e halucinant să scriu aceste cuvinte unul după altul). Asta în condițiile în care presa mainstream și newsfluencerii de la noi au fost și sunt toți doar trompete zioniste. Am primit critici de gen Gaza e pentru tine un hobby, încerci să atragi cititori, ceea ce nu e doar hilar (nu am nicio ambiție din aceasta de om căruia să-i dai follow), dar de fapt am pierdut o bună parte din publicul oricum foarte mic, crescut organic, de-a lungul anilor cu blogurile, takeurile despre cultură populară etc. Dacă e să găsim și aspecte pozitive în toată situația asta, e că avem voci inteligente, curajoase și antigenocid la stânga. Da, la stânga, ținta glumelor și batjocurilor și memelor, dar doar la stânga ai văzut o poziție coerentă antigenocid. Altfel, de la experți în genocid (haha) la o parte a clasei feminist-liberale (haha cu silă) vezi doar apologia sau ignorarea unui genocid și a unui femicid. Și astea sunt doar două grupuri care și-au arătat adevăratele culori, să spunem așa. 

Trecând la blogurile mele, foarte bine spui ”unde casta publicitară (irelevant că-și zic jurnaliști sau scenariști) se laudă pe sine pentru operele de mare valoare produse”. Unul dintre motivele principale pentru care am început să scriu blogurile (bine, pe lângă materia propriu-zisă a serialelor și supertextelor care urlau la mine) a fost tocmai faptul că aceste produse au venit călare pe coama PR-ului care devenise și medium și mesaj. Eram fără nicio glumă sau exagerare enervat și exasperat de cumsecădenia asta performativă a începuturilor de ani 2010 (care continuă și azi în moduri adaptate, dar asta e altă discuție). Cumva peste noapte toată lumea se profesionalizase în comunicare, PR, evenimente, și versiuni primitive ale societății hype-based în care trăim acum. Singurul mod în care se putea vorbi despre superscrieri sau seriale era printr-un comunicat de presă diabetic de dulce despre acel produs, cumva faptul că acel serial sau eveniment de castă exista era concret produsul și viceversa. Rețelele sociale erau mult mai puțin conectate la realitatea imediată, totul se întâmpla pe situri. Poate că la bere oamenii râdeau și de Umbre și de Superscrieri și de În Derivă și mai știu eu ce, dar mainstream-ul, cum ar veni, era un exercițiu de PR de corigență. Nici nu cred că am pus blogurile pe Facebook vreo câțiva ani, nici nu mai știu. Îl trimiteam pe messenger prietenilor și îl mai puneam în comentarii pe blogurile mari ale momentului, cred că locuri gen Zoso sau așa ceva. Habar nu am. Dar a ajuns cumva la oameni. O altă ambiție a fost aceea de a privi un produs cultural căruia i se ridica altar ca pe un kit lego asamblat prost. De acolo și metoda TvTropes când vine vorba de seriale, în care arătam cum episoadele alea erau asamblate din cele mai primitive piese, legate cu ața penibilă a unor dialoguri de toată jena. Am consumat mult timp găsind tropul potrivit pentru diverse situații din seriale, dar cred că a meritat, a fost (și e, dacă ar mai face cineva asta acum) o metodă inovativă și demistificatoare și desigur amuzantă. Când vine vorba de superscrieri, era mai puțin vorba de tropi (deși au fost și acolo) și mai mult vorba despre tentativele de profesionalizare a unui specii jurnalistice care era jumătate oracol de liceu jumătate comunicat de presă. Azi nu mai avem așa ceva decât foarte rar pentru că presa de autor să zic așa e în faza sa Recorder. DoR s-a prăpădit. Cu acele texte eram mult mai hedonist decât cu serialele, mă imersam în frazele alea și le desfăceam cumva pe dinăuntru, uneori modificându-le sau găsindu-le valențe și referințe surprinzătoare. Chiar nu știam ce va ieși și nu aveam o agendă legată de niciun text. Era ca un bufet din acela cu de toate. Au mai fost câteva episoade, desigur anonime în mare parte, le reiau în ordine descrescătoare. În 2019, am publicat un capitol în volumul Hipsteri, bobo și clase creative editat de Dinu Guțu și Ciprian State în care am vorbit cam tot despre obsesiile mele de lungă durată – clasele creative, jurnalismul narativ, PR-izarea producției culturale. Am introdus termenul turbonimic, care pentru mine rezumă cuplajul acesta blestemat între meta-(supra)producția de sens din jurul industriilor creative (turbo) și, concret, cam ce e sub acest tegument de discurs și performativitate (nimic). Germenii acestui mod de a vedea lucrurile vin de prin 2003-5 când am început să mă gândesc mai mult la performativitate. Bine, tocmai ieșeam din liceu (da, am o vârstă), nu erau nu știu ce gânduri, dar am încercat să le clarific câțiva ani mai târziu într-o serie de texte pe un blog pe care l-am ținut câțiva ani cu niște prieteni. Sigur, sunt multe de care m-aș jena azi de pe blogul ăla, dar de dragul deschiderii las niște mostre (articol 1 , articol 2). Termenul mirun e varianta mea personală, idiosincratică pentru un fel de hipster. Am încercat să cartografiez acel tip de performance, cumva similar ca stil (dar diametral opus ca orice altceva) cu ce a fost pe vremuri ghidul de mitocănie urbană. Și eu am făcut-o primul 🙂 Dacă tot suntem în perioada aia, vreau să readuc în atenție o serie de texte publicate mai întâi pe situl nostru, și care au fost mai apoi printre primele virale pe cultură să spunem așa. E vorba de Topul celor mai ridicole trupe metalice românești, articole scrise de Florin Bretotean. Am avut meritul de a-l convinge pe Florin să publice la noi, iar apoi textele au fost preluate de Vice și s-a lăsat cu scandal pe forumurile de muzică rock. Florin a scris și alte texte de critică media pe site, e(ra) un tip extraordinar de rafinat și cu umor când vine vorba de analiza slop-ului mediatic românesc. Și cam tot în perioada aceea, 2009-2014 parcă, am colaborat cu TIFF, unde am scris texte pentru Aperitiff, revista festivalului. Interesant, atât eu cât și mare parte din redactorii acelei reviste din acea perioadă am evitat să fim PR-iști până la capăt și până la urmă asta a dus la schimbări de cadre la Aperitiff. Dar a fost o perioadă mișto, am cunoscut oameni mișto, și a fost tot așa o perioadă în care m-am lămurit că nici critica de film sau oricum scrisul foarte atent și aplicat despre cinema, în formă continuă și atentă și mai ales obiectivă/coerentă, nu e foarte pentru mine. Cel mai recent (2021 e recent pentru un ardelean) am scris un text despre Pornobalamucul lui Radu Jude, un text cu care mi se dă peste cap și azi. Continuitatea aici, ca să-mi citez unii prieteni, e că sunt un hater. Absolut că sunt și nu e nimic în neregulă cu asta atâta timp cât e o hatereală utilă și cât de cât entertaining. Și nu e o hatereală care vine din animozități interpersonale cum mi s-a tot reproșat, ci din simplul fapt că am un mod de a vedea lumea pe care îl urmez și îl las să se exprime. De fapt, am nevoie de mai mulți dușmani, viața mea e prea liniștită.

În principiu proza scurtă românească, din puținul cât am citit acum vreo 10 ani, e foarte prețioasă cu tehnica și structura într-un fel care o face să fie, dacă nu seacă ca echivalentul beletristic al rumegușului, atunci ca un banc prin cum se încheagă poveștile așa bine că nu poți lua în serios lumea sau personajele ca ceva ce ar putea exista autonom de povestire. La tine cam fiecare povestire pare făcută numai din esențele tari, de bine sau de rău, în ceea ce privește situațiile, caracterizările, dar chiar și limbajul folosit. Ai un model sau o școală pe care o urmezi, e pur și simplu o reacție la proza scurtă românească sau doar așa ți-a ieșit?

Cel mai probabil e de rău, dar îmi asum. În sensul că nu scriu într-un mod cursiv, ușor de urmărit, plăcut de citit. Asta nu se datorează faptului că detest în mod fundamental acest tip de scriitură, vine și dintr-o incapacitate de a scrie așa. Prozele mele sunt foarte scurte, cele mai multe au sub 2000 de cuvinte, ceea ce e puțin. Îmi place esențialul, tranșantul, și când vine vorba de personaje sau evenimente, nu simt nevoia să pun enorm de multă carne pe descrieri de locuri sau oameni. Citesc destul de multă proză scurtă românească și adesea știu după primele 2-3 paragrafe dacă acel autor a luat parte la cursurile de scriere creativă ale lui Marius Chivu. Ăsta nu e neapărat un lucru rău (uneori e), dar vorbește despre un stil încetățenit, cu articulații, dar sunt desigur și oameni care-l fac foarte bine. Am alergie la dialogurile prea ca-n viață, dar și la cele extrem de alegorice, simboliste. Am foarte puțin dialog în povestirile mele, și de fapt adesea încep o povestire cu un fel de ambiție tehnică puerilă sau chiar cinică gen să nu am nicio linie de dialog sau să nu folosesc deloc un anumit cuvânt. Asta mă motivează mai mult ca o temă, temele sunt acolo și ies ele la iveală. Am scriitori pe care-i admir și pe care n-aș avea nicio jenă să îi emulez. Din păcate, efectiv nu pot face asta îndeajuns de bine 🙂 Îmi place să cred că am un stil al meu, încâlcit și uneori opac, dar căruia încerc să-i dau mereu un fel de energie motrică, direcție, viteză. Am experimentat în acest volum și cu un tip de proză așa mai spre flash fiction, în care paragrafele sunt autonome narativ în timp și spațiu și compun împreună povestirea, cumva în stilul romanului Weather al scriitoarei americane Jenny Offill. E un stil foarte comun zilele astea, dar a fost nou și interesant pentru mine. Apoi, o admir mult pe Patricia Lockwood, mai ales pentru romanul Nobody is talking about this, are o vervă comic-debilă spre care aspir și eu. Îmi mai place mult și Tony Tulathimutte, mai ales pentru modul în care poate să construiască personaje extrem de detaliate și multifațetate în milieul acesta de capitalism de platformă în care trăim (cea mai bună povestire din colecția sa e disponibilă online). Ca scriitor de satiră socioculturală, îmi place mult Paul Beatty, mai ales jocul vocilor si elucubrațiile stilistice din The Sellout. Îmi place mult și Lavinia Braniște, și de fapt, pentru o povestire pe care nu am mai inclus-o în volum, aveam notat în ciornă ”a la Lavinia Braniște?” Cine știe ce ar fi ieșit. Îmi mai plac Dan Sociu, Tudor Ganea (mai puțin ultimul roman), niște chestii ale lui Mihai Radu. Altfel, aș vrea și eu să scriu ca Gerard Murnane, Annie Proulx sau măcar Carver (ca orice bărbat de peste 35 de ani), dar vorba bunică-mii, de unde atâta belșug?

Ai apucat, pare-se, mai multe epoci ale internetului și nici n-ai călărit cel mai nou val. Că nu te-a interesat acumularea de prestigiu și reputație se vede, cred eu, nu doar din înregistrarea câte unui nou blog cam pentru fiecare proiect, dar chiar din ținerea textelor pe bloguri când social media (să fim sinceri, Facebook) devenise singurul spațiul online care părea că mai contează. Cu un așa istoric e poate surprinzător cât de puțin internet e în povestirile tale. Nu inexistent, dar ocupând un loc modest în viața celor mai multe personaje. Și nici nu există un singur mediu online monolitic, ci bine delimitat între pagini de Facebook personale, chaturi, mail-uri interne între colegi de birou. Cum vezi aplatizarea asta a spațiului online ca începând și terminând cu social media și în special cu o singură platformă decretată cumva ca fiind singura care contează—multă vreme Facebook, apoi Instagram, o perioadă TikTok până să ne decidem noi că e vector de propagandă rusească, respectiv Hamas?

Internetul și viața online mi se par foarte greu de realizat cât de cât verosimil în ficțiune. Ziceam mai sus că îmi place mult de Tony Tulathimutte, un scriitor american a cărui carte de proză scurtă, Rejection, are multe povestiri despre social media, online, brain rot. De asemenea, personajul principal din Nobody is talking about this de Patricia Lockwood e o tipă cu creierii prăjiți de internet. Dar astea mi se par rarități. Nu am o teorie unificată despre viața sub algoritm așa că am ales să scriu despre alte lucruri, așa telegrafic cum îmi vine, chestii care mi se par la fel de interesante: câini, copii, fotbal. Apoi, ai dreptate când spui că relațiile cu rețelele se schimbă rapid în funcție de aroma politică du jour. De obicei sentințele vin din partea celor care, imediat după sentință, spun că ei sunt perfect echipați pentru a analiza și corecta deficiențele respective. Eu nu cred că oamenii sunt chiar atât de ușor de prostit sau că propaganda (de orice fel) atât de eficientă. Consumul de internet e, ca orice consum, capricios și contradictoriu, și îndeajuns de vast și terifiant încât să invite la producția acestui tip nou de tălmaci și inchizitor. Ca-n alte domenii, avem răspunsuri facile la întrebări fără sfârșit. Cel puțin în România și mai ales prin bule, oamenii fac platformele să lucreze pentru ei, nu invers. Asta pentru că bulele (care fac parte din suprastructuri oricât s-ar alinta membrii) au o foarte puternică valență irl, cum ar spune copiii. E uneori vorba de socializare, dar e adesea vorba de relații mai complexe legate de privilegii, bani și toate cele. De fapt, din punctul ăsta de vedere, bulele noastre sunt cutting edge. Abia în ultimii ani americanii au început să redescopere valoarea offlineului, a neînregistratului etc. A discretului practic. Sean Monahan (tipul care a inventat normcore) are o comparație elocventă pe temă. Sigur, totul e bazat pe vibes, dar mi se pare că în direcția asta se îndreaptă viața online. Și după cum spuneam, la noi e așa de când lumea și lumea e destul de capabilă să se deconecteze când e cazul. Câte-un scandal pe rețele din când în când face viața irl mai interesantă. Poate am ales eu varianta facilă în povestirile mele când vine vorba de internet și tehnologie în sensul că sunt note de fundal sau mici proptele pentru personaje și acțiune, nu neapărat elementul central.

Deși stai în Anglia de ceva vreme, cam toate prozele sunt plasate în România. Mai ales cele unde acțiunea se petrece în Cluj pare că e vorba de un Cluj cunoscut și umblat, imposibil de translatat în altă localitate. E și una plasată în București cam așa, deși e un București cunoscut mai mult din bârfe și de pe net. Cum de? E o formă de dor de casă sau exorcizarea României din tine? 

De fapt, e un București pe care l-am descoperit personal, sigur că doar în vizite de 4-5 zile, deci e un București de foarte scurtă sinteză. Am încercat pe cât posibil să evit Bucureștiul de bârfă pentru că am observat că și oameni de altfel lucizi tind să tragă prenandez când vorbesc despre una și alta despre acest oraș, de obicei în sens (prea) pozitiv. Sigur, e un oraș mult mai mare ca Clujul, din toate punctele de vedere, dar e tot un oraș relativ mic în care oamenii se-nvârt în cerc. Nu spun asta pentru că vai doamne locuiesc într-un mare oraș cum e Londra, spun tocmai pentru că fundamental eu înțeleg bine etos-ul și dinamica de oraș și grup mic, e mediul în care m-am format. Apoi, am depășit cumva faza aceea a dorului de casă (nu cred că am trăit-o vreodată foarte intens, dar nici nu o neg în totalitate), nu simt ca aparțin mai mult aici sau acolo, dar asta e pentru că nu prea cred în aparținere. Sunt din Cluj, trăiesc la Londra, dar mă văd locuind în alte locuri până mai am zile. Nu zic că se va întâmpla, am și eu ancorele mele, dar nu prea trăiesc în stări de melancolie sau nostalgie, ci într-un prezent amestecat, în care sar peste un ambalaj de biscuiți ordinari englezești într-un parc oarecare din periferia Londrei în timp ce ascult un podcast despre Dimes Square sau mă uit la o memă despre ce prostii mai spune Caramitru. Sau, fiind în România, mănânc o felie de pâine cu vinete (cu maioneză) în timp ce fac o asociere mentală între moaca unui fotbalist englez cu Labubu sau mă gândesc unde să mă văd la Londra cu un prieten care are apoi tren dintr-o anumită stație. Eu nu vreau deloc sa exorcizez România din mine, vreau să rămână acolo pe vecie și sunt destul de sigur că așa va fi. Și cel mai interesant e când ai suprapuneri în timp real de estetici (aparent) contrastante care vin din viața asta în mai multe spații și locuri. Un motiv pentru care toate povestirile sunt plasate în România sau foarte aproape e că așa am decis când am început să lucrez la acest volum, nu am vrut să fac exerciții prea mari de strămutare. Dar nu toate ideile vin din România sau românitate să zic așa. Povestirea cu marmura (ultima din volum) a fost inițial plasată în Londra, și mai apoi am adaptat-o într-un scenariu de lung-metraj în română și a cărui acțiune se petrece în România și apoi am vrut, ca exercițiu de conversie literară, să fac din ea o proză scurtă.

În volum iei la pulă mai cu umor, mai cu scârbă cam toată fauna spațiilor publice din România, de la medieviști perfect sferici, neonaziști, bărbați hipsteri cu cariere culturale și academice, să le zicem, progresiste al căror progresism este doar academic, corporatiști, voluntari middle class care nu-și dau seama că (și atunci când o fac transformă revelația într-un podcast quality) practic iau ostatici persoanele defavorizate care „beneficiază” de ajutorul lor, funcționari publici care doar își fac meseria când reproduc cruzimea uniformizantă a societății, studenți protestatari. Din tot tabloul ăsta lipsește centristul. Nu te-a interesat tipologia asta, nu ai știut cum să scoți ceva dramatic din ea sau au fost constrângeri de timp și spațiu? Întreb fiindcă mie mi se pare o absență grăitoare. Desigur, ficțiunea e ficțiune, Un sport care nu există e volum de proză scurtă, nu volum de critică socială, dar subiectul celor mai multe povestiri cam invită la lectură politică. Iar la o asemenea lectură reiese conotația că cel mai ok mod de a exista ca român, cel puțin ca bărbat român, e nu să-ți deconstruiești masculinitatea și să participi activ, cum poți, în luptele sociale și politice de partea populațiilor subalterne, ci să fii un gagiu conservator-light, a cărui credință într-o ordine firească a lumii în care bărbatul va fi mereu bărbat și leftistul va fi aruncat din elicopter îl face să fie foarte sigur pe el, pe masculinitatea sa, pe poziția sa de medaliat al istoriei, atât de sigur că nu se sperie de sexomarxiști sau mai știu eu ce, care știe că brațul istoriei e lung și poate se îndoaie, dar se îndreaptă cu certitudine spre USRism așa că nu are sens să-și bată capul cu altceva decât cu recenzii la șaormerii.

Eu cred că am centriști în povestiri, dar poate nu-s așa evidenți ca oamenii cu topoare sau doctorate în studii medievale, care sunt evident-spre-caricatural ceva foarte clar. Eu cred că centriștii ocupă spațiile astea între linii cum se zice la fotbal (în ciuda numelui) și că, tot așa cum e imposibil să definești clar un zombie, e imposibil să definești un centrist, mai degrabă îi detectezi rămășițele și eșecurile, cum am încercat și eu în acest text despre genocidul din Gaza. E clar că manifestul centrist a eșuat și că oamenii OK care au crezut în el ori s-au reprofilat ori s-au retras în hobbyuri. Nu cred absolut deloc că e nu știu ce izbândă să exiști ca centrist, deși unele poziționări centriste, în funcție de context, par să fie cele mai favorabile acumulării de teritoriu progresist, inclusiv. Dar, ca un centrist adevărat 🙂 am să-ți accept observația și e interesant că spui că nu ai știut cum să scoți ceva dramatic din ea sau au fost constrângeri de timp și spațiu? La un volum de 100 de pagini desigur că nu e vorba de constrângeri de timp și spațiu! Îmi place să cred că, dacă aș fi pornit de la ideea de a analiza/investiga centriști, ar fi fost măcar evident că asta e, chit că poate nu ar fi fost interesant. Dar nu am pornit de la asta, am fost atras de esențele mai tari și cumva de credința că pastelul centrist e totuși acolo, mai degrabă ca un sunet aproape imperceptibil de dronă monotonă decât o antenă mare care omoară porumbei.

O să mai apară Tiberiu Mavrodolu în ceva pe viitor? Într-un alt volum de proză scurtă, poate chiar un roman sau în vreun proiect multi-media? Sau va trebui să ne mulțumim cu aventurile Tiberiilor din viața reală, ei înșiși suficient de caricaturi.

Mi-e foarte drag Mavrodolu, i-am dat un fel de closure cu a treia povestire din seria sa din acest volum (Asstrology) dar sper să aibă un viitor și dincolo de asta. Ca orice bun capitalist, îl pot transforma pe Mavrodolu în Mavrodoluvers dacă ROI e acceptabil pentru stakeholders.

Cum ziceam, Un sport care nu există va fi disponibil la standul Dezarticulat Book la Gaudeamus între 3 și 8 decembrie, după care, dacă nu se dă tot stocul, pe siteul editurii.