Anul ăsta, fiind în sevraj de dopamină și adrenalină, m-am apucat să vizionez cele trei filme din seria The Human Centipede. Căutând pe net după filmele încărcate de români și cehi pe site-uri aproape legale, am dat peste (poate singura) bucată de analiză ce se vrea serioasă a gorefestului pe care Tom Six ni-l pune la dispoziție—ce-i aparține lui Luke Y. Thompson, care scrie pentru Forbes. Analiza, pare-se, a fost distribuită de regizor în persoană—judecați voi dacă ca s-o gireze ori pur și simplu pentru că s-a bucurat că-l bagă cineva în seamă.

Thompson, la fel ca subsemnatul, e de acord că o lectură cinematografică total apolitică a trilogiei ratează mare parte din ce-a vrut să spună autorul. El propune o cheie relativ simplă de interpretare: Six ar fi vrut să traseze un fir roșu al fascismului, de la abominații istorice, la extazul incelilor de pe internet și, în final, la impunerea kitului său de practici și instrumente ca politici statale într-o societate presupus democratică. Aici n-am să-i infirm teoria, pentru că în linii mari pare că Six tocmai asta și-a propus să facă. Cred însă că miza politică a acestei capodopere cinematografice merită mai mult de câteva paragrafe într-un ziar de prestigiu, mai ales în condițiile în care majoritatea privitorilor sunt prea traumatizați de plotul efectiv pentru a mai sta să reflecteze la ea.

De asta, insist să merg mai departe cu demonstrația și să vă arăt cum Six realizează o frescă a fascismului ca proces, mai degrabă decât ca outcome, și ne detaliază, destul de explicit, maniera pervazivă în care el (ori, măcar, germenul său) este prezent în societățile „non-fasciste” în orice moment, până în punctul în care devine de neevadat—chiar și de către critici.

Așadar, First Sequence (primul film) nu este chiar cea mai impresionantă parte a trilogiei, și în linii mari e greu de diferențiat de alte filme din subgenul body horror la fel de abominabile. Thompson spune că Dr. Heiter n-ar fi fost descris nicăieri explicit ca fascist; îmi permit să nu fiu de acord. Deși era greu de anticipat întreaga intenție din First Sequence, Six nu ne ascunde deloc ce vrea să facă: întreaga persona lui Dr. Heiter este o trimitere cât se poate de evidentă la Dr. Mengele și la experimentele naziste. Dacă nici faptul că avem un doctor german specializat în operațiile pe siamezi, pe care-l cheamă taman Josefnu ne aprinde un beculeț, nu știu ce altceva poate s-o facă.

First Sequence corespunde, deci, unei reprezentări a fascismului istoric. Nu degeaba, acțiunea are loc într-un cadru izolat, în mijlocul pădurii unde Dr. Heiter locuiește, și este prezentată ca un caz particular și accidental (victimele ajung întâmplător în casa acestuia). Sunt destui comentatori care se uită la nazism și fascism de parcă acestea ar fi fost accidente istorice și nu aducerea acasă, în spațiul european, a practicilor represive pe care aceeași societate modernă europeană le-a anteprodus pentru a le aplica populațiilor colonizate—cam cum și-a exersat Dr. Heiter modelul pe proprii câini înainte de a trece la victime umane.

Derulând până în cel de-al doilea film, îl avem pe Martin—un paznic într-o parcare suferind de un vizibil retard mintal, abuzat sexual de tată și blamat de mama dominatoare pentru arestarea acestuia, care continuă să fie abuzat de psihanalistul care ar fi trebuit să-i rezolve traumele. Full Sequence ne prezintă cea mai dezgustătoare atmosferă oedipală posibilă în registrul unui film alb-negru de tip arthouse specific perioadelor în care producătorii de filme erau obsedați de complexul Oedip și materializările sale. O să vă scutesc, totuși, de observațiile freudiene, lacaniene și deleuziene pe care le-am putea face pe plotul filmului. Mai trebuie și alții la un moment dat să scrie lucrări academice despre ceva.

Ce vreau să scot în evidență e că, totuși, Martin este parte din cele mai joase straturi ale unui underclass căruia în capitalism îi este rezervat locul în câmpurile forței de muncă cvasi-ieftine și cvasi-înlocuibile. Este greu să ne imaginăm un personaj cu o lipsă mai acută de capital social, economic și simbolic decât handicapatul traumatizat, gras și ochelarist cu un job blue collar. Și totuși, asta nu-l oprește din a deveni următorul vector al fascismului în firul roșu al reciclării sale scatologice: acesta dezvoltă o obsesie pentru filmul The Human Centipede, în care este profund investit libidinal (cum ar spune psihanaliștii) și care îi alimentează fantezia de a-l reface în viața reală, într-o formă extremă și rudimentară.

Vidul de putere în care Martin se regăsește, ca victimă a societății, îl împinge în direcții compensatorii care nu-l plasează în afara logicii puterii, ci, dimpotrivă, îl motivează s-o ducă la paroxism pentru a experimenta o poziție diferită. Mai mult sau mai puțin, Martin este ilustrativ nu doar pentru incelii de pe internet (cum ne sugerează Thompson), cât pentru modurile pervazive în care clasa muncitoare și oamenii din straturile de jos pot ajunge executanții și soldații de primă linie a proiectului fascist, făcând abstracție de modurile în care sunt ei înșiși cât se poate de exterminabili în aceeași logică.

De altfel, omologul său din Final Sequence nu are parte de o soartă prea generoasă în deznodământ. Cel de-al treilea film reunește cele două persona în noile personaje, Mr. Boss (Dieter Laser, anterior Dr. Heiter) și contabilul său, Dwight (Lawrence Harvey, anterior Martin) într-un registru de comedie de prost gust (la care nu sunt sigur că a mai râs cineva), oferindu-ne și ocazia de a vedea dinamicile relaționale între dânșii. Acestora li se adaugă Daisy (Bree Olson), secretara și semi-sclava sexuală a lui Mr. Boss, reprezentată într-o manieră stereotipic-misogină. Final Sequence este și elementul din serie care nu prea lasă loc de interpretare a intențiilor profund politice ale lui Six (care l-a promovat, pe afiș, cu eticheta „100% incorect politic”), măcar că până atunci avusese alt-right-ul american suficient timp să evolueze și să-și expună caracterul.

Mr. Boss, în calitate de șef al unei închisori de maximă securitate în care deținuții sunt într-o mare proporție persoane rasializate, este întruparea frustrărilor și istericalelor clasei manageriale de mijloc. Ca verigă în lanțul puterii, acesta adoptă o atitudine profund perversă, acționând cu violență extremă asupra deținuților și fiind, totuși, forțat să adopte o poziție servilă în fața guvernatorului venit în inspecție care fumează cu nerușinare țigări comuniste din Cuba în biroul său. Când nu bea, nu face sex cu secretara și nu are crize existențiale, Mr. Boss caută noi metode de tortură și subordonare a deținuților care îi rezistă în toate modurile posibile. Nici castrarea, nici măcar tehnicile după modelul Guantanamo Bay nu par să dea roade; cei torturați continuă să-l sfideze prin atitudini lipsite de subordonare, iar „viol până la moarte” este o lozincă scandată în grup când Mr. Boss intră pe culoare. El este, astfel, în poziția maestrului rămas fără unelte. În același timp, este sub presiune constantă din partea guvernatorului și este obligat să acționeze.

Poate cea mai iconică secvență în privința sa nu este nici când le proiectează deținuților propria soartă și scapă cu viață prin intervenția forțelor statale, nici cea în care mănâncă clitorisuri provenite de la femei africane ca pe snack-uri (n-a zis degeaba Baudrillard că democrația liberală e menopauza unei societăți, în timp ce fascismul era, totuși, virilⁱ), cât cea în care, de la înălțimea turnului de observație, lansează un potop de insulte rasiale către deținuți înainte de a se întoarce în biroul său pentru o porție de whisky. Următoarea scenă îl găsește înconjurat de pușcăriașii evadați pe care îi torturase anterior, cărora le oferă cele mai profunde și mai patetice scuze, motivând că și-a făcut doar datoria (sună cunoscut?). Aceștia resping pledoaria sa și, pe cale de consecință, îl taie cu cuțitul înainte de a-l viola până la moarte conform promisiunii. Ulterior, acesta se trezește din visul traumatic și aflăm că toate acestea au fost fantezia sa în semi-comă alcoolică. Coșmarurile straturilor manageriale în fază avansată de beție a conștiinței creează monștri fasciști, ar zice unii.

Și totuși, nu sadicul Mr. Boss, ci umilul și calculatul Dwight emite ideea coaserii deținuților într-o centipedă umană. Acesta este îngrijorat de cheltuielile excesive și consideră că, în felul ăsta, închisoarea ar putea să-i facă pe plac guvernatorului printr-o mai bună gestiune a lor. Felul în care el implementează modelul nu se diferențiază cu nimic de felul în care el performează oricare alte sarcini administrative. Într-un ecou al lui Baumanⁱⁱ, Six ține să ne arate că drumul spre fascism nu înseamnă o regresie în barbarism, cât a urma până la capăt calea rațională a administrației birocratice; procesul de golire a omului de umanitate se întâmplă ca orice alt proces managerial într-o societate industrializată. De altfel, tocmai logica economică a austerității este ceea ce-l convinge pe guvernator că planul este implementabil, într-un final—nicidecum faptele în sine, pentru care inițial plănuia să-i condamne pe cei doi la moarte.

Six nu ne scutește nici de critica DEI și a politicilor identitare în forma lor depolitizată. Ca orice middle manager care se respectă, Mr. Boss ține seama de identitățile diverse ale deținuților când îi bagă pe toți în același rahat (la propriu). De altfel, chiar îi prezintă guvernatorului planul său de instaurare a „păcii pe pământ”, prin faptul că toate rasele și etniile, toate gradele de privilegiu sunt unite non-ierarhizat în aceeași centipedă abominabilă—în fruntea căreia se regăsește, totuși, o persoană de culoare. Ba mai mult, el își coase în cele din urmă și propria secretară în proiect, pentru a-și demonstra teza în privința egalității de gen. Într-un final, diversitatea în mizerie coexistă cu includerea tuturor subiecților într-un proiect cvasi-fascist cum coexista și anterior cu aplicarea nediscriminată a practicilor de disciplinare și dezumanizare în cadrul închisorii—la urma urmei, deținutul castrat experimental de șef era un infractor alb. Dar cvasi-fascismul despre care vorbim nu ia naștere odată cu centipeda umană devenită politică de stat; el era omniprezent în procesul de administrație a închisorii și anterior. Centipeda reprezintă doar climaxul virilității sale într-o soluție finală.

Din peisajul fascismului cvasi-prezent nu se sustrage nici regizorul. În măsura în care firul roșu era obiectivul trilogiei, Six este foarte bun în calitate de bard, dar foarte ineficient în calitate de critic. Dacă regizori precum Quentin Tarantino iau o distanță sănătoasă față de conținutul artei lor cinematografice, în schimb, în Final Sequence, Tom Six îl joacă pe Tom Six fiind invitat de Dwight la închisoare pentru a-i convinge șeful să implementeze ideea. În mod manifest, el explică cum ideea filmului i-a venit gândindu-se la măsuri punitive împotriva violatorilor de copii și cum nu se opune proiectului; ba mai mult, solicită să poată supraveghea implementarea sa—ceea ce face, până în momentul în care Mr. Boss decide să experimenteze cu o „omidă umană” prin amputarea membrelor condamnaților la moarte, iar creatorul este dezgustat de evoluția creației sale. Mai mult sau mai puțin, regizorul este aici și regizor, și personaj, și spectator, și participant activ (iar ajungem la Baudrillard), și critic, și gerant—ca noi toți, în momentul în care proiectul fascist își atinge forma finală.

De altfel, în ciuda modului excepțional în care surprinde dinamicile fascismului, nu-l putem absolvi în totalitate pe Six de rolul de pornograf al violenței pe care și-l asumă. Scena deosebit de explicită de viol al unei persoane inconștiente, aruncată în Final Sequence fără vreo relevanță pentru plot, ne dovedește ceea ce suspectează toată lumea—Tom Six o fi sau nu vizionar în privința fascizării societății, dar rămâne un regizor care instrumentează șocul pentru a-și satisface audiența, iar modelul său de business se bazează pe o audiență sadică mai degrabă decât pe una amatoare a teoriilor școlii de la Frankfurt.

În orice caz, sunt întru totul de acord cu Thompson de la Forbes într-o privință, și anume aplicabilitatea metaforei centipedei umane pe modelul mediatic curent. În măsura în care examinăm conținutul livrat prin canalele social media, suntem, până la urmă, tot în poziția scatologului. Dacă ai ajuns cu lectura până aici, poate e un semn că ești la fundul latrinei virtuale și ți-ar face bine să atingi puțin iarba.

i Jean Baudrillard, Échange symbolique et la mort (1976), tradus de Iain Hamilton Grant, Symbolic Exchange and Death (London: Sage, 1993), p. 131.

ii Zygmunt Bauman, Modernity and the Holocaust. Cambridge: Polity Press, 1989.