Disclaimer: Voi folosi constant termenul de “stânga”, dar nu-l voi defini. Vă invit să vă proiectați toate fanteziile și aspirațiile în acest semnificant gol. Singurele determinări ale termenului vor reieși indirect din poziția mea evident partinică.

I. Introducere

Rezultatul primului tur de alegeri prezidențiale m-a găsit imersat în țara lui Simion, înconjurat de poporul construit discursiv de el. Participam la un stagiu de practică, într-o comunitate depopulată și post-industrială din urbanul mic. Văzând analizele unor intelectuali de stânga despre dinamicele centru (urbanul mare, afluent, privilegiat) vs. periferie (zone din urbanul mic și rural, dezavantajate și subdezvoltate) ale distribuției votului, m-am văzut împins către o reflexie în profunzime asupra spațiului în care mă aflu și a prăpastiei ce mă separă de el, ca orășean comod al păturii mijlocii.

Mă săturasem de cercurile de lectură marxiste, care începeau să-mi pară un spațiu steril, intelectualist, lipsit de vreun orizont de emancipare. Mă plictisisem de „spațiile sigure” și discuțiile teoretice la cafea cu tovarășii mei, care dădeau mai mult a intelighenția burgheză la salon. Au început să mă scârbească dezbaterile interminabile și lipsite de orice miză de pe net, care-mi dădeau uneori impresia că jumate din războinicii stângiști de pe rețelele de socializare sunt agenți SRI, antrenați să sădească vrajbă inutilă. Să fie clar, consider că situația dezolantă a stângii ține de colapsul istoric al socialismului de stat, a asaltului neoliberal și suspiciunea subsecventă față de orice formă de stângism. Iar, într-un climat al centrismului tehnocratic post-politic pe de-o parte, al reacției neo-fasciste pe de-alta, până și puținul pe care-l avem este impresionant și profund valoros. Știu că acest spațiu spectral al stângii este plin de oameni valoroși, pe care îi respect, pentru care politica este o vocație sinceră. Din acest motiv, simțeam că putem face mai mult ca eforturile noastre să dea roade și să materializăm idealul care ne animă: o lume lepădată de dominație, subjugare și de exploatarea omului de către om.

Am început să citesc teorie despre strategie, tactici și organizare anti-capitalistă și să mă familiarizez mai bine cu istoria socială a României, sperând că voi intui la un moment dat ce este de făcut. Eram însă blocat în paradoxul lui Meno, nu știam ce nu știam și deci nici nu puteam concepe pe unde s-o apuc. E o senzație ce cred că este larg răspândită prin tineretul generației mele care a dat fața cu munca monumentală de-a recupera socialismul din ruinele secolului trecut. Ipoteza operațională cu care m-am decis să lucrez este că bula sigilată în care s-a retras stânga trebuie crăpată prin simple acte de comunicare și comuniune cu clasa muncitoare despre care teoretizăm și spunem că o reprezentăm. Poate fi ceva atât de simplu precum a merge la o cârciumă, a lua o rundă de beri și a conversa cu cei prezenți. Mai apoi, am considerat că este necesar să ne angajăm într-un “apostolat social”, prin care să ne demonstrăm solidaritatea cu oamenii de rând ai acestei țări, să punem osul la lucru pentru a combate sărăcia și a crea rețele de asistență comunitară. Oricum, orice formă de practică cred că este mai benefică decât melancolia inerțială a stângii care simțeam că mă sufocă.

Însă, pe măsură ce încercam să dezvolt mental o tentativă de strategie, un plan de atac, pericolul fascismului devenea tot mai iminent. E îngrozitor sentimentul că nu mai ai timp, mai ales când te întrebi ce-ai făcut până acum.

Cu câteva zile înainte de alegeri, am fost anunțat că sunt eligibil pentru participarea la un stagiu de practică într-o localitate de 12000 de oameni, pe care o voi numi ficționalizat Orășeni. Scopul acestui stagiu era de a ne familiariza cu comunitatea locală și problemele sale, ca mai apoi să dezvoltăm o strategie de dezvoltare durabilă și participativă pentru administrația locală. M-am prezentat cu entuziasm la autocarul universității, deoarece credeam că e oportunitatea ideală să mă călesc, să mă familiarizez direct și visceral cu chestiunea socială a acestei țări și să mă lepăd de un revoluționism naiv și maximal, înlocuindu-l cu un praxis socio-politic concret și conectat la realitate. Într-un fel, chiar așa a decurs.

II. Primul contact

Pe drum, am reușit să termin “Marea Transformare” a lui Polayni și să parcurg o parte din monografia Orăseniului, pe care am găsit-o pe net. Eram pregătit. Era 4 mai, ziua primului tur al prezidențialelor, așa că autocarul a parcat în fața unei școli primare, unde ne-am încolonat 40 de inși să votăm. Consensul printre studenți era ND11. În timp ce le recitam colegilor discursul generic “niciunu’ nu mă reprezintă”, ne-a abordat un înghiontit al primarului cu un zâmbet gigantic: “Sper că nu-mi stricați numărătoarea” (râde scurt), “votăm Crin, da?”. Mi s-a părut incredibil că se impune așa vădit “disciplina de partid”. Să nu mai zic că e cât se poate de ilegal să ne iei pe șleau când eram pe cale să punem ștampila. Câteva minute mai târziu s-a întors: “Hai că glumeam oleacă… dar nu uitați că-i primăvara CRINilor!” și începe să râdă în hohote. A fost simpatic, dar să nu mă pârâți la cruciații anti-corupție!

Când ne-am lăsat catrafusele la o bază deținută de UBB, se făcuse seară și apăruseră exit-pollurile. Când trecuserăm în ziua de 5 mai, deja era vădit rezultatul. Deși știam cu toții că victoria Căpitanului era inevitabilă, marja era zdrobitoare. Eu am oscilat între o resemnare de tipul “totuna e, oricum după brat summer urmează austerity summer” și o anxietate îngrozitoare față de catastrofa ce ar surveni dintr-o eventuală guvernare neo-legionară: AURizarea finală a PSD-ului, asaltul iminent împotriva minorităților etnice, sexuale și a imigranților, un război de clasă de tip Musk-Năsui-Milei, dar cu iconografie și spiritualism ortodox, și așa mai departe. Uitându-mă pe site-ul AEP, am văzut că populația din Orășeni votase în proporție de peste 50% cu Simion. Atunci mi s-a născut dorința de a înțelege sursa acestei identificări partinice și contururile clivajului centru-periferie, încastrat în ADN-ul dezvoltării capitaliste inegale a României. Toate pățaniile din această călătorie mi-au oferit o perspectivă cvasi-comprehensivă asupra acestui meleag pe care nu-l cunoșteam, deși ar fi fost vocația mea ca socialist să-l știu.

III. Refugiul credinței

Ziua următoare, am fost conduși de primarul Orășeniului într-un tur ghidat al localității. Am văzut o tapițerie în contrapunct. Pe de-o parte, centre culturale și de tineret, nou-nouțe, finanțate din bani europeni dar complet dezertate, plus câteva reședințe moderne, dotate cu aer condiționat și încălzire în pardoseală. Pe de-altă parte, zăream o veridică mare de penurie, angajată într-o moțiune centripetă în jurul acestor citadele ale progresului. Totuși, în colțuri de altfel gri al orașului, bisericile ortodoxe, proaspăt renovate, se înalță spre cer și joacă rolul de oază în deșert. Deși există preconcepția că ortodoxia oferă un cadru rigid și neiertător, credința creștină are o funcție mult mai flexibilă, de dezmierdare și escapism. E o sursă de sens pentru mulți indivizi ce nu au motive de speranță, iar întreg vocabularul primarului și a tuturor cetățenilor cu care am conversat era influențat de pilde și pasaje biblice.

Eu sunt un om totalmente laic, Dumnezeu n-are loc la mine-n cap. Bunăoară, în cercurile din care mă trag, a arunca invective caustice la adresa credincioșilor și a instituției BOR este un act care nu iscă nicio controversă. Însă, ateismul adolescentin, pur negativ, care uneori are stofă de “Ia uitați ce liber-cugetător sunt eu!” (ca mai apoi să fii întrebat de brith-chart astrologic și dacă vrei o citire în Tarot), mi se pare un criticism critic care nu are mai nimic interesant de spus. Sunt de acordcă BOR este un establishment toxic și retrograd, care protejează agresori sexuali și legionari, în care abuzul de putere și actele de simonie sunt comune. Eu, însă, vreau să urmăresc un unghi total diferit.

După trei decenii de asalt neoliberal și globalizare neocolonială, pare că singura instituție care a rămas cvasi-externă capitalismului este biserica (atâta timp cât nu se găsesc market-based solutions pentru a media relația cu divinitatea). Comunitățile confesionale ortodoxe din România, cu proprietățile lor în devălmășie și spiritul lor comunitar, formează un axis mundi crucial și generează o coeziune socială fundamentală pentru reproducerea societății. Sunt de acord cu viziunea lui Marx, conform căruia într-o lume dis-alienată, în care ființele umane au o relație non-antagonică și nemediată cu realitatea socială și naturală, ne vom lepăda de autoritatea tutelară din ceruri. Dar până atunci, trebuie să ne amintim și citatul său preferat din dramaturgul roman Terențiu: „Homo sum: humani nihil a me alienum puto” (Sunt un om, nimic din ce este omenesc nu-mi este străin). Oamenii „moderni” (și care-și permit)vorbesc despre sănătatea mintală și merg la psiholog, prostimea fără mijloace vorbește despre păcate și merge la preot. În esență, încercăm să satisfacem aceleași nevoi. Să respingem unilateral credința mi se pare un act de violență simbolică împotriva ultimii fântâni de semnificație existențială care mai există pe-aici. Ne trebuie și nouă un fel de Martin Luther King Jr., care să utilizeze registrul sobru și mistic al predicii pentru a propovădui despre proto-comunismul din Evanghelii și Faptele Apostolilor. Oricât m-ar sâcâi acest gând, nu putem evita fondul religios al acestei țări și ar trebui să fim destul de iscusiți încât să putem manevra discursiv prin el.

IV. Începutul anchetei sociologice

Pentru a facilita crearea unei strategii de dezvoltare durabilă a zonei, am fost întrebuințat cu administrarea unui sondaj menit să consulte localnicii în legătură cu problemele comunității. Prima persoană pe care am întâlnit-o pe stradă s-a dovedit a fi un individ excepțional. Îl voi numi Tiberiu, pentru că flerul său „demagogic” m-a făcut să mă gândesc la Tiberius Gracchus, un tribun al plebeilor din Republica Romană care a militat pentru împroprietărirea săracilor prin exproprierea latifundiilor aristocratice. Acesta este un fost miner de cărbune și cupru, care, în urma închiderii întreprinderilor miniere, s-a învățat singur codul civil pentru a se auto-reprezenta în mai multe litigii cu administrația locală și companiile miniere. A câștigat două, iar acum își îngrijește cei cinci copii prin dauna obținută și asistență socială. Când l-am găsit, purta o șapcă și un trening ponosit, bând rachiu dintr-o sticlă de plastic. Îi lipseau majoritatea dinților și avea mâinile murdare și bătătorite de aproape trei decenii de muncă grea.

Voiam să vorbim doar câteva minute, pentru că aveam un timp foarte limitat la dispoziție. După ce i-am adresat prima întrebare din sondaj despre curățenia publică, ne-am angajat într-o convorbire ce-a durat aproximativ o oră.

Tiberiu mi-a povestit despre procesul de închidere a minelor și a uzinelor locale, punctând natura amorală a mobilității capitalului, ce își sistează activitatea și se mută unde găsește o penurie mai cruntă (în consecință, muncă mai ieftină), desconsiderând orice impact social asupra comunităților pauperizate pe care le lasă-n urmă. Îmi explică efectele migrației economice, care a întrerupt traumatic ciclul natural de „preluare a ștafetei” generaționale și a creat o populație îmbătrânită ce deplânge în singurătate lipsa de tineri de pe stradă și vitalitatea pe care aceștia ar fi generat-o. S-a angajat într-o diatribă lungă împotriva Fondului Monetar Internațional, austerității din criză și a privatizărilor din tranziție, catalogându-le drept forme de “brutalizare a oamenilor de rând”. În continuare, mi-a explicat planul său de a aboli poliția locală în cazul în care devine primar, căci “milițianu’ îl închide doar pe sărăntoc”.

Înainte să încheiem conversația, mi-a spus “de asta l-am votat pe Simion, să se ridice poporu’ și să ne scoatem jugu’ de la gât”. I-am strâns mâna, iar după ce ne-am despărțit, Tiberiu a intrat într-o sală de păcănele. Mi se pare abject că încă n-am reprimat această formă legală și sinistră de prăduire…

Poate ăsta-i cel mai fățiș semn al eșecului stângii contemporane, faptul că Tiberiu nu e socialist. Și pun accentul pe EȘEC, pentru că nu vreau să ne absolvim de necesitatea autocriticii. Ține de indolența, incompetența și apatia noastră, a stângiștilor, faptul că nu suntem în stare să plăsmuim o nouă “utopie”, să articulăm o viziune care să coalizeze clasele populare în jurul nostru și să clădim infrastructura organizațională necesară pentru confruntarea capitalismului. Pierdem mult prea mult timp argumentând în rea-credință despre diferențele noastre ideologice și mult prea puțin făcând orice formă de practică socio-politică, de la forme de întrajutorare care țintesc cele mai arzătoare probleme cotidiene de reproducere socială (procurarea de alimente, plata chiriei, dobânzile la bancă, etc.) la campanii de organizare comunitară, formarea unui raport cu sindicatele, șamd. Teoria fără practică e gargară de postat pe Twitter. Trebuie să fim capabili să capturăm perspectiva lui Tiberiu, s-o articulăm diferit și s-o îndreptăm către orizontul emancipator al socialismului.

În fine, aș mai adăuga că din punctul de vedere al IT-iștilor de pe r/programare, Tiberiu s-ar încadra în categoria needucaților nespălați care ar trebui să-și piardă dreptul la vot, ca eminentul Nicușor Dan să poată fi încoronat în pace regele-filosof. Voi reveni la final asupra acestui despotism iluminat.

V. Cooperativa

De-a lungul călătoriei mele prin Orășeni, am fost însoțit de un localnic fascinant care m-a ghidat prin zonă. Era un student aflat la a doua facultate, ce a studiat inițial artele în Germania și semăna foarte tare cu Iisus (cel white-washed, portretizat de tradiția occidentală, nu Iisus palestinianul antic). Este un activist civic pasionat, foarte cunoscut de comunitatea locală, cu un temperament auto-colonizator ce tânjește entuziast spre Occidentul iluminat. El reprezintă viziunea de clasă profesional-managerială asupra politicii românești, conform căreia corupția este cea mai fundamentală problemă a acestei țări. În activitatea sa civică și-a epuizat resursele pentru a combate niște găinării administrative, niște practici larg răspândite în majoritatea UAT-urilor, a căror miză este cel puțin nesemnificativă. S-a ținut în scandaluri publice cu diverși primari social-democrați respectați (mulți dintre ei bine intenționați) și a fost adesea intimidat de lacheii lor. Îl voi numi Don Quijote, pentru că deși avea sufletul în locul potrivit și un crez altruist, obiectul luptei sale pentru justiție era iluzoriu și o proiecție a aspirației sale mic-burgheze de auto-importanță.

După întâlnirea cu Tiberiu, Don m-a condus cu mașina până-n ghetoul de romi de lângă oraș, unde trăiesc niște “ostatici ai primarului care-i ține pe asistență socială”, în cuvintele sale. Această comunitate trăiește în clădirile dărăpănate a fostei CAP (cooperativa agricolă de producție), fără electricitate, gaz sau apă curgătoare, în condiții complet nedemne pentru ființe umane, în foste depozite care stau să cadă. M-a amuzat faptul că încă scria la intrare “Muncitori din toate țările, uniți-vă!”. Ce ironie cruntă, un slogan internaționalist prezidă asupra zonei de segregare a unei etnii blamate, a cărei robie a clădit România. Dea-lungul drumului care secționa amplasamentul în două, erau multiple molozuri de pietre de la clădirile care s-au prăbușit. Oamenii de aici subzistă din mici culturi de legume, diverse acte de infracționalitate și joburi itinerante pentru interlopi și edili locali. Populația din Orășeni îi disprețuiește în mod profund, iar din discuțiile cu ei reiese că-i consideră o rasă separată de oameni incapabili de muncă onestă și auto-determinare.

Ne-am oprit în fața unei stații de autobuz, prin care nu mai trece nicio cursă, unde stăteau trei bărbați mâncând semințe. Am deschis geamul mașinii și le-am explicat demersul nostru, rugându-i să ne spună câte ceva despre problemele cu care se confruntă. Unul dintre ei, care s-a identificat ca bulibașă, l-a recunoscut pe Don dintr-o dispută publică cu primarul orașului care a dus la anularea candidaturii sale. A devenit foarte ostil și i-a spus “Eu știu cine ești… primarul e un om bun!”. Climatul conversației era dușmănos. Don și-a activat mesianismul, atestând puritatea intențiilor sale și explicându-le actele de abuz în serviciu comise de primar. A insistat apoi ca aceștia să ne mărturisească ofurile, pentru a-i putea ajuta. Bulibașa i-a spus, “Dacă-s baiuri pe aici și te sun… vii tu?”. Înainte ca Don să poată să-i răspundă, ne alungă: “Valea de aici! Când oamenilor ăstora le e foame sau le pică acoperișul peste cap, nu vii tu, nu vine nici dracu’! Doar eu sunt mereu aici pentru ei, m-ai înțeles?”. Ne-am pus din neștiință în poziția de antropologi imperialiști și am plecat cu coada între picioare.

La o întrevedere ulterioară cu primarul orașului, l-am chestionat în legătură cu situația dezastruoasă a acestei comunități de romi. Răspunsul său m-a surprins și m-a înduioșat, într-un fel, prin sinceritatea sa non-politicianistă. Descriindu-mi situația, era palpabilă o tensiune contradictorie în discursul său, care evidenția traseismul său din convingere de la PNL la PSD. Inițial, a început să-mi vorbească despre alegerile făcute de ei, incapacitatea de a-și menține un loc de muncă stabil și “lenea” de care dau dovadă. Apoi, a sărit în alt registru, spunându-mi că de fapt romii nu vor să muncească pentru populația majoritară care-i denigrează și prezintă o voință legitimă de independență (zici că vorbeam cu Frantz Fanon). Totuși, toate schemele de ajutor gândite cu asistentul social al primăriei au fost în van și au suferit de subfinanțarea cronică. Mi-a mărturisit că “mă simt copleșit de situație… nu știu ce să fac”. În final, mi s-a părut că empatizează sincer cu situația, iar argumentul inițial despre “responsabilitate individuală” a fost mai mult un voal de acoperire a impotenței sale dureroase.

VI. Fabrica

Pornind spre centrul orașului, am trecut pe lângă o fabrică de ventilatoare care părea nou-nouță, contrastând puternic cu peisajul de fabrici comuniste aflate în paragină. Totuși, întreprinderea era complet dezertată, un bibelou industrial ce simbolizează dependența economică a României de investiții externe și capitalul transnațional, cu capriciile sale. Soarta sa era înscrisă în logica pe care mi-a detaliat-o Tiberiu: când patronatul n-a găsit mână de lucru cu voința de a trudi pe salariu minim, s-a relocat într-o zonă mai disperată din Ucraina. Când am întrebat localnicii despre această chestiune, s-au creionat două răspunsuri contrarii, demarcate clar pe linii de clasă, pe care le prezint în cele ce urmează.

Prima persoană cu care am vorbit din “lumea bună” era deținătorul unei mici afaceri, un restaurant și bar cu darts. Îl voi numi Leonida, căci manierele sale fițoase și exploatarea nepăsătoare a angajaților care-i fac stilul de viață posibil îmi aminteau de Leonida Pascalopol, moșierul decadent din „Enigma Otiliei”. M-am introdus și am spus „demarez o anchetă so…”, m-a întrerupt tăios și-a zis: „Anchetă? Aoleo, ce cuvânt urât! Nu vorbesc!”. A insinuat, presupun că-n glumă, că oi fi de la ANAF (deși nu cred că un pletos cu belciug în nas dă iz de agent al autorităților fiscale). I-am spus că nu sunt interesat dacă-și achită dările la stat, a râs, și am început să-i administrez sondajul (am vorbit despre orice în afară de întrebările din sondaj, la fel ca la toate persoanele cu care m-am întâlnit). Marea majoritate a discuțiilor pe care le-am întreprins cu localnicii s-au învârtit în jurul stagnării economice și a lipsei locurilor de muncă. Leonida considera cauza principală a șomajului din localitate ca fiind “trândăvia românească”, care-i încurajează pe concetățenii săi să lâncezească pe asistență, pomană și mici prestații ici și colo. În plus, întrajutorarea din interiorul familiei reprezintă o plasă de siguranță ce-i face cam comozi. Astfel, el explică închiderea fabricii de ventilatoare (cel mai mare angajator pe care-l avusese orașul de la Revoluție încoace) prin clasicul: “Nu vor să muncească”.

La polul opus al problemei, am ascultat perspectiva unor foști lucrători la un port industrial de pe Dunăre. M-am întâlnit cu ei într-un birt ticsit de lângă piața de vechituri. S-au amuzat pe seama mea, pe bună dreptate, că am întrebat chelnerița dacă pot plăti cu cardul. Din nou am început cu sondajul și din nou n-am vorbit despre sondaj aproape deloc (tot timpul începeam cu “Ce credeți despre curățenia publică?”, iar apoi ajungeam sa chestionăm fundamentele realității). Aceștia mi-au povestit tot despre fabrica de ventilatoare, despre cum se simțea ca o batjocură totală faptul că li se oferea salariul minim + 100 de lei pentru 8 ore de muncă repetitivă, constantă și cu pauze minuscule. După 5 ani de funcționare, localnicii s-au decis să revină la economia informală, asistență socială și micile ajutoare de întreținere oferite de administrația locală decât să suporte tirania patronatului și alienarea de la bandă.

VII. Blocuri

Continuându-mi ancheta socială, am ajuns într-un complex rezidențial de blocuri, construit în anii 50/60 pentru a găzdui influxul de muncitori cauzat de politicile de industrializare ale comuniștilor. Întotdeauna am crezut că blocurile sunt, de fapt, extraordinar de frumoase. În acest caz specific, sunt amplasate 8 blocuri într-un pătrat, la centrul căruia se află un parc, spații comune de socializare și mici grădini decorative în fața fiecărei intrări în scară. Această tipologie de aranjare a spațiului crează o ecologie umană cu emfaza pusă pe sociabilitate și egalitarism spartan ce nutrește în mine o tânjală de a explora posibilitatea unei lumi dincolo de capitalism. Totuși, acest spațiu se află într-un stadiu avansat de degradare. Ultima lucrare de îmbunătățire a infrastructurii publice sau locative din această zonă a orașului a fost făcută cândva în anii ‘80.

M-am pus la o masă din parc cu niște pensionari, care predomină cartierul din punct de vedere demografic. Înainte să mă introduc, aceștia conversau despre prospectul terifiant al liberalizării pieței energetice.

Se spune că poți înțelege totul despre o societate analizând felul în care-și tratează vârstnicii. Ce ne spune despre România faptul că bătrânii noștri îmbină un cinism resemnat cu un dispreț radical față de “hoții” care i-au lăsat pe străzi în tranziție, ca mai apoi să le dea o pensie de nimic? Ce ne spune faptul că oameni care ar trebui să-și petreacă ultimii ani în tranchilitate după o trudă de-o viață, îmi vorbesc despre chinul lunar de-a strânge destui bani pentru a-și achita întreținerea? Ce ne spune faptul că pentru vârstnicii noștri, viața e o luptă singuratică pentru supraviețuire? “Ne iau ce-i de drept a nostru, apoi ne dau niște fărâme și se-așteaptă să le zicem bogdaproste… Hai sictir!”, mi-a spus unul dintre pensionari, referindu-se la spectrala “clasă politică” care-l ține subjugat.

M-am scârbit puțin amintindu-mi de toate dățile în care am auzit Orădeni de-ai mei spunând că ar trebui să restricționăm dreptul la vot al bătrânilor ca să ne scăpăm de „Ciuma roșie”, că „sudiștii” și moldovenii sunt o speță inferioară de români ce trebuie forțați să fie liberi. Burghezia comodă jonglează prea libertin cu eugenism și reacție aristocrată. Recunosc că uneori, când mă simt mai resentimentar, cred că Simion ar fi o palmă bine meritată.

VIII. Final

În ultima zi de practică, profesorul nostru s-a îmbrăcat la costum pentru a media o sesiune de întrebări și răspunsuri cu niște edili locali: președintele consiliului județean, primarul din Orășeni și primarii comunelor alăturate. Mare parte din ce cunoșteam eu despre politica locală din provincii marginale ale țării avea ca sursă reprezentări mediatice senzaționale cu baroni locali, raiduri DIICOT/DNA și circuite adânci de corupție. Într-un fel, dețineam un fragment de adevăr, deoarece acești edili ne vorbeau deschis despre cum falsificau semnături și ștampile sau dădeau atenții ici și colo pentru a unge mașina birocratică. Plus că, lângă mine pe toată perioada ședinței stătea Don, care îmi arăta pe telefon fiecare scandal care i-a vizat pe cei din sală (unul avea conexiuni cu traficul transfrontalier, altul își angajase nepoata într-o instituție de interes strategic, etc.). Totuși, niciunul dintre ei (majoritatea PSDiști) nu dădea aere de gangster, ba chiar era o atmosferă de morgă. Ne-au explicat că din cauza depopulării în masă, au resurse fiscale foarte scăzute și nu dețin o masă de muncitori calificați încât să atragă investitori străini. Președintele CJ ne-a spus că nu ne aflăm într-un județ semnificativ din punct de vedere electoral, deci primesc suport foarte sărăcăcios de la București. S-au chinuit să convingă tinerii care pleacă la facultate sau la muncă în diaspora să se întoarcă acasă pentru a reîmprospăta comunitățile locale, dar n-au ce să le ofere. Singura opțiune care le este la îndemână este dezvoltarea turismului, însă din cauza unui conflict îndelungat cu Parcul Național din zonă și Garda de Mediu, nu pot construi infrastructura necesară. Apostrofau diplomatic

Uniunea Europeană, pe a căror reglementări stricte dădeau vina pentru stagnarea și subdezvoltarea regiunii. Un primar a și spus că ar fi preferat să conducă un sat din Serbia. În continuare, ne-au amintit că schimbările climatice afectează deja în mod material comunitățile vulnerabile (de aici și din Sudul Global, unde foametea, conflictele pe resurse și dislocările sociale au devenit realități cotidiene), chiar dacă în ecosistemul media apare impactul dezastrului ecologic doar când arde casa unui miliardar. Cu un an în urmă, un incendiu distrusese câteva sute de hectare de pădure și teren arabil, lăsând un bărbat cu cinci copii pe străzi. De asemenea, niște investiții ale administrației locale în tehnică agroindustrială au devenit nerentabile după ce condițiile climatice imprevizibile și neregulate cauzate de încălzirea globală au distrus mai multe recolte. S-au așteptat să primească ajutor “de la centru”, dar li s-a spus pe scurt să “deal with it”.

Îmi dădeau impresia că sunt profund interesați de soarta regiunii lor natale, dar s-au resemnat într-un defetism apatic. Mă întristează enorm neputința.

După încheierea acestei întrevederi, am mai făcut o ultimă vizită la o comună adiacentă Orășeniului. Primarul localității ne-a prezentat o uzină dezafectată și-a ținut un scurt discurs nostalgic la adresa comunismului, spunându-ne de absența șomajului, toate facilitățile sociale oferite de regim și de „spiritul comunitar” pe care individualismul posesiv ni l-a furat. Nu am nicio simpatie pentru Ceaușescu, dar tot mă enervez atunci când văd comentatori politici discutând despre sondajele care arată cu o majoritate de români preferă viața în comunism, spunând că e vorba de o „psihoză colectivă”. Ar trebui să ne maturizăm, să conceptualizăm rațional ce am pierdut când a fost înăbușit cel mai ambițios proiect utopic al umanității.

În fine, așa s-a încheiat incursiunea mea în spațiul muribund al României uitate. M-am suit în autocar și abia așteptam să ajung la gherla mea de cămin. Când mă pregăteam să ațipesc pe scaun, un prieten de al meu mi-a trimis o postare eugenistă a unui suporter Nicușor Dan în care prezenta desene cu “fizionomia” unui votant George Simion. Am izbucnit în lacrimi.

IX. Concluzie

Cred că dacă l-am scula din morți pe Aristotel, sau orice teoretician politic clasic, s-ar uită oleacă la “democrațiile” noastre liberale și ar spune: “aceste formațiuni sociale sunt (și-au fost mereu) niște aristocrații, care actualmente degenerează în oligarhii”. Eu unul, prefer termenul de dictaturi ale burgheziei. Totuși, te-ai aștepta că o societate ce pretinde că iubește democrația să reflecte această pasiune pentru exprimarea liberă a voinței populare în istoriografia sa și în canonul de artefacte culturale ce sunt predate în școli. Totuși, la ora de limba și literatura română, circulă un text ale cărui resentimente aristocratice nu sunt niciodată chestionate. Mă refer la „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi. În toate comentariile pe care le-am citit pentru bacalaureat, nimeni nu s-a gândit să deconstruiască scena „Capul lui Moțoc vrem!”. Aici observăm emergența arhetipală a gândirii anti-gloată, care încă bântuie imaginarul colectiv, când țăranii sărăciți sunt tratați ca o masă amorfă de proști (mai ceva ca Psihologia mulțimilor de Gustave Le Bon) ce trebuie mânuită de un șef de turmă.

Nu e de mirare că junimiștii se simțeau ca acasă într-o monarhie constituțională cu vot cenzitar, fundamentată pe servitute neoiobăgistă. Același șablon de negare a agentivității claselor subalterne este reciclat pentru a justifica dominația de clasă în zilele noastre.

În acest ciclu electoral am observat că ambele tabere ale antagonismului fictiv “pro-Occident/ pro-despotism Oriental” (o bălărie incredibilă care e dovada clară că o înțelegere sărăcăcioasă a lumii duce la politică ineptă) sunt pregătite să suspende orice pretenții de politici sociale și umanitarism ce-au mai rămas prin meandrele acestui deșert numit România. Totul pentru a salvgarda capitalul aflat într-o poli-criză incurabilă. De AUR știm, însă derapajele iubitorilor de Vest și Coca-Cola mi se par mai sinistre. Am văzut IT-iști care se consideră o rasă superioară de Übermensch, care sunt sortiți să aducă lumină gloatei de proști. Am auzit discursuri cu tente de exterminare de la oameni generici din upper-middle class, un fel de Gestapo corporate-coded cu o cafea Starbucks în mână. Până și așa numiți “stângiști” și “progresiști” nu s-au putut abține să nu zică cât de idioți sunt românii georgiști-suveraniști, neghiobi care ar trebui să-și piardă dreptul la vot. Evident, acest Zeitgeist de denigrare și Othering a pierzătorilor capitalismului turbat nu este nou. S-a cimentat pe decenii de construcție a hegemoniei antisociale și a politicilor anti-muncitori și anti-sindicate. Între timp, clivajele și inegalitățile se adâncesc, iar taberele războiului civil de clasă se demarchează. Renașterea stângii este o necesitate istorică.

Și așa ajung de unde am pornit. Ce este de făcut? Încă nu-s sigur, dar am niște idei. Cel mai fundamental aspect care mi s-a evidențiat în această epopee a fost deconectarea absolută dintre bula tineretului de stânga din urban și realitatea de pe teren a claselor pe care cică vrem să le reprezentăm. Nu avem prezență, nu ne demonstrăm solidaritatea, nu avem niciun constituency solid de muncitori care se încred în noi și în viziunea noastră politică, chiar dacă există o nișă foarte vastă și fecundă pentru emergența stângii. În schimb, ne balcanizăm non-stop pe teme inutile și o ducem foarte sărăcăcios la capitolul organizare și luptă de clasă concretă. Mai rău este că ne auto-segregăm în camere de ecou comode când ne confruntăm cu o realitate ostilă. În loc să navigăm complexitățile indivizilor pe care am vrea să-i coalizăm într-o confruntare cu capitalismul, ne retragem în spații sigure când proletariatul pare a nu fi subiectul revoluționar ideal, ci prezintă semne de diverse prejudecăți și șovinism. Întotdeauna mi s-a părut stranie această abordare contradictorie, pe deoparte înțelegem că trăim într-un sistem de exploatare, apropriere și dominație de clasă care generează crunte patologii sociale, iar pe de-altă parte ostracizăm orice persoană care prezintă simptome (rasism, xenofobie, homofobie, sexism etc.) ale acestei opresiuni pe care-o criticăm, de parcă ar fi un faliment moral individual.

Trebuie să fim pregătiți să ne dedicăm construcției partidului muncitoresc, să depunem munca grea și obositoare de a clădi mișcarea reală ce va aboli starea de fapt a lucrurilor. Primul meu pas a fost de a-mi scoate belciugul din nas și a mă programa la tuns.