Mihnea Teodor Popescu, 5 mai 2025

Notă: Subiectul urmează a fi dezvoltat de autor în cadrul conferinței Capitalist Transformations in Eastern and Central Europe (19-23 mai 2025), panelul Leftist collectives and right-wing appropriations in contemporary capitalism.

Figura spectrală a fostului candidat la prezidențiale Călin Georgescu a planat continuu asupra jocurilor electorale în anticiparea noului tur de alegeri prezidențiale din mai 2025 și a reușit să fie unul dintre principalii determinanți ai rezultatelor. În măsura în care mișcarea sa politică este rezultatul unei serii lungi de contradicții ale sistemului capitalist global și ale manifestărilor sale locale, în semi-periferia românească, putem observa cum aceste contradicții n-au încetat să se manifeste odată cu decapitarea mișcării prin invalidarea liderului. Dimpotrivă, ele s-au adâncit și determină remodelări ale peisajului politic cu o viteză galopantă.

Opțiunile de vot s-au dovedit puternic influențate de ceea ce invalidarea alegerilor a ajuns să reprezinte în ochii maselor: un demers salvator pentru starea de fapt a statului burghez român, respectiv un semn clar al instaurării unei presupuse dictaturi. Polemicile în aceste privințe se poartă, în stilul caracteristic presei capitaliste, pe teritoriul Ideilor pure; democrația, statul de drept, justiția, dreptul de a alege și de a fi ales, buna-credință și alte vaci sfinte ale democrației liberale și-au găsit cei mai fideli apărători în cei mai nefrecventabili reacționari, respectiv cei mai mari inamici în figuri publice liberale de pe buzele cărora masele le-au auzit constant în deceniile postdecembriste.

Dar democrația liberală e deja un cadavru politic. Criza cu mai multe fețe pe care capitalismul o traversează, și pe care riscă să n-o poată fagocita, a creat nevoi ale capitalului la care aceasta nu poate răspunde eficient. Provocarea cu care se confruntă marii deținători de capital, mai mult sau mai puțin conștient servitori ai nevoilor acestuia, constă în a veni cu o nouă formulă suprastructurală care corespunde acestor nevoi. Și, mai apoi, de a o implementa în pofida facționalismului vizibil din tabăra burgheziei și a opoziției aristocrațiilor muncii din aparatele de stat în forma actuală.

Policriza despre care analiștii vorbesc n-ar fi completă fără o criză profundă de legitimitate a instituțiilor burgheze – criză începută în contextul administrării defectuoase a pandemiei de COVID-19, amplificată de războiul proxy din Ucraina și de creșterea costurilor de trai în paralel cu profiturile enorme pe care sectorul financiar le-a înregistrat în această perioadă. Avem, așadar, contextul pentru ca neo-fascismul¹ să se nască și să consolideze o mișcare de masă pentru a forța schimbări profunde în suprastructură.

În filosofie, există practica de a examina ideile împingându-le până în zone extreme, ca ele să fie confruntate cu consecințele lor logice. În această manieră se expun contradicții și inconsistențe interne ale unui sistem de gândire. Lăsând idealismul deoparte, pe același model se bazează demersurile acceleraționiste de stânga și de dreapta – ultimele tot mai populare printre figuri contemporane ale reacțiunii. Dacă un sistem uman este confruntat cu o amenințare externă și forțat să-și activeze anticorpii, el va fi obligat să acționeze până la capăt în virtutea logicii sale interne, dacă dorește să mai existe într-o formă stabilă la finalul exercițiului. În acest proces, erorile și contradicțiile pe care se bazează logica internă a elementelor suprastructurale burgheze se lasă văzute cu mai multă claritate.

Ipoteza de față este că individul Călin Georgescu, precum și rețeaua de interese din spatele său, și-au asumat sarcina remodelării complete a aparatului de stat românesc, în jurul unui suveran bonapartist. Și-au asumat-o, cel mai probabil, în fața celei mai reacționare facțiuni a burgheziei imperialiste, notată fiind susținerea acesteia pentru demersurile lor. Pentru asta, era necesar ca sistemul uman care ne este cunoscut ca statul burghez român să fie scos din stază și dezechilibrat printr-o reacție exagerată, dar conformă cu logica sa internă de funcționare (ne referim aici la constituționalismul burghez). Doar în acest context, masele ar fi putut fi satisfăcător mobilizare, iar gărzile patriotice și-ar fi croit drum prin instituțiile sale.

Ce este statul român?

Conflictul actual dintre „suveraniști” și „globaliști”, în speță între facțiuni diferite din cadrul taberei burgheze, nu poate fi înțeles în absența unei priviri clare asupra rolului statului în capitalism. Versiunea liberală în care statul este expresia unui consens în ceea ce privește interesul public general, precum și drepturile individuale pe care el este presupus să le apere, se lovește de numeroase limitări în condițiile unei societăți împărțite pe clase.

Statul nu este nicidecum o putere impusă societății din afară; statul nu este nici ‘realitatea ideii morale’, nici ‘imaginea și realitatea rațiunii’, așa cum pretinde Hegel. Dimpotrivă, statul este un produs al societății într-un anumit stadiu de dezvoltare; el este recunoașterea faptului că această societate s-a încurcat într-o contradicție insolubilă cu ea însăși, că s-a scindat în antagonisme ireconciliabile pe care nu le poate înlătura. Dar pentru ca aceste antagonisme, aceste clase cu interese economice opuse, să nu se distrugă reciproc și societatea să nu piară în lupta lor sterilă, a devenit necesară o putere care, aparent situată deasupra societății, să atenueze conflictul și să-l mențină în cadrul ‘ordinii’. Și această putere, născută din societate, dar care se plasează deasupra ei și se înstrăinează tot mai mult de ea, este statul.²

Statul este, deci, instrumentul de administrare colectivă a intereselor clasei dominante; în capitalism, aceasta este clasa burgheză. Întrucât în cadrul taberei burgheze se manifestă diverse antagonisme, existența sa este o necesitate pentru a le aplana, în interesul capitalului pe care burghezia îl administrează. Statul apără, deci, interesul general al burgheziei în fața intereselor particulare ale unui burghez sau ale altuia.

Existența mai multor facțiuni aflate într-o luptă reciprocă în interiorul taberei burgheze implică o luptă pentru controlul asupra aparatului de stat pe care aceste facțiuni o poartă. Victoria unei facțiuni sau a alteia nu este determinată exclusiv de factori subiectivi (cum ar sugera teoriile conspiratoriale), ci se leagă și de nevoile, de caracterul și de poziția globală a unui capital sau a altuia. De pildă, în situații de criză, una dintre aceste nevoi poate fi stimularea reproducerii sociale; o alta poate fi chiar contragerea forțată a capitalului în granițele unei țări, pentru a permite acumularea acestuia înainte de o nouă perioadă de expansiune.

Acesta este, de altfel, unul dintre obiectivele pe care “suveraniștii” îl îndeplinesc în raport cu marele capital, acționând împotriva principiului pieței libere nereglementare. Cum antagonismele între producție și valorificare, între concurență și monopol, între sectorul financiar și cel industrial sunt încorporate în mecanismele de funcționare ale capitalismului, este necesară intervenția statală prin măsuri de forță pentru o echilibrare a lor, înspre reproducerea societății actuale mai departe. Ca exemplu, se poate observa maniera în care președintele Trump, printr-o serie de măsuri geopolitice, a cauzat haos generalizat în cadrul pieței bursiere; demersul poate fi atribuit, printre altele, încercării de a determina deținătorii de capital să investească în sectorul industrial național, pe care să-l revitalizeze, în defavoarea speculațiilor financiare ca modalitate de acumulare.

În speța statului român, problema facționalismului burghez nu poate fi discutată în absența observațiilor despre poziția României în cadrul sistemului capitalist global. Cum aceasta, semi-periferică, tinde să defavorizeze acumularea de capital național, mai multe facțiuni se delimitează în funcție de raportul lor cu capitalul transnațional. Dacă o parte a burgheziei române este avantajată de prezența capitalului american în țară, cu care are legături organice, o alta are o poziție similară în raport cu capitalul european (german, austriac, francez șamd.). Ca observație, dacă cele două părți amintite tindeau să lucreze împreună în momentele de pace și de apropiere geopolitică dintre statele europene și SUA, asta nu înseamnă că ele nu au, fiecare, interese particulare; războiul din Ucraina și ulterior victoria lui Trump le-a delimitat și forțat să-și expună interesele divergente.

Dar în contextul românesc este imposibil să nu luăm în considerare și o altă facțiune, puternică, dar defavorizată în peisajul actual și anxioasă când privește la propriul viitor. Este vorba despre o parte a birocrației statale și a funcționarilor publici, precum și a oamenilor din instituțiile de forță și de represiune. Interesul apărat de acțiunile acestora este considerat a fi, sau uneori chiar este împărtășit de anumite pături din aristocrația muncii, cu precădere cele din cadrul aparatului public. Această pătură birocratică provine parțial din rândul foștilor membri ai aparatului represiv ceaușist, deveniți membri ai aparatului statal postdecembrist, respectiv noi capitaliști prin capturarea privată a fostei proprietăți publice, în cadrul procesului de privatizare.

Într-o formă de acumulare primitivă contemporană, acest strat a pus stăpânire pe fabrici, ferme, terenuri și clădiri în anii ’90 și ulterior. Capturând capacitățile productive ale României, ei le-au lichidat sistematic, în cadrul dezindustrializării care a urmat, reorientând capitalul rezultat spre comerț, spre sectorul imobiliar, spre cel financiar și spre o oarecare producție cu valoare adăugată scăzută. Puterea economică le-a permis și acapararea puterii politice la nivel local și central. Aceștia au consfințit un model profund parohial în care instituțiile publice din România au funcționat o lungă perioadă de timp, și continuă adesea să funcționeze; un model bazat pe conexiuni cu burghezi și birocrați locali și naționali, pe relații sociale de rudenie și de prietenie ca bază de consolidare a controlului și a acumulării.

Când, sub modelul neoliberal, funcționarea serviciilor publice s-a impus a fi reformată pentru ca acestea să funcționeze în logica profitului, birocrația despre care vorbim a găsit adesea modele-hibrid, care permit de jure operarea acestora ca orice companie pe piața liberă, dar și controlul birocratic total de facto asupra lor. Să ne gândim, spre exemplu, la societățile pe acțiuni care furnizează majoritatea serviciilor în teritoriu, obținute prin demantelarea agențiilor și direcțiilor regionale și locale. Acestea sunt aduse, de regulă, sub controlul consiliilor locale și județene; dar, în loc ca asta să implice o posibilitate de control democratic și cetățenesc asupra loc, a reprezentat o garanție a transformării lor într-un for parohial și mai nociv, care trebuie să împace nevoile birocraților cu nevoia de a ieși, în fiecare an, pe profit.

Deus ex Machina

Parohialismul despre care vorbim a reprezentat totodată și o piedică în calea expansiunii capitalului transnațional în țară și în teritoriu. Cum burghezia locală nu prosperă în condițiile concurenței din partea acestuia, iar birocrații trebuie să apere interesele burgheziei locale dacă vor să-și păstreze puterea în teritoriu, ei s-au văzut nevoiți să pună o serie de obstacole administrative, formale sau informale, în calea sa. Nu de puține ori, “corupția” și “birocrația” de care noua clasă capitalistă a României se plânge când ne vorbește despre autoritățile publice se referă la mita pe care o companie străină este așteptată s-o ofere acestor autorități pentru a primi avize de funcționare într-un oraș de provincie. În asemenea condiții, cruciada anti-corupție întreprinsă în deceniul anterior, în aplauzele corporațiilor, a instituțiilor europene și chiar a unei pături de sus a lucrătorilor în cadrul lor, era un fapt previzibil. Ea a reprezentat o formă de luptă a capitalului transnațional și a noii burghezii conexe împotriva necuratei alianțe dintre birocrați și capitalul local mai mărunt.

Înfrântă politic în repetate rânduri, odată cu victoriile succesive ale lui Traian Băsescu, ulterior în cadrul tentativei nereușite de reforme protecționiste ale lui Liviu Dragnea, care a plătit cu propria carieră politică și libertate sfidarea capitalului transnațional în favoarea facțiunii despre care vorbim, această pătură avea nevoie de un nou exponent politic, capabil să mobilizeze segmente mai largi din societate. Cum PSD și PNL ajunseseră tehnocrați de facto care își trăgeau legitimitatea dinspre structurile internaționale, iar George Simion nu prezenta încredere, modelul autoritar, “suveranist-distributist” propus de Călin Georgescu s-a potrivit ca o mănușă peste aceste nevoi.

Dar apariția sa ca un deus ex machina pentru burghezia națională și locală, pentru oamenii din aparatul de stat și pentru alte categorii defavorizate de configurația actuală a capitalismului global nu poate fi pusă doar în cârca intereselor de clasă ale acestora, și cu atât mai puțin pe seama unui accident algoritmic. Se impun, în acest sens, câteva precizări.

Departe de a fi doar o născocire de criză, proiectul de țară al lui Călin Georgescu (Hrană, apă, energie) a fost publicat prima dată, într-o formă inițială, în 2010³. Planul, prezentat în opoziție cu “capitalismul gangsteresc” și cu “tehnoglobalismul oligarhic”, nu se oprește la măsurile de stimulare a capitalului național, care sunt “piesa de rezistență” economică a sa. Georgescu reimaginează întreaga configurație a societății pe clase, în sensul în care dorește să creeze artificial, prin intervenția statului, o pătură largă de mici proprietari, în care s-ar regăsi majoritatea populației. Această măsură este, de altfel, fundamentală pentru încorporarea lor în proiectul naționalist burghez; păturilor proletarizate trebuie să li se ofere o miză reală pentru patriotismul lor, nu doar dominație ideologică (în pericol să clacheze pe măsură ce nivelul de trai li se deteriorează). Vorbim de o mică proprietate care funcționează drept anestezic pentru conștiința maselor, întrucât aceasta, desigur, nu le poate garanta o poziție avantajoasă în sistemul capitalist global din care România ar continua să facă parte—ci, cel mult, în cadrul rețelelor de relații sociale arhaice pe care documentul le opune acestuia. Bineînțeles, nu vorbim despre o desproletarizare reală, întrucât o societate în care toată lumea vinde produsul muncii sale (și nu forța sa de muncă) nu poate exista insular în configurația actuală a capitalismului global.

Ceea ce particularizează însă proiectul de țară al lui Georgescu în fața altor viziuni “suveraniste” este caracterul său sistematic. Hrană, apă, energie este un document elaborat sub forma unui sistem complet, care totalizează un model economic, un model de aparat statal și doctrina ideologică prin care s-ar justifica acestea. Dincolo de măsuri concrete implementabile în condițiile stării de fapt actuale, el reprezintă un program politic izvorât dintr-o viziune coerentă asupra lumii (chiar în condițiile în care viabilitatea sa este discutabilă).

Georgescu și rețeaua sa au acționat, astfel, după o rețetă cu adevărat leninistă: au început cu programul politic, apoi au continuat prin a construi o structură. Prin structură, ne referim la o rețea “avangardistă” de simpatizanți, coagulată în jurul viziunii și programului. Aceasta încorpora, din informațiile actuale, de la reprezentanți ai păturilor sociale de care proiectul avea nevoie (mica burghezie urbană și rurală, fermierii, diverși birocrați) la intelectuali de dreapta care acționau ca o intelligentsia pentru consolidarea doctrinei. Acestora li s-au alăturat și elemente dintre cele mai reacționare straturi ale societății românești, lumpenii înstăriți, operatori în zone gri ale economiei sau practicanți ai mercenariatului. Anchetele din prima jumătate a anului 2025 ne arată că o parte dintre aceste structuri erau organizate inclusiv sub formă de celule militare, precum în cazul Comandamentului “Vlad Țepeș”.

Teoriile unor analiști culturali, care folosesc viralizarea conținutului pro-Georgescu pe social media drept dovadă că am trăi într-o societate “post-adevăr” în care narativele dictează evenimentele sociale nu reușesc să vadă decât manifestarea problemei, pe care o încurcă cu cauza. Aceste strategii de viralizare și de influențare a opiniei publice n-ar fi avut niciodată succes dacă n-ar fi fost implementate de o structură bine organizată și centralizată, care avea la acel moment un conținut programatic și un obiectiv bine puse la punct.

Având programul și structura, rețeaua lui Georgescu s-a mai făcut demnă de încă un merit: să știe nu doar cum să acționeze, ci și când s-o facă. Programul său politic, în sine, circula pe internet și căpătase o anumită tracțiune încă din 2014-2016; paginile de susținători și de proponenți ai dânsului pentru funcția de prim-ministru (pentru care a fost ante-nominalizat sub președinția lui Băsescu, și ulterior, sub președinția lui Iohannis de către AUR) au o existență îndelungată, care precedă criza, războiul și pandemia de COVID-19. Dacă n-am văzut din partea sa și a susținătorilor săi o serie de acțiuni politice mai energice înainte de aceste evenimente, putem suspecta că dânșii, coagulați în mai multe momente-cheie (printre care, cel mai notabil, referendumul pentru familia tradițională din 2018), așteptau ca contextul politic să devină unul mai favorabil în virtutea unor factori obiectivi. Rețeaua leniniștilor de dreapta a dat, din nou, dovadă de mai multă cunoaștere a dinamicilor sociale decât mulți aventuriști care au creat partide electorale “anti-sistem” irelevante.

Vorbind despre factorii obiectivi, victoria prezidențială a lui Donald Trump a reprezentat un factor major de această natură; ea a oferit un momentum în care dezideratele claselor și straturilor ce puteau fi angrenate în mișcarea de masă la nivel național au corespuns cu nevoile marelui capital imperialist. Ralierea capitalului tech, al celui industrial, al celui fosil și al altor sectoare importante din centrul sistemului capitalist global în spatele lui Trump a demonstrat ale cărui nevoi le servesc demersurile sale politice. Planul de reconfigurare a ordinii economice și geopolitice mondiale sub președinția lui Trump, de către hegemonul muribund, a lăsat spațiu de manevră (cu voie de la hegemon) celor ce doreau să reconfigureze profund aparatul de stat românesc.

Leniniștii de dreapta mai cunoșteau însă și cealaltă parte a problemei: în momentul în care dorești să forțezi schimbări profunde într-o societate împărțite pe clase, nu poți păstra neschimbat aparatul statal configurat pentru a servi unor imperative de clasă diferite; aparatul de stat existent trebuie, prin urmare, zdrobit⁴ pentru a putea fi înlocuit. În scopul zdrobirii sale, aceștia aveau nevoie de susținerea unor grupuri înarmate, plus un momentum suficient de bun pentru ca manevra să se întâmple. Iar acest momentum putea fi creat, cum am precizat, în urma dezechilibrării sale printr-o suprareacție.

Faptele

Cunoscând incompatibilitatea sistemului său complet cu statul român burghez în forma actuală, Călin Georgescu s-a plasat pe sine în opoziție vizibilă cu constituționalismul de care existența sa este legată.

Într-un interviu din 2021, el i-a numit pe Ion Antonescu și pe Corneliu Zelea Codreanu între eroii neamului românesc, fapt ce i-a atras un dosar penal în baza OUG 31/2002, art. 5. Chiar înainte de alegerile din noiembrie 2024, discursul său public a inclus apeluri la „schimbarea totală a sistemului [politic]”, furnizând benevol material în baza căruia Curtea Constituțională să-l acuze ulterior că a manifestat o atitudine „în manifestă contradicție cu valorile de esență ale statului de drept”⁵. Cunoscând angajamentele de natură constituțională ale statului burghez român în structuri transnaționale precum NATO și UE, el nu și-a mascat criticile față de acestea, oferind suficiente indicii în ceea ce privește orientarea sa în materie de politică externă. Mai mult, Georgescu a făcut o afirmație destul de explicită în privința intenției sale de a demantela partidele burgheze existente, într-o manieră în care ele ar deveni desuete în societatea pe care dorește s-o construiască. Forțat de împrejurări, a invocat o metaforă ulterior pentru a se dezice de afirmație și a complica acuzațiile care i se aduceau.

Maniera în care Georgescu a sfidat fățiș legea cu privire la campania sa electorală, refuzând să folosească un CMF și afirmând că nu va accepta să fie identificat cu un cod atâta timp cât se numește Călin Georgescu, a fost interpretată pe bună dreptate ca un mecanism de ocultare a surselor sale de finanțare. Mai mult de atât, însă, demersul poate fi citit ca o nesupunere voită în fața regulilor “sistemului”. Un astfel de act de nesupunere poate avea multiple roluri: pe de-o parte, să transmită votanților încredere într-un candidat cu adevărat “în afara sistemului” (cu alte cuvinte, o formă de legitimare simbolică); pe de altă parte, a fi o componentă într-un plan mai amplu de a genera o reacție din partea instituțiilor statului care poate fi speculată ulterior, în formula unui “jiu-jitsu politic”⁶.

Călin Georgescu a pus astfel statul burghez român în fața unei răscruci strategice: o lipsă de reacție ar fi trădat iîncapacitatea de a preveni și sancționa astfel de sfidări, în timp ce o reacție ar fi expus slăbiciunea internă a sistemului nevoit să recurgă la obstacole de ordin constituțional și juridic în calea a ceea ce este perceput ca expresia voinței populare. În condițiile victoriei din turul 1, orice cale ar fi luat aparatul de stat existent, aceasta ar fi dus la slăbirea și delegitimarea sa ulterioară.

Momentul anulării alegerilor prezidențiale din 6 decembrie a fost climaxul demersurilor rețelei sale. În condițiile unei victorii la urne, Călin Georgescu ar fi fost limitat de prerogativele sale într-o republică semi-prezidențială. Fără a mobiliza într-o manieră extraconstituțională instituții de forță (fapt care ar fi trebuit justificat în fața maselor), și fără a consolida o mișcare de masă necesară, programul său politic ar fi fost imposibil de aplicat de un președinte izolat. Acesta ar fi devenit un element intern al aparatului de stat în opoziție cu care s-a legitimat; prin anularea alegerilor, el și-a prezervat caracterul de externalitate a sa. Motivațiile și dovezile vagi ale autorităților, care invocau o posibilă interferență rusă, utilizarea de fonduri nedeclarate și atacuri cibernetice asupra infrastructurii electorale, n-au avut parte de credibilitate suficientă și în consecință au oferit o oportunitate politică unică pentru acesta. Totodată au apărut și primele indicii ale sprijinului unor structuri înarmate: două zile mai târziu, Horațiu Potra și 20 de mercenari au fost opriți în trafic în timp ce se îndreptau spre București, având asupra lor arme albe, două pistoale și sume mari de bani, sub acuzația că intenționau să genereze violențe la proteste.

Călin Georgescu și-a accentuat propria poziționare anticonstituțională în lunile următoare. Într-un interviu acordat jurnalistului Ion Cristoiu în ianuarie 2025, el a afirmat că „Ucraina este un stat inventat” și că „se vor schimba frontiere”, înaintând propunerea ca România să preia teritoriile ucrainene ale Bugeacului și Bucovinei de Nord. Acesta a mai afirmat în emisiunea Ancăi Alexandrescu că “rețeaua Soros”⁷ va fi “interzisă personal” de către el, în momentul în care va ajunge președinte. Ne putem imagina cu ușurință că un candidat care dorește să-și înlesnească prezența pe buletinul de vot ar fi acționat cu mai multă prudență, abținându-se de la declarații privind revizionismul teritorial și suprimarea opoziției.

Acționând însă în acest fel, Georgescu a reușit, voluntar sau nu, să bage statul burghez român într-un șah strategic. Pe de-o parte, dacă acesta permitea candidatura sa în turul 1 reorganizat, ar fi însemnat că el funcționează în afara logicii sale interne, care este cea constituțională. Statul român, sub forma sa actuală, ar fi încetat să existe în această situație. În același timp, a urma logica sa internă ar fi însemnat să folosească mijloacele pe care constituționalismul burghez le pune la dispoziție pentru a-și asigura stabilizarea și funcționarea, chiar punând limite expresiei voinței populare. Se configurează astfel o contradicție cu posibilitate de evoluții devastatoare: un candidat poate beneficia suficient de pe urma voinței populare încât să ajungă președinte, dar investirea sa contravine logicii interne suprastructurale. Rezultă deci că suprastructura capitalist-democratică, pentru a supraviețui în forma sa curentă, trebuie să nege voința populară.

Așadar, reprezentantul voinței populare, înzestrat cu legitimitatea aferentă, are cale liberă să încerce să zdrobească suprastructura care o neagă pe aceasta. Dacă acesta era stăvilit de limitările constituționale în a se ridica pe sine ca figură bonapartistă, în condițiile unei înscăunări ca urmare a unei insurecții violente, cerurile (și mistificările lor) sunt limitele. Nu putem specula prea tare cu privire la modul în care ar arăta un aparat statal menit să consfințească un model economic arhaic și nepotrivit stării actuale de dezvoltare a capitalismului global (și nici măcar măsura în care acel model economic s-ar fi susținut sau ar fi fost implementat at all), dar putem observa cum se mulează pe demersul lui Georgescu caracteristici ale fascismului istoric: avem mișcarea de masă, avem viziunea organicistă asupra statului, avem intenția clară de demantelare a instituțiilor burghezo-democratice și de suprimare a opoziției, ba chiar și trupele de șoc pe care partidele AUR și POT le recrutează din rândurile unui lumpenproletariat care nu depinde de un program și de un loc de muncă—ca atare, poate fi mobilizat în stradă și mutat dintr-un loc în altul cu autocarele pentru a-și face treaba.

Nici susținerea din partea unor grupuri înarmate nu s-a lăsat așteptată. Perchezițiile ulterioare asupra lui Horațiu Potra, fost luptător în Legiunea Străină, garda emirului din Qatar și instructor militar în Republica Centrafricană, au scos la iveală un arsenal vast, inclusiv lansatoare de grenade și muniție ascunsă într-o cameră secretă – „suficientă cât pentru un pluton militar”, conform unui analist Antena 3 CNN. Mesaje interceptate demonstrează că plănuiau o lovitură de stat și asasinarea unor figuri publice—nu e de mirare că acesta a trebuit să se refugieze în EAU, în calitate de element căutat internațional. Justiția a dovedit că Georgescu a beneficiat de sprijin direct din partea lui Potra, care i-a oferit peste 10.000 USD în numerar și un Mercedes GLE Coupe plătit cash, utilizat în campania sa. Deși a negat inițial că îl cunoaște, presa l-a surprins într-o întâlnire privată cu Potra și Eugen Sechila, figură legionară notorie.

Tot în haosul post-anulare, Marian Motocu, liderul organizației fasciste „Mişcarea 41”, a fost arestat sub acuzații de promovare a ideologiilor fasciste și antisemite, precum și pentru conspirație împotriva statului. Motocu a solicitat sprijinul Ambasadei Ruse pentru a înființa „gărzi patriotice” care să ocupe instituții publice. Relația sa cu Georgescu este dovedită de un mesaj în care acesta îi spunea: „Există un plan și doar eu îl cunosc complet. Vei face parte din această misiune”. Comandamentul “Vlad Țepeș”, o organizație paramilitară cu structură ierarhică inspirată din legionarism, a fost implicată într-un plan de răsturnare a ordinii constituționale. Membrii săi au fost arestați în martie 2025 pentru trădare și colaborare cu agenți ruși. Planul lor includea ieșirea României din NATO, dizolvarea partidelor și înlocuirea statului cu o entitate numită Geția, condusă de un „Consiliu al Înțelepților”. Gruparea a emis un ultimatum de 3 zile clasei politice. Lider onorific era generalul Radu Theodoru, în vârstă de 101 ani, cunoscut pentru negarea Holocaustului.

O insurecție neo-fascistă nu era, deci, încremenită doar în stadiul de proiect. Putem argumenta cât de plauzibilă era zdrobirea unui întreg aparat de stat cu ajutorul forțelor mercenariatului și a grupărilor fasciste, precum și o eventuală susținere fățișă a Federației Ruse în acest sens, dar fenomenele sociale care ar fi precedat o eventuală confruntare armată nu s-ar fi oprit cu siguranță aici. Nu știm în ce măsură ar fi fost posibilă angrenarea forțelor armate și represive ale statului în exercițiu; dar să ne amintim cum, încă din 2023, manifestele reacționare atrăgeau susținerea a sute de pensionari militari și rezerviști din România. Câți dintre aceștia s-ar fi alăturat unei reacțiuni organizate, în situația unor condiții materiale semnificativ deteriorate în răstimp, ne rămâne de speculat.

Deznodământul

Confruntat cu pericolul unei insurecții iminente, statul burghez român a acționat cu maximul de forță instituțională pe care propria logică internă de funcționare i-o permite pentru a neutraliza inamicul. Pe 28 februarie, procurorii au deschis o anchetă penală împotriva lui Georgescu pentru presupuse infracțiuni precum incitarea la acțiuni împotriva ordinii constituționale, sprijinirea organizațiilor fasciste și declarații false privind finanțarea campaniei. În aceeași zi, Georgescu a fost reținut de poliție. Biroul Electoral Central a respins candidatura lui Georgescu pentru alegerile prezidențiale reprogramate în mai 2025, invocând decizia anterioară a Curții Constituționale de anulare a alegerilor din 2024 și nereguli în finanțarea campaniei. Sute de protestatari furioși au provocat incidente grave: s-au aruncat petarde și bucăți de caldarâm în forțele de ordine, s-au aprins focuri, iar o dubă a postului Digi24 a fost răsturnată și vandalizată.

CCR a respins apelul ulterior al lui Georgescu împotriva deciziei BEC, menținând interdicția de a candida. Decizia a fost luată în unanimitate și a stârnit proteste în București, susținătorii lui Georgescu acuzând o „lovitură de stat formalizată”. Pe 26 martie, zeci de mii de susținători ai lui Georgescu au fost mobilizați de partidele AUR și POT pentru un protest major în București, marcând ziua sa de naștere și cerând “turul 2 înapoi”. Și această adunare a evidențiat elemente îngrijorătoare: jandarmii au identificat în mulțime un participant îmbrăcat în uniformă legionară, pe care l-au îndepărtat. Numărul mare de participanți și disciplina lor de grup confirmă temerile despre capacitatea de mobilizare, uneori prin mijloace parasociale, a acestor structuri, precum și caracterul de masă al mișcării.

Decizia de invalidare a sa rămânând neschimbată, Călin Georgescu a refuzat să-și demanteleze aura providențială (caracterul său de externalitate a sistemului despre care vorbeam) prin desemnarea clară a unui succesor în alegeri—totuși, într-o filmare alături de liderii AUR și POT, a menționat că cei doi vor “prelua toată organizarea”. Înscrierea celor doi în cursa prezidențială, urmată de retragerea candidatei Anamaria Gavrilă, reprezintă un nou apanaj prin care baza de susținători poate fi agitată în jurul ideii că statul român a devenit o dictatură care anulează arbitrar candidaturi.

În realitate, trebuie să reiterăm că statul român a acționat în conformitate cu logica sa internă de funcționare, care este cea constituțională; alternativa ar fi avut numeroase implicații în privința formelor de organizare politică împotriva ordinii burgheze. Un stat capitalist care operează în afara constituționalismului burghez este un peisaj diferit pentru forțele politice muncitorești și cere o diversitate de tactici și de niveluri de asumare a riscurilor. Din rațiuni ale clarității tactice, nu putem, prin urmare, decât să infirmăm teoria dictaturii reiterată oportunist și conspiratorial de reacțiune și să ne delimităm de aceasta.

Este la fel de adevărat că necesitatea zdrobirii aparatului de stat burghez, în vederea posibilităților de emergență a unuia nou, muncitoresc, rămâne în picioare pentru mișcarea socialistă la fel de mult ca pentru leniniștii de dreapta⁸; și este în egală măsură valabil că statul burghez român ar fi folosit, cel mai probabil, toată forța instituțională de care dispune împotriva unei astfel de mișcări muncitorești, dacă aceasta din urmă ar fi existat. Orice socialist serios cunoaște imposibilitatea construcției unui stat muncitoresc pe fundamentul constituționalismului burghez, și, implicit, incompatibilitatea oricărui proiect socialist cu acesta. Oricine privește critic spre societatea pe clase și spre structurile sale nu poate, privind la desfășurarea de forțe polițienești și judecătorești contra reacțiunii insurecționiste din jurul lui Georgescu, să nu-și amintească de cuvintele lui Marx în contextul suprimării Neue Rheinische Zeitung de către autoritățile prusace:

Nu avem milă și nu cerem milă de la voi. Când va veni rândul nostru, nu vom căuta scuze pentru teroare. Însă teroriștii regali, teroriștii prin harul lui Dumnezeu și al legii, sunt în practică brutali, disprețuitori și josnici, în teorie lași, secretoși și înșelători, și în ambele privințe lipsiți de onoare.⁹

Dar asta nu implică mila pentru reacțiunea cu pricina, care la rândul ei n-ar fi arătat nicio urmă de milă pentru forțele muncitorești și progresiste în cazul în care ar fi reușit să pună mâna pe aparatul de stat. Opțiunea unui “front comun” între forțele progresului și cele ale reacțiunii, în virtutea opoziției amândurora față de constituționalismul burghez, nu există; cei care vor să ducă societatea înainte nu au nimic în comun cu cei care vor s-o tragă înapoi, în pânza unor relații sociale arhaice și care suspină după vestigiile feudale. Altă variantă n-ar fi doar o eroare tactică, ci una existențială pentru tabăra socialistă și progresistă; urmările unei asemenea erori sunt vizibile istoric în cazul subaprecierii pericolului hitlerist de către socialiștii germani.

Una dintre cele mai șocante memorii a pictorului Diego Rivera include un incident din anii ’30, când acesta participa la o întâlnire a socialiștilor din Berlin de până la trei mii de muncitori comuniști. Hitler a apărut, escortat de în jur de o mie de susținători, pentru a ține un discurs în fața acestora. Pe măsură ce Willi Münzenberg îi traducea discursul, Rivera a fost șocat de lipsa de reacție a liderilor comuniști, precum și de incapacitatea lor de a aprecia pericolul¹⁰. Istoria i-a dat, din păcate, dreptate artistului; regimul hitlerist n-a colapsat în câteva săptămâni în bazele propriilor contradicții, cum își imaginau o parte din socialiștii vremii.

Să nu repetăm greșeala istorică cu consecințe catastrofale pe care Rivera o semnala. Dacă statul burghez român a fost capabil, în aceste circumstanțe, să-și mobilizeze anticorpii în fața tentativei insurecționiste a lui Georgescu, asta nu înseamnă că el n-a ieșit șifonat din confruntarea cu aceasta. Partidele burgheze tradiționale au atins apogeul propriei delegitimări, iar schimbarea de peisaj politic îl face pe liderul AUR favoritul turului 1 reluat al alegerilor prezidențiale. Contradicțiile sistemului capitalist și crizele care se nasc din ele reprezintă teren fertil pentru neo-fascism, și, în condițiile expirării suprastructurii față de nevoile capitalului, ne putem aștepta la o emergență și mai energică a reacționarilor după încă un ciclu electoral—sau între timp.

Este necesar ca stânga revoluționară să răspundă prompt, readoptând modelul de organizare pe care rețeaua Georgescu l-a piratat. Este nevoie de un program socialist de tranziție comprehensiv, care să nu-și mărginească propriul imaginar politic în funcție de ceea ce sistemul prezintă ca tangibil sau nu; întreaga parte dominată și exploatată a societății românești trebuie să-și găsească imperativele politice într-un astfel de conținut programatic. Nevoia de structură și rețea, în opoziție cu o intelligentsia deconcertată, emițătoare de propuneri și analize pe persoană fizică, n-a fost niciodată mai stringentă. Criticilor “centralizării” și “ierarhiei” li se poate răspunde printr-o depășire dialectică—un model democratic intern conștient de erorile și eșecurile tentativelor similare din perioada capitalismului industrial, care nu aruncă la gunoi totuși experiența istorică laolaltă cu acestea. Partidul trebuie să fie locul în care se aduc împreună experiențele celor oprimați din întreaga societate, spre construcția unei viziuni comune asupra lumii, în slujba depășirii societății oprimatoare într-un final; astfel, chiar dacă nu ne putem aștepta la muncitorii secolului XXI să replice modelele organizaționale din timpul taylorismului și al fordismului, putem garanta că partidul nu este o noțiune desuetă. După ce scopul și structura există, stânga revoluționară își poate pune problema mijloacelor—adică a propagandei și agitațiunii într-o societate pe care unii o cred guvernată de algoritmi și post-adevăruri, și care ocupă o bună parte din spațiul destinat dezbaterilor critice în acest moment.

Cele descrise mai sus sunt, bineînțeles, un proces iterativ mai degrabă decât un plan cincinal. Nu ne putem aștepta ca el să fie ușor sau liniar, ori nedependent de ultimele dezvoltări politice, sociale sau istorice—și nu putem să ne așteptăm, în cadrul său, la același confort care caracterizează poziția intelectualului critic contemporan. Dar, în caz contrar, ne putem pregăti pentru scenariul în care bătălia pierdută a lui Călin Georgescu va rămâne o parte din istoria unui război câștigat de reacțiune.

Referințe

Biroul Electoral Central. Decizia nr. 18D din 9 martie 2025 privind respingerea înregistrării candidaturii independente a domnului Călin Georgescu la alegerile pentru Președintele României din anul 2025, precum și a semnului electoral. Accesat la 27 aprilie 2025. https://cdn.g4media.ro/wp-content/uploads/2025/03/decizie_18D.pdf.

Engels, Friedrich, Originea familiei, a proprietății private și a statului, 1884, accesat 26 aprilie 2025, https://www.marxists.org/romana/m-e/1884/orig/index.htm.

Georgescu, Călin, Proiect de Țară: „Hrană, Apă, Energie”, 2024, Asociația Pământul Strămoșesc, accesat 26 aprilie 2025, https://pamantulstramosesc.ro/wp-content/uploads/2024/09/Proiect-de-tara-CG-Mai-2024.pdf.

Lenin, V. I. (1917). Statul și revoluția, cap. 1, secțiunea 3. În Collected Works, vol. 25. Moscova: Progress Publishers.

Marx, Karl, „Suprimarea sumară a Neue Rheinische Zeitung”, Neue Rheinische Zeitung, nr. 301 (19 mai 1849)

Rivera, Diego. My Art, My Life: An Autobiography. Tradus de Gladys March. New York: Dover Publications, 1991.

Sharp, Gene, The Politics of Nonviolent Action (Boston: Porter Sargent, 1973)

1 Folosim termenul de neo-fascism în contextul în care vedem mișcări de masă cu caracter reacționar care prezintă o bună parte din caracteristicile fascismului istoric, dar nu îndeajuns de multe pentru a le identifica complet cu acesta. Diferența fundamentală a contextului în care operează reacțiunea zilelor noastre este absența unei mișcări muncitorești de masă care amenință să smulgă puterea din mâinile burgheziei, iar reacționarii nu sunt forțați să confrunte asta. În orice caz, extrema dreaptă contemporană îndeplinește, în raport cu marele capital, același rol istoric pe care fascismul secolului XX și l-a asumat – de aici terminologia.

2 Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, 1884, accesat 26 aprilie 2025, https://www.marxists.org/romana/m-e/1884/orig/index.htm.

3 Călin Georgescu, Proiect de Țară: „Hrană, Apă, Energie”, 2024, Asociația Pământul Strămoșesc, accesat 26 aprilie 2025, https://pamantulstramosesc.ro/wp-content/uploads/2024/09/Proiect-de-tara-CG-Mai-2024.pdf.

4 Lenin, V. I. (1917). Statul și revoluția, cap. 1, secțiunea 3. În Collected Works, vol. 25. Moscova: Progress Publishers.

5 Biroul Electoral Central. Decizia nr. 18D din 9 martie 2025 privind respingerea înregistrării candidaturii independente a domnului Călin Georgescu la alegerile pentru Președintele României din anul 2025, precum și a semnului electoral. Accesat la 27 aprilie 2025. https://cdn.g4media.ro/wp-content/uploads/2025/03/decizie_18D.pdf.

6 Gene Sharp, The Politics of Nonviolent Action (Boston: Porter Sargent, 1973)

7 Este important de notat că Fundația pentru o Societate Deschisă și-a încheiat toate activitățile de pe teritoriul României încă din 2017; prin urmare, declarațiile lui Georgescu pot fi interpretate ca o amenințare cu criminalizarea opoziției politice.

8 În treacăt, să amintim totuși că există o diferență calitativă între o revoluție muncitorească și o lovitură de stat reacționară, în sensul în care o revoluție reprezintă o dinamică mai complexă, distribuită la nivelul întregii societăți (din locurile de muncă până în câmpul puterii politice), spre deosebire de scenariul în care un grup restrâns de persoane reușesc să captureze prin forță și violență aparatul de stat.

9 Karl Marx, „Suprimarea sumară a Neue Rheinische Zeitung”, Neue Rheinische Zeitung, nr. 301 (19 mai 1849).​

10 Rivera, Diego. My Art, My Life: An Autobiography. Tradus de Gladys March. New York: Dover Publications, 1991.