Valeriu Coman anticipa aici, imediat după alegeri, că s-ar putea ca Nicușor Dan să rezolve o serie de probleme dând milităria jos din pod. La câteva luni distanță, deși nu se-aude, din fericire, nimic despre demersuri fățișe de centralizare a puterii precum înjumătățirea parlamentului (deși Claudiu Năsui își agită susținătorii cu privire la reducerea numărului de parlamentari), băgăm de seamă că România a fixat pe repede‑înainte o arhitectură de guvernare care transferă tot mai multe prerogative ce țineau anterior de procese de deliberare înspre instrumente executive și autorități de securitate.
În jurul OUG 155/2024 (transpunerea NIS2) și al Legii 124/2025, statul a instituit obligații și sancțiuni cibernetice executorie cu aplicare imediată, întărite prin ordine DNSC (1 și 2/2025) ce stabilesc proceduri tehnice detaliate și termene scurte, reducând la minim controlul politic ex‑ante și împingând contestarea în post‑factum judiciar. În paralel, regimul de “ordine informațională” a introdus înlăturarea accelerată a “conținutului dăunător” (inclusiv în 15 minute în contexte electorale), pe o infrastructură multi‑agenție ce operează administrativ (și nu legislativ). Pe verticala CSAT, actualizarea strategiei de apărare 2026–2030 și pachetele de legi/angajamente NATO au stabilit traiectorii de militarizare și grupuri inter‑instituționale de răspuns rapid la “amenințări hibride”, care trasează politicile înainte ca parlamentul să le formuleze, rolul acestuia rămânând, cu precădere, în zona de validare bugetară. Antemenționatele s-au sudat discursiv prin invocarea “urgenței deficitului” și “credibilității piețelor”, chestiuni ce și-au găsit rezolvarea în pachete rapide de ajustare cu efecte de austeritate și prioritizarea cheltuielilor de securitate. Așa s-a consolidat un executiv cu marjă sporită și o guvernanță tot mai extra‑parlamentară prin securitizare.
Contextul românesc nu e deloc un caz unic într-atât încât ne-ar spune cei care proclamau “republica bananieră” după anularea alegerilor că este. Pe fondul crizei sistematice și al erodării legitimității instituțiilor, statele capitaliste contemporane normalizează excepționalul: mobilizează aparatul represiv în registre tot mai puțin disimulante, extind regimurile de supraveghere tehnologică, stigmatizează mediatic disidența și compromit drepturi politice și civile pentru a-și menține guvernabilitatea. Vedem aceste evoluții în moduri diferite, dar convergente: poliție puternic militarizată în SUA, dislocată pentru a gestiona proteste sociale și sindicale—în paralel cu recrutările masive in ICE, agenție în cadrul DHS, sub controlul președintelui Trump; unități specializate precum BRAV-M în Franța, folosite pentru arestări arbitrare, descurajare fizică și psihologică a grevelor; restricții preventive, condiționări draconice ale adunărilor și profilări politice ale protestatarilor contra genocidării poporului palestinian în Marea Britanie, însoțite de etichetarea lor drept “teroriști”.
Tabloul actual ne trimite într-o anumită măsură la imaginarul sfârșitului secolului XIX și începutului secolului XX, când tehnicile de control și represiune “rafinate” în colonii s-au întors în metropole pentru a zdrobi mișcările muncitorești: legea și ordinea ca disciplină de clasă, reimportată în interior. De pildă, în Arhipelagul Britanic, arhitectura coercitivă testată în Irlanda (precum Insurrection/Coercion Acts care permiteau proclamarea unor districte “tulburate”, suspendarea habeas corpus, curfews, percheziții fără mandat și tribunale militare) a furnizat repertoriile tactice și juridice pentru gestionarea protestelor și a grevelor lucrătorilor industriali din metropolă. Ori, ceea ce s-a experimentat în Algeria în contextul Sétif și al războiului (de la poliția intelligence-led și cartografierea politică a cartierelor la unități de intervenție specializate) a fost ulterior repliat în Paris în anii ’60 sub prefecturi de forță, ca buildup spre represiunea sângeroasă împotriva algerienilor din 1961. Această infrastructură conceptuală și operațională, care a supraviețuit războiului, a fost reciclată în unități urbane proactive orientate spre flagranță și producție de cazuri în cartierele imigrante.
Pe măsură ce consensul social se fisurează, statul liberal-burghez își arată osatura coercitivă, înlocuind cooptarea și compromisul cu forța administrativă și polițienească. Într-un asemenea context, anticipez că strategia de creare a legitimității electorale, prin care se obține consimțământul populației de a fi guvernată, va urma un model analog celui care a caracterizat alegeri precum turul al doilea al prezidențialelor din România sau mecanismului prin care Emmanuel Macron se menține la putere în Franța, în ciuda numeroaselor mobilizări în masă împotriva sa. Strategia este insultător de simplă și, tocmai de aceea, eficientă. Ea se bazează pe activarea unor mecanisme primitive de frică, într-un context de polarizare socială extremă, orchestrată de ambele părți ale eșichierului politic burghez:
1) Se creează și se amplifică o falie între așa-zișii “suveraniști” și “globaliști”, în realitate aripi politice ale capitalului care, deși pot avea divergențe de finețe privind administrarea colectivă a treburilor particulare ale clasei capitaliste, ambele converg asupra necesității ca plusvaloarea, rezultată din munca celor ce produc și reproduc societatea, să continue să alimenteze spirala nesfârșită a acumulării de capital.
2) Se prezintă votul în jurul acestei sciziuni ca o chestiune de “supraviețuire”, o chestiune fundamentală și definitorie pentru direcția în care societatea respectivă o ia după alegeri. Sau, dacă facem analogia cu termenii maoiști, o “contradicție principală”:
“Suveraniștii” se concentrează pe apărarea “valorilor tradiționale”, înțelese tot mai des ca apărarea unui substrat de relații sociale justificate prin apel la biologic și prezentate ca fiind indispensabile supraviețuirii umane. Aceștia promit și ameliorări iluzorii și imediate ale nivelului de trai în cădere liberă, ce se presupune c-ar surveni în urma unor măsuri precum oprirea migrației, protecționism economic, întoarcerea la combustibilii fosili șamd. De amintit și preluarea unei chestiuni cu adevărat existențiale, anume pacifismul. Extrema dreaptă ne vorbește, însă, despre o “pace războinică” – o pace obținută prin acceptarea agresiunii imperialiste și prin redesenarea sferelor de influență, care nu face decât să pregătească viitoare conflicte.
Tabăra “globalistă” se poziționează ca apărătoare a capitalismului liberal de tendințe autoritare, pe apărarea unor drepturi câștigate de indivizi și de categorii sociale. Totuși, după cum ne-au demonstrat evoluții precum anularea dreptului la avort de către Curtea Supremă din SUA, în timpul unei administrații democrate care nu a luat măsuri decisive pentru a-l proteja, ori promovarea de către administrația Macron a unei legi a imigrației ce anulează, în practică, dreptul la cetățenie pentru persoanele născute pe teritoriul francez al insulei Mayotte, liberalii promit ușor și livrează greu spre deloc. Totodată, polul liberal se află într-o logică războinică a “ciocnirii civilizațiilor”, care implică menținerea supremației euro-americane asupra Sudului Global. Rusia și China sunt transformate în inamici existențiali, iar restul lumii este portretizată ca o “barbarie” ce amenință ordinea globală bazată pe “valori democratice”. Dacă anumite sensibilități la retoricile discriminatorii (sexiste, homofobe, etc.) sunt încă păstrate într-o oarecare măsură de liberalii “globaliști” (deși exemplarele locale, precum Andrei Caramitru, țin să ne reamintească despre cum comunistul Mamdani vrea ca toată lumea să fie “trans și legebete”!), este fiindcă asta oferă un resort pentru afirmarea unei “superiorități civilizaționale” pe care se construiește, în final, cel mai acerb șovinism. Această retorică devine justificare pentru creșterea exponențială a cheltuielilor militare, pe baza infirmatei “Democratic Peace Theory”—sau “pacea democratică diadică”, ipoteză în relațiile internaționale care susține, printre altele, că singura cale spre pace o reprezintă depășirea “autocrațiilor” de către “democrații” în planul înarmării.
3) Se formează doi poli politici dominanți în jurul celor două tabere, fiecare insistând că orice susținere pentru alte forțe politice reprezintă un „vot irosit” și că alegerea este strict binară și totodată o responsabilitate existențială. Cele două tabere se hrănesc reciproc; “suveraniștii” au nevoie de amenințarea “elitelor globaliste”, iar “globaliștii” au nevoie de sperietoarea rusească, în tot mai mare măsură conceptualizată în termeni dezumanizanți, dacă nu pe față xenofobi. Cei doi poli conviețuiesc armonios, nu doar prin subordonarea comună față de nevoile capitalului, ci și prin simbioza lor întru limitarea imaginarului politic.
4) Prin “frica de ruși” și “nevoia de a salva democrația1”, respectiv “oprirea războiului” și “salvarea națiunii de elitele globaliste”, masele sunt mobilizate la vot în jurul opțiunilor antepolarizate. Asta asigură nu doar poziții confortabile în foruri legislative pentru cele două facțiuni ale burgheziei, ci și procente ridicate de prezență la vot care conferă o legitimitate semnificativă alegerilor și, implicit, celor învestiți cu putere politică în urma lor.
5) Indiferent care dintre facțiuni ajunge la putere, aceasta adoptă inevitabil măsuri de austeritate și lovește în drepturile câștigate, fiind înzestrată (în urma prezenței ridicate la vot) cu legitimitatea de a o face—pentru că, la ora actuală, de asta are nevoie capitalul. În SUA, trecând peste evidentul și psihoticul episod DOGE, administrația “suveranistă” a lui Trump a implementat o dereglementare masivă a sectorului financiar, slăbind controalele impuse după criza din 2008, o măsură care a servit direct intereselor marelui capital. În România, dincolo de guvernarea austerității din prezent, modelul de administrație al “tehnocratului” liberal Ilie Bolojan chiar și la Oradea, ori la Consiliul Județean Bihor, n-a oferit decât exemple locale de austeritate neoliberală: reduceri de personal în sectorul public, comasări de instituții culturale și presiune constantă pe serviciile publice. Așadar, alegerea dintre “fascism” și austeritate doar legitimează sistemul care în final ni le livrează pe amândouă.
Singura ieșire din capcanele acestei strategii politică, specifice fazei decadente în care capitalismul contemporan se află, este construcția de partide muncitorești de masă cu o vocație internaționalistă. Acestea trebuie să urmărească în mod expres acapararea a cât mai multor poziții în forurile legislative (parlamente, consilii locale și județene), asumându-și prin excelență rolul de partide de opoziție și recuperându-l de la reacțiune.
Pe finalul secolului XIX, Rosa Luxemburg, punându-și problema tacticilor social-democrației germane, respinge atât “posibilismul”, anume iluzia celor care cred că politica se reduce la “atingerea posibilului în împrejurările date” fără a pune în discuție cum anume este atins acest posibil, cât și oportunismul, joc politic în care se sacrifică atât principiile, cât și succesul practic. Forța unui partid muncitoresc nu stă, deci, în capacitatea de a negocia și de a face compromisuri cu partidele burgheze, ci, dimpotrivă, în atitudinea sa de opoziție fundamentală și inasimilabilă față de întregul sistem:
“Într-adevăr, un partid burghez, adică un partid care spune în general da sistemului existent, dar care spune nu consecinţelor zilnice ale acestui sistem, este un hibrid, o plăsmuire care nu este nici cal nici măgar. Cu totul altfel stau lucrurile cu noi, care suntem în opoziţie fundamentală faţă de întregul sistem din prezent. La noi, în acel nu, în atitudinea de neîmpăcat rezidă întreaga noastră putere. Această atitudine insuflă teamă şi respect duşmanilor noştri şi ne asigură încrederea şi simpatia poporului.” – Posibilism și oportunism (1890)
După alegerile din 1912, Luxemburg revine apăsat asupra sarcinii tactice; social-democrația nu trebuie să-și întemeieze strategia pe “fecioarele căzute” ale liberalismului și pe o “unitate a stângii” construită pe baze chestionabile: “Blue-Black parties au fost înfrânte, dar politica Blue-Black predomină”. În contextul iminentului proiect de lege militară, social-democrații germani riscau izolarea în afara cazului în care alegeau să treacă “pe ofensivă” în întreaga linie. Pentru Luxemburg, “posturile decorative” precum președinția camerei nu erau poziții care să confere vreo putere semnificativă într-un parlament burghez ostil. Tactic relevantă e, în schimb, capacitatea de a interveni în marile dezbateri pentru a bloca infrastructura materială a imperialismului: armata permanentă, bugetele navale, politicile coloniale și taxarea indirectă ce socializează costurile militarismului asupra celor mulți. Ofensiva înseamnă, deci, să pui pe masă propriul proiect (în contextul istoric la care facem referire, miliție în locul armatei permanente), să dezvălui legătura internă dintre militarism, colonialism și spolierea fiscală, și să transformi confruntarea parlamentară într-un ecou al conștiinței maselor care tocmai ți-au dat votul.
Din această poziție, partidele muncitorești au capacitatea nu doar să ofere o alternativă electorală reală și să aducă perspectiva clasei muncitoare în parlamentele și consiliile statului burghez, ci pot și opune o rezistență principială la orice planuri ale clasei capitaliste care lovesc în bunăstarea și drepturile celor mulți – de la legile austerității la bugetele pentru militarizare și la politicile xenofobe în plină creștere. Aceste partide pot canaliza luptele spontane ale muncitorilor și ale celor oprimați înspre obținerea unor victorii ce, pe lângă rolul de re-moralizare a celor ce poartă lupta, pot fi politizate pentru a lărgi orizontul și imaginarul politic înspre o societate condusă de cei care o produc și reproduc și organizată în jurul nevoilor acestora. Totodată, ele pregătesc păturile cele mai combative ale clasei muncitoare pentru această sarcină istorică.
În multe contexte naționale, inclusiv în cel românesc, sarcina pare anevoioasă. Dar poate combativitatea recentă a muncitorilor organizați – precum greva istorică a profesorilor din 2023 – și a altor pături oprimate ne poate motiva să lăsăm deoparte politicile fricii în care clasa dominantă ne vrea captivi, și să ne ridicăm la înălțimea statutului de subiecți determinanți ai istoriei. Aceasta nu este o sarcină plăcută și nici aducătoare de beneficii imediate pentru cei ce și-o asumă. Dar orice altă cale înseamnă complicitate la consecințele pe care forțele politice decadente ale sistemului capitalist în forma sa actuală, indiferent de numele pe care și-l dau, le vor dezlănțui asupra noastră—având, de partea lor legitimitatea cu care îi vom fi investit prin voturile noastre.
1 De notat și ce mutații a comportat “salvarea democrației” în condițiile polarizării amintite. Pentru “globaliști”, termenul face referire la salvarea unui model (neo)liberal de administrare al societății ce devine tot mai greu de practicat în condițiile istorice date—pentru că opoziția la el tinde să se comaseze în negația sa, și-atunci vine reflexul de a-i da în cap cu paradoxul lui Popper. “Suveraniștii”, pe de altă parte, se găsesc tot mai des în ipostaza de-a salva formal democrația, în termeni precum libertatea de exprimare, de asociere, de diseminare a informațiilor, de a alege și a fi ales; nu neapărat pe cale deontologică sau pentru că-și propun să fie ultimii liberali clasici în viață, cât pentru că, așa cum demonstrăm, statele și establishmentul sunt tot mai nevoite să apeleze la măsuri de forță ca să mențină guvernabilitatea populației.