Pe vremea când eram studentă, auzeam des de la profi mai edgy vorba de duh „în spital se mai și moare”. Într-adevăr, periodic și statistic inevitabil, date fiind condițiile pe care voi încerca să le sintetizez în această epicriză, auzim din presă de o tragedie din sistemul medical. Cea mai recentă, din urmă cu câteva săptămâni, fiind decesul a doi medici rezidenți de la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. După prima serie de articole care identificau suprasolicitarea și infecția recentă cu COVID-19 drept cauze potențiale ale decesului celor doi, articolele au început să vireze în stil tabloid spre versiunea oficială a conducerii, cea a afecțiunilor preexistente care ar fi putut explica moartea prematură a unor tineri de 28, respectiv 31 ani și totodată să tamponeze din anxietatea și revolta pe care o generează firesc o astfel de știre în mințile multor oameni.

Afecțiunile preexistente ale individului fiind în general, dar mai ales de la începutul pandemiei încoace, un thought terminating cliche al reflecției despre afecțiunile preexistente ale sistemului – “Ah, mortul avea problema cardiacă X, nu mă știu cu așa ceva”, își zise cu ușurare fiecare broscuță din oala cu apă din care începeau să se ridice molcom aburi, sperând că ea e broscuța aleasă pe care munca o va înnobila într-o bună zi cu solzi ignifugi și termoizolanți.

Pe lângă faptul că asta e o linie de gândire cam eugenică si grotescă, aș vrea să insist pe un alt aspect morbid al acestei logici: deși afecțiunile preexistente sunt invocate mereu într-un fel aproape totemic, de parca absența lor bănuită (căci într-o țară cu acces la servicii publice de sănătate și nivel al educației sanitare precum e România, cu o populație despre care nu știm cât de mult a fost tarată de COVID-19, ar fi poate prudent să le considerăm unknown unknowns) te-ar putea proteja împotriva îngerului morții subite, niciodată prezența lor știută nu e invocată ca motiv de a oferi protecție persoanelor afectate.

Așadar nu am făcut true crime prea mult pe afecțiunile cronice preexistente ale colegilor mei, pentru că îmi ajung afecțiunile cronice preexistente ale sistemului în care au lucrat: un sistem în care muncitorii sanitari, mai ales cei de rang mic, precum rezidenții, sunt supramunciți, subplătiți si subprotejați de riscurile meseriei lor. Afecțiuni preexistente ale sistemului care sunt folosite și ele în discursul public nu pentru a căuta soluții sociale reale, ci pentru a justifica sinuciderea asistată a sistemului public de sănătate, pentru ca din cenușa lui sa renască gloriosul sistem privat, cu spitale neprihănite, făr’de nozocomiale, unde pacientul e tratat regește contra unei sume în niciun caz prohibitive de aceiași monștri în halate albe din sistemul public care au devenit acum profesioniști impecabili îmblânziți si terapizați de piața liberă.

S-a menționat de la bun început că ambii trecuseră prin COVID-19, o infecție din ce în ce mai cunoscută ca o afecțiune cu impact post-acut semnificativ și de durată și o cauză majoră emergentă de dizabilitate la nivel global, de care mai ales o persoană cu boli cronice ar trebui sa fie ferită, impact agravat, printre altele, de supramuncă. Au fost feriți colegii mei? Declarațiile superiorilor au un vibe jenat de „mda, se muncește foarte mult, la tăți ni-i greu, nu s-ar fi așteptat nimeni”, iar asta combinat cu traiul meu in lumea reală si experiența de muncă în sistemul medical mă face să presupun că nu. De echipament de protecție asigurat de spital sau de protecția pacienților care vin deja cu afecțiuni preexistente nu mă mai întreb nici măcar retoric, pentru că un dulce văl de uitare colectivă a cuprins global societatea de pe undeva de prin 2022.

Gărzile suplimentare din spitalele de stat sunt un subiect fierbinte recurent în discursul public, unde revendicările sindicatelor sanitare legate de plata orelor de gardă se lovesc adesea de indiferența statului și de o atitudine publică întreținută de media de tip „huooo, spăgarilor nesătuli, nu vă mai ajung banii ăia din grila de salarizare prezentată simplist si neanunțat în presă?”. Și ca să-mi prafrazez profesorii, în gărzi se mai și moare. Garda de 24 ore, o practică cu rădăcini istorice in dependența de cox a unui chirurg american din secolul al XIX-lea, e un model aberant cunoscut ca având un impact negativ atât asupra sănătății muncitorilor sanitari, cât și asupra deciziilor luate de aceștia. La spitalele în care personalul este deficitar, medicii ajung să facă chiar și 8-9 garzi lunare, după care, în ciuda legislației care prevede repaus de 24 ore după gardă, majoritatea își continuă programul de lucru de 7 ore din ziua următoare, totalizând deci 31 ore (asta daca ai noroc și nu trebuie să mai stai in plus și peste cele 7 ore). Cu atât mai revoltător pentru angajați devine atunci faptul că plata pe oră a gărzilor suplimentare este plafonată la nivelul anului 2018. Chiar și dacă acceptăm narațiunea medicilor plătiți regește, de ce naiba ai face gărzi suplimentare în astfel de condiții, dacă deja o duci bine?

În anul 2023, jumătate din medicii cu drept de liberă practică erau concentrați doar in București si 5 județe ale țării, adică fix județele cu centre universitare, pepinierele de viitori specialiști. Ce îi face pe medici să se concentreze preferențial în aceste județe, pe lângă trauma bondul pe care îl au cu alma mater? Răspunsul e regăsit tot in condițiile de muncă – a lucra într-un spital dintr-un centru universitar îți ofera în general condiții mai bune pentru a practica medicina decât un spital orășenesc mic sau județean non-universitar. Supraaglomerat vei fi și la Slobozia, și la București, dar la București te vei mai scuti din timpul petrecut la telefon în care te milogești de colegii din spitalele universitare să-ți accepte transferul unui pacient cu care tu ți-ai atins limitele diagnostice și terapeutice cu mijloacele puse la dispoziție de spitalul tău mic și subdotat. Un spital universitar îți mai oferă și rezidenți ca mână de lucru pentru activități birocratice plicticoase și sufocante, dacă ai avut norocul sau relațiile de a pătrunde în UMF. Rezidenți care țin spitalele universitare în picioare și fără de care ele ar colapsa, care îndură în baza rangului cele mai dificile condiții de munca, sunt o mână de lucru ieftină si dispensabilă, cu un turnover mediu de 5 ani, vasta majoritate ajungând să profeseze în sistemul privat după promovarea examenului de specialitate. Sistem privat care nu impune gărzi și oferă de regulă, pe lângă aparatură, potențial de câștig financiar mai mare, mai ales in specializarile chirurgicale, și care în condițiile numărului limitat de posturi în care să nu îți blestemi zilele din sistemul de stat, devine din ce in ce mai atractiv. Emigrarea în străinătate de asemenea nu și-a pierdut atracția în ultimii ani, dimpotrivă.

Ce fac însă pacienții, care se află în toate cele 41 de județe ale țării? Unde se duc acești oameni, din care 3.6 milioane sunt neasigurați? Păi, o parte se duc, adesea neprogramați, la cozi în ambulatoriile spitalelor județene, unde de exemplu un medic suprasolicitat și exasperat ridică vocea la ei în timp ce încearcă sa fugă unde vede cu ochii după ce a văzut 35 oameni în 7 ore, cu 8 oameni în plus față de normativele demente de 15 minute alocate per pacient în ambulator ale CNAS – 15 minute în care trebuie să examinezi un pacient, să recomanzi investigații, sa pui diagnostic, să recomanzi tratament și să emiți un raport medical scris cu ce ai constatat și ce concluzii ai tras (nu e de mirare că o bună parte din aceste etape, mai ales ultima, se petrec doar la nivel teoretic). O altă parte din ei, sătuli sa nu prinda programări, se duc in unitățile de primiri urgențe ale acelorași spitale, uneori pentru ceea ce într-adevăr sunt non-urgențe, dar când singura asistență medicală accesibilă pe o rază de niște zeci de kilometri e un UPU, tot ce simți e o urgență. Asta spre exasperarea adesea clasistă și rasistă a multor colegi care vituperează pe social media împotriva hoardelor needucate de pacienți-zombie care au imensul tupeu de a nu a avea cunoștințele medicale necesare pentru a realiza că ce îi doare pe ei nu e o Urgență Adevărată_^TM. Cei care mai au o brumă de posibilități materiale migrează spre policlinicile private în contract CAS din orașele mari și centrele universitare, unde însă nu toate serviciile sunt decontate – biletul de trimitere acoperă doar consultul, restul investigațiilor diagnostice nefiind mereu contractate cu casa (ecografii, Papanicolau, mamografii, endoscopii digestive superioare, colonoscopii, etc.). Și, în fine, o altă parte se ofilește la domiciliu până în ultima clipă, clipă în care sunt certați cu dispreț de un medic pentru că nu au venit mai devreme.

Nu e de mirare atunci reacția, uneori violentă, împotriva sistemului de sanatate și avatarurilor sale, cu atât mai mult în contextul febrei generale antisistem care a cuprins România începând cu anul 2020 si culminând cu anularea turului 1 al alegerilor din decembrie 2024. Odată traumatizat de experiența unui sistem de sănătate adesea opac și incomprehensibil, cu practici a căror hermeneutică nici măcar practicienii nu o stăpânesc uneori și cu atât mai mult nu au timp sau disponibilitate să o explice, e ușor sa tragi concluzia că sistemul asta dezumanizat si dezumanizant nu e numai un corp străin în organismul social, contra naturii, în cel mai bun caz inutil si în cel mai rău caz periculos, ci și că nu are cum să fie diferit sau mai bun, pentru că dacă ar fi, nu ar mai fi sistem. Prin extensie, sunt respinse și soluțiile propuse de el – una din replicile frecvente ale pacienților mei atunci când le propun un tratament care de bine, de rău, e validat stiințific, e întrebarea “nu puteți să îmi dați ceva mai ușor, naturist?”. Marketingul industriei de suplimente și mișcările antivaxx au intuit bine aceasta pistă de promovare a naturalului, și a reușit ce nu le-a ieșit alchimiștilor medievali, și anume procesul de transmutație în percepția publică a unor produse care sunt tot rezultatul unor procese de sinteză chimică și a căror compoziție nu este verificată în mod obligatoriu în aurul tratamentului natural, fără reacții adverse (și evident, în aurul ceva mai material al profitului acestor firme).

De cealaltă parte, sistemul ăsta perceput de mulți ca nenatural este format si întreținut de ființe umane cât se poate de naturale, care se adaptează si totodată reacționează și ele în feluri diferite la nemulțumirile din interiorul lui. Solidaritatea fiind una din cele mai rare reacții, pentru că sistemul sanitar și cadrul legislativ românesc nu reprezintă un teren fertil pentru solidaritate. Nici competitivitatea sau orgoliile cultivate începând încă din primul an de studii medicale. Sau competitivitatea mai concretă pentru posturi râvnite și limitate din spitalele de stat, atât pentru stabilitatea lor relativă, cât și pentru potențialul de a îți face „un nume”, si deci o viitoare bază de pacienți pentru munca paralelă din sistemul privat pe care o prestează majoritatea medicilor angajați la stat. Sau dinamicile politice bizantine ale unei secții de spital.

Spitalele nu ar fi însă nicidecum atât de aglomerate fără un sistem solid de ambulator, numărul de policlinici de stat scăzând vertiginos post 1989, și mai ales post Traian Băsescu. Fără policlinici de stat accesibile, care să aibă o distribuție rațională la nivelul întregului teritoriu al țării, care să gestioneze adecvat patologiile cronice pentru a nu se decompensa și a ajunge deci să necesite spitalizare, specialiștii din spitale vor fi perpetuu încovoiați de supramuncă. Ambiguitatea în care se situează majoritatea medicilor de ambulator, aflați cu parandărătul în două luntri, cea a posturii de deținător de cabinet medical individual sau colaborator cu clinici private (contractul individual de muncă e o raritate), și cea de medic în contract cu casa de asigurări prin intermediul acelorași clinici private sau cabinetelor medicale individuale, creează și ea un alt tip de sentiment de nenatural – în lipsa protecțiilor și beneficiilor garantate de statutul legal de angajat, cu decontări rizibile de la casa națională de asigurări pentru serviciile medicale prestate, mai ales in comparație cu valoarea acelorași servicii efectuate cu plată, dar cu obligațiile și hățișul legislativ care vin la pachet cu contractul cu casa, medicii de ambulator ajung să perceapă și ei sistemul ca pe ceva străin și ostil. În balamucul ăsta mulți pierd din vedere caracterul profund social al meseriei de medic, asta dacă l-au avut vreodată în vedere, si îmbrățișează tocmai cele mai antisociale aspecte ale sistemului. În grupurile medicale ale medicilor de ambulator se vorbește des despre indiferența și nerecunostința pacientilor, care o să vadă ei când vom renunța cu toții la contractele cu casa de asigurări. Forma cea mai înaltă de protest concepută de mintea medicală mediană este deci și aici ieșirea din Matrix, divorțul de sistemul medical actual, dar nu în odiosul antisistem al maselor needucate consumatoare de mici si moaște, ci într-o nouă dimensiune a micului antreprenoriat neîntinat de labele murdare de sistem ale CNAS, în care vor forma propriul lor sistem de elită with blackjack and hookers și case de asigurări private.

Corpul profesional medical nu numai că reproduce și el deci bolile preexistente ale sistemului, dar este în mod ironic incapabil să le identifice rădăcinile, hiperfixându-se pe second order effects precum corupția atunci când vine vorba de a pune un diagnostic. Ești un tânăr medic dornic să facă bine, doar nu vrei să fii șeful tău șpăgar care ți-a terorizat rezidențiatul și ți-a mâncat tinerețea ca apoi să-ți ofere ție un șut în cur și pilelor un post călduț, vrei să fii un liber practician onest care își prestează meseria cu prețurile listate frumos, formal și necorupt pe siteul clinicii laolaltă cu recenziile sclipitoare care te laudă pentru empatie si profesionalism, și să muncești liber și nesilit de nimeni la 2-3 clinici private în paralel, eventual și în orașe diferite. Astea sunt principalele repere aspiraționale pe care le ai la dispoziție, până la urmă. În timpul ăla liber pe care ți-l căsăpești tot liber și nesilit îți vezi de viață, familie și de vacanțe all-inclusive la greci si bulgari (de care aflu tot din grupuri de Whatsapp că ne-am lins pe bot dacă iese Simion președinte, care ne va trimite în vacanțe la Minsk, în Siberia, sau, dacă avem noroc, la Marele Zid Chinezesc, lucru care evident ar fi oroarea cea mai mare a unei președinții Simion), iar orizontul tău social devine cam cât pagina principală Hotnews și investigațiile Recorder. Ce mai afli despre pacienți din alte sfere ale existenței e fie judecat, fie în cazuri mai bune analizat în termeni antropologici, ca o curiozitate de safari, deși vă macină fundamental aceleași boli, doar că ale tale sunt semnul unei vieți nobile de martir și ale lor stigmatele bețivănelii și traiului deșănțat.

Condițiile sunt așadar de natură sa hrănească un antagonism perpetuu între muncitorii sanitari și opinia publică, în care primii sunt dezumanizați treptat și puși nu doar în imposibilitatea de a furniza un act medical de calitate (care ar trebui sa includă printre altele si chestii din astea exotice gen comportament care să respecte demnitatea ființei umane), ci și în pericol activ prin condițiile de muncă, așa cum ne-o demonstrează aceste tragedii recurente la care nu se aștepta nimeni, iar pacienții ajung în număr din ce în ce mai mare urgențe, prea des promovate și ele la rang de tragedie prin accesul precar la serviciile de sănătate publică. Tragediilor le urmează investigațiile tabloidizate, veșnic centrate pe păcatul originar al corupției care ucide, din care rar auzim concluzii, dar auzim din plin discurs menit să întărească acest antagonism care servește întotdeauna intereselor capitalului de a canibaliza și a prelua ce a mai rămas din pilonul esențial al oricărui stat social, sănătatea. Și probabil atunci când o să îi privim cadavrul în timp ce ne ploconim la bănci pentru un credit de nevoi personale pentru o colecistectomie, o să ne intrebam:

„Ok, dar ce afecțiuni preexistente avea?”.