Fiind probabil singura persoană din istorie care chiar l-a visat pe Nicolas Cage înainte s-apară filmul despre care voi scrie aici, este evident că nu mă puteam abține să nu scriu câteva rânduri despre acest film în care actorul meu preferat are rolul principal. Dream Scenario a rulat și în cinematografele de la noi, dar nu asta contează pentru ce am de spus aici. Ceea ce contează, însă, este că suntem martorii unui nou comeback al lui Nicolas Cage (că doar trăim în acea incredibilă Cagessance, nu?), de data aceasta apreciat de critici și cu pretenții la Oscar, dar fără a fi nominalizat la vreo categorie. Cu toate acestea, Dream Scenario este cel mai cunoscut film care discută despre acea cancel culture de care se teme toată lumea și care, destul de ironic, de obicei provoacă reacții agresive din partea acelora hotărâți să ne scape de acest presupus pericol. De asemenea, ne putem delecta cu prima biografie a lui Nicolas Cage, dar o biografie prin meme, cu trimiteri subtile la scene din filmografia acestui actor atât de previzibil de imprevizibil.

Ce-și doresc profesorii universitari? Să-și continue munca, am fi tentați să credem, adică să predea, să facă cercetare și să scrie într-o zonă rarefiată, mediul academic, care nu permite, în cele mai multe cazuri, atingerea celebrității. S-ar putea spune că profesorii universitari sunt mulțumiți cu activitatea lor zilnică, lectură în biblioteci, frecventat de manuscrise sau articole, scris și predat ori cercetare în laborator, în cazul în care activează în câmpul STEM. Nu și Paul Matthews, un cadru academic din câmpul biologiei evoluționiste, specializat pe felul în care comunică furnicile. Ceva incredibil de captivant, fără îndoială. Lectură potrivită de sâmbătă după-amiaza, cine nu ar muri de nerăbdare să afle cum arată ierarhiile dintr-un mușuroi de furnici? Însă Paul Matthews nu este deloc mulțumit cu situația lui de profesor universitar cu un număr nu prea mare de studenți, își dorește să publice acea carte care-l va face faimos în lumea biologiei evoluționiste. De faimă va avea parte, dar nu așa cum și-ar fi imaginat. Apare în visele altor oameni, inițial în visele fiicei sale mai mari, apoi în visele studenților săi și numărul celor care îl visează crește mereu. Expunerea atât de neobișnuită îl transformă în subiect de știri, studiat de psihologi, devine viral și primește sute de mesaje. Consumerismul corporatist nu e prea departe și o firmă de publicitate dorește să-i ofere un contract pentru a promova Sprite pe social media. S-ar zice că această notorietate atât de neobișnuită ar trebui să-l mulțumească. Dar nu, Paul Matthews nu înțelege de ce rămâne în continuare banal chiar și în visele celorlalți, cele mai variate scenarii onirice în care studenții lui sunt în pericol, iar el doar trece prin zonă și nu face nimic, nu ajută pe nimeni.

Dispoziția psihică a lui Paul se schimbă, devine furios cînd află că o colegă a publicat o carte cu o temă care-l fascinează și pe el, o acuză de furt intelectual și cere drepturi de autor, moment în care se schimbă și visele celorlalți. Dacă la început visele cu protagonistul aveau cel mult un conținut tulburător, acum devin coșmaruri în care Paul Matthews este o prezență agresivă care nu vrea decât să-i ucidă pe cei care-l visează aparent la întâmplare. Un fel de Freddy Krueger în versiunea universitar anonim doritor de faimă culturală. Cum nimeni nu suportă un coșmar recurent, eroul nostru este ostracizat. Studenții nu mai vin la cursul lui și universitatea îl pune pe liber, oriunde se duce provoacă neliniște și frică. Terapiile cognitive nu funcționează și studenții lui simt doar teroare față de el, deci îl vor afară de la universitate, este agresat într-un bar. Ostracizarea lui Paul se extinde și asupra familiei sale, soția sa (am recunoscut-o pe Julianne Nicholson din seria Masters of Sex) este exclusă dintr-un proiect și fiicele lui sunt hărțuite și marginalizate la școală din cauza tatălui lor. Când totul pare atât de fără speranță, acel consumerism corporatist intervine din nou, de data aceasta prounându-i eroului nostru să devină o imagine pentru dreapta reacționară și să imite figuri ca Jordan Peterson, cum altfel? Paul nu-și dorește audiență în zona reacționară, deci singura lui speranță rămâne Franța, unde se pare că publicul de acolo îl adoră, ceea ce înseamnă că francezii nu au coșmaruri cu acest profesor. Evită să-și ceară scuze, iar când își cere scuze pe Zoom, cuvintele lui trec drept nesincere, se consideră o victimă, deci caută să mute vina pe ceilalți care l-au visat. Părăsit de soție, trebuie să doarmă la subsolul locuinței unui alt cadru universitar, lângă rezervorul de propan. Prin urmare, Franța este singura soluție. Va avea parte de lansarea mult dorită a cărții sale, dar nu așa cum credea. Cartea lansată este un volumaș senzaționalist pentru fanii de horror&mistery și lansarea are loc tot într-un subsol. Ce-i mai rămâne de făcut acestui fost profesor universitar atins de asemenea dificultăți atât de neașteptate? Să încerce să intre în visele soției sale, ceea ce în ultimele secvențe din film reușește.

Ce am putea înțelege din tot acest scenariu nu prea de vis? Filmul este un comentariu asupra obsesiei pentru recunoaștere, indiferent de forma acesteia. Paul Matthews vrea să fie celebru, chiar dacă asta presupune doar o notorietate pe porțiunea sa academică a biologiei evoluționiste, deci nimic vizibil la nivelul societății extinse. Resimte din plin anxietatea anonimatului, să fii un no name este acea angoasă de care nu poate scăpa, indiferent de cât de fericit ar fi în viața sa de familie. Soție, fiice, nimic nu se compară cu publicarea unei cărți care să te aducă în mijlocul acelor conferințe academice. Nevoia de notorietate este prezentă și într-un alt film marca Kristoffer Borgli. În Sick of Myself (2022), Signe (protagonista) își dorește atât de mult să fie în centrul atenției, încât alege să-și mutileze pielea prin abuzul de medicamente ilegale, totul doar pentru a fi observată de ceilalți, chiar și compătimită. Se pare că rețelele sociale au dus obsesia pentru notorietate la un cu totul alt nivel față de cele 15 minute de faimă despre care vorbea Andy Warhol: acum ne dorim să pătrundem în subconștientul colectiv, să fim parte din mentalul umanității, o ultimă formă de narcisism. Indiferent ce facem, vrem să fim pe retina sau în gândurile tuturor oamenilor de pe planetă, indiferent de cultură. De ce toți încep să viseze dintr-o dată un cadru academic anonim pentru oricine din afara unei discipline specifice? Ca în orice scenariu kafkian care se respectă, și Dream Scenario urmează tiparele din Metamorfoza, unde Gregor Samsa devine o insectă peste noapte deoarece existența lui era oricum lipsită de individualitate, zdrobită de cerințele vieții mic-burgheze. Paul Matthews nu se poate bucura de viața lui, nu simte prezența celorlalți, a familiei sale, acaparat de speranța că o carte îi va aduce recunoașterea colegilor. Faptul că el crede că o singură carte i-ar putea aduce recunoaștere academică arată cât de mult l-a capturat iluzia sa. Evident, protagonistul nostru nici nu începuse să scrie acea carte epocală pentru cercetările privind socialibilitatea furnicilor, însă are impresia că o colegă i-a furat ideile. Trecerea de la vis aleatoriu la coșmar urmează stările emoționale, de la frustrare pentru recunoaștere la furie când crede că ideile i-au fost furate, ca în bună tradiție expresionistă.

Dream Scenario este și un metacomentariu despre cariera lui Nicolas Cage, un actor care a făcut din over-acting o adevărată artă, cunoscut pentru toate acele personaje cu răbufniri neașteptate și incredibil de amuzante, dar mai ales expresii faciale care au creat o serie de meme, iar memele cu Nicolas Cage au intrat în subconștientul nostru al tuturor. Să zicem Paul Matthews arătând cu degetul spre cineva la întâlnirea corporatistă este o trimitere la Vampire’s Kiss (1987). Când Paul Matthews tropăie pe scări în stil militar în coșmarul fiicei sale putem face o legătură cu acea scenă din National Treasure 2, coșmarul cu Paul ucis cu arbaleta de versiunea sa onirică poate fi o trimitere la personajul lui Nicolas Cage din The Weather Man (2005), la fel cum furia protagonistului când află că ideea sa ar putea fi folosită de altcineva este o trimitere cu acele meltdowns, izbucniri de actorie exagerată pentru care Nicolas Cage este recunoscut. Ne dăm seama de cât de meta este filmul când vedem titlul unei știri virale precum Nightmare Professor’s Angry Meltdown, un moment subtil Cage-ian (să spunem) când știm că internetul este plin de compilații ca Nicolas Cage Loses His Shit, Nicolas Cage Ultimate Freakouts. Scriam că Dream Scenario este cel mai cunoscut film care abordează fenomenul cancel culture, asta și deoarece protagonistul este un vehicul pentru reacțiile împotriva culturii anulării. Când Paul Matthews afirmă iritat că trauma este o tendință în zilele noastre, totul este traumatic acum, aceste cuvinte îl transpun pe protagonist în rolului acelor critici care cred că suntem mult prea sensibili în prezent și nu acceptăm realitățile ca atare. În mod curios, acest argument este folosit și de dreapta reacționară care crede că tinerii sunt atât de cosmopoliți deoarece nu conștientizează răul inerent oameilor, deci refuză să vadă istorii precum comunismul secolului trecut. În orice caz, ar trebui recunoscut că tot ceea ce trece drept cancel culture reprezintă, de fapt, noi sensibilități datorate conștientizării traumelor și abuzuri multă vreme invizibile. Însă progresul noilor sensibilități aduce cu sine și ceva enervant: încercarea firmelor de publicitate de-a transforma cele mai intime emoții în idei de afacere. Se pare că orice progress științific poate fi folosit pentru promovarea unor produse, exact ca brățara prin care te poți proiecta în visele cuiva pentru fi dreamfluencer. Nici în visele noastre nu scăpăm de consumerism și capitalism, s-ar putea spune.

Cum poți fi cunoscut de cât mai mulți oameni? Este suficient să scrii o carte pentru a fi cât de cât faimos? Sau scrisul nu mai este suficient și faima înseamnă acum doar viralizare prin imagini, poze, clipuri scurtissime, cu un context la fel de minimal? Recunoașterea academică înseamnă și controverse, cercetara te va face controversat? Întrebări la care nu prea se poate găsi un răspuns, în orice caz nu un răspuns pe loc. Din simplul motiv că aceste schimbări sunt în plină desfășurare și nu prea putem ști în ce direcții vor duce. Există o consolare pentru protagonist. Acesta o visează, în cele din urmă, pe soția sa înconjurată de flăcări – probabil o referință la rolul lui Nicolas Cage din The Wicker-Man (2006). Poate că faima nu este chiar ceva de dorit, sau care nu poate fi dobândită în timpul vieții. Cum ar veni, este mereu util să ne recunoaștem emoțiile, altfel nu vom ști niciodată în visele cui vom apărea.