Era în plan un articol despre clasa muncitoare și manageri, dar articolul despre fotbaliști l-a anticipat atât de bine încât nu numai că a trezit natural întrebarea asta din partea unor oameni curioși și deschiși la dialog, fie el și în contră, ci și contului de FB Cocoș Luca care-mi dă damage psihic prin cum le știe pe toate, dar le ține pentru el. Așa că în capul meu subiectul e încă un cărbune încins de care nu mă pot atinge. Dau skip pe moment și trec la următorul punct de pe listă: animalele. Pentru prietenii noștri vegetarieni miza e de la sine înțeleasă, dar relația omului cu animalele non-umane leagă mai multe problematici aprinse, de la condițiile de muncă din industria cărnii, formarea zoonozelor, aportul adus de agricultura animală asupra defrișărilor ilegale care înrăutățesc încălzirea globală până impactul tehnologiilor asupra unor industrii tradiționale, cum ar fi carnea „artificială”.

În mod convențional, animalele-s înțelese ca parte din natură, iar în măsura în care apar în procesul de muncă, sunt cel mai ușor de gândit ca o formă de capital fix. Asta rezolvă mult mai puține dileme decât pare la prima vedere. În primul rând, omul e și el parte din natură; la momentul de față societatea umană se înțelege pe sine ca specie într-un fel în care colonii, haite, turme probabil că nu o fac, dar și în care știm destul de sigur că nici alte forme de organizare umană n-au făcut-o.

Cam cea mai puternică rezervă din calea ținerii animalelor afară din clasa muncitoare este definiția pe care Marx o dă muncii în capitolul 5, ca o activitate a omului cu un scop determinat. Pentru el, diferența dintre cea mai bună albină și cel mai prost arhitect e că arhitectul construiește întâi în cap clădirea, în timp ce albina se apucă direct de treabă. Nu mă îndoiesc că Marx când a scris asta nu s-a gândit că e valabil în cazul unui arhitect concret și a unei albine concrete, însă nici nu cred că a stat foarte mult să se gândească la pasaj, de aceea fixarea asupra formulării respective ca una care trebuie citită doar în cel mai strâns și literal sens, ca o sentință asupra proceselor de conștiință în rândul unor indivizi și doar ca așa ceva, sunt mărginite și încurcă mai multe decât ajută. Problema pentru mine e că ăsta e un tip-ideal de activitate intenționată umană pe care ar fi absurd să îl înțelegem strict ca fapt biologic, independent de istorie și de formele sociale în care se găsește fiecare făptură discutată.

Să ne amintim cum încă din capitolul 1, Marx spunea că lui Aristotel i-ar fi fost imposibil să descopere valoarea abstractă fiindcă munca diferitelor categorii de oameni nu putea fi comparată între ei, căci din cauza bazei sclavagiste a societății, diferite munci concrete nu ar fi putut fi egalizate între ele ca o simplă cheltuială de mușchi și creier. Această problema se menține inclusiv în capitalism, găsindu-și rezolvare la paradoxul ridicat prin dezumanizare. În Theory as History Jairus Banaji parcurge dezbaterile despre modul de producție al sudului american unde dominau plantațiile lucrate de persoane în sclavie, le evaluează, le compară cu ce-a scris Marx și cam ajunge la concluzia că singurul mod în care pot fi conceptualizați sclavii, fără a da găuri în eșafodajul materialismului istoric, e ca o formă de capital fix. Deși sunt oameni care depun muncă umană, prin faptul că li se impune direct o anumită activitate subsumarea muncii sub capital nu ia forma muncii libere, deci persoanele în sclavie nu pot fi tratate drep capital variabil. Legat de asta, abordând problema muncii umane abstracte ca substanță socială a valorii, I. I. Rubin spunea ceva de genul: „n-ar fi o exagerare să spunem că societatea bazată pe mărfuri a creat ființa umană [universală]”. Așadar, faptul că oamenii sunt capabili de acest tip de activitate direcționată intenționat ține cel puțin la fel de mult de modul de producție cât ține de vreo biologie umană (presupus) imuabilă. Poate că oamenii chiar sunt unic capabili de acest tip de activitate direcționată intenționat, dar nu putem ști cu siguranță, iar dacă nu păstrăm această incertitudine riscăm să excludem din umanitate categorii de oameni care nu afișează satisfăcător, pentru normele sociale, această activitate intenționată recunoscută ca atare. De exemplu, încă se susține în unele cercuri psihiatrice că persoanele neurodivergente nu au o teorie a minții, iar probabil de aceea RFK zice că nu vor plăti taxe. 

Levi-Strauss vorbea deja despre cum diverse populații au un mod de producere a cunoașterii de tip „bricolaj”, mult mai asemănător cu modul de lucru al furnicilor decât cu cel al științei moderne, lucrând pas cu pas la o problemă. Zidarii medievali funcționau în mare parte în același fel, și se poate vedea în castelele și catedralele bine întreținute cum au crescut organic, cu stiluri și micro-stiluri (tot în tradiția gotică) schimbându-se de la o generație la alta. Chiar și acum, chiar și pentru cei care au ca profesie exercitarea creativității, activitatea intenționată direcționată este doar un moment al muncii, între alternanțe de bricolaj și imitație (și știm că unele animale sunt capabile de imitație), în timp ce activitatea „intenționată” a celor care lucrează în diviziunea intensă a muncii sau pe linii de asamblare, de fapt nu este direcționată de ei înșiși, ci prin ei de către manager și inginer și, în final, de capital. Activitatea intenționată nu este impusă de creierul umanului concret, ci de subiectivitatea socială care domină muncitorii. De asta un anumit tip de muncă este activ în procesul de valorizare), în timp ce alte tipuri de muncă nu sunt și apar ca neproductive: ele sunt neproductive conform subiectivității sociale dominante, adică a capitalului.

Ce ne spune această istoricizare despre animale? În urma lecturii Descendența omului și selecția sexuală de Charles Darwin, Engels, în ciorna neterminată pentru eseul Rolul muncii în procesul de transformare a maimuței în om, încețoșează granițele societății umane, lucru cu atât mai impresionant cu cât nu-i dădea afară din piept dragostea de animale non-umane. Cum nici aristocrația nu este formată doar din aristocrați, ci reprezintă dominația acestora peste celelalte pături sociale, nici societatea omului nu este formată doar din oameni, ci constă și din natura stăpânită, temporar și dușmănos, de către om. Engels nu insistă asupra acestui aspect, dar textul său lasă să se înțeleagă că societatea umană în sine a luat naștere doar odată cu domesticirea animalelor, fenomen sinonim cu transformarea viețuitoarelor sălbatice în „slugi ale omului”. Deja granița dintre om și natură se șterge odată ce subiecții societății umane devin inclusiv animalele domesticite, dar societatea umană poate recunoaște ca subiecți inclusiv animalele sălbatice capabile să comunice și să facă schimb, cum ar fi păsările. Pentru Engels, faptul că fără îndoială „papagalul poate învăţa să şi înţeleagă ceea ce spune” îi asigură un loc în „societatea omului”, mai ales atunci când întărâtat își folosește „ocările tot aşa de bine ca o precupeaţă din Berlin” sau „când cerșește dulciuri”. În măsura în care eseul lui Engels are o concluzie, aceea e că „nu stăpânim nicidecum natura aşa cum stăpâneşte un cuceritor un popor străin, că nu o stăpânim ca cineva situat în afara naturii, ci că, dimpotrivă, îi aparţinem prin carnea, prin sîngele şi prin creierul nostru, că ne aflăm în mijlocul ei şi că toată stăpânirea noastră a naturii constă în posibilitatea pe care o avem, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, de a-i cunoaşte legile şi a le aplica în mod adecvat.” (emfaza mea). Adam Smith, când tranșează diferența dintre om și animal în baza simțului înnăscut pentru schimb al omului, n-ar fi avut cum să-l citească pe Darwin, dar mulți contemporani dintre ai lui Engels, ba chiar dintre ai noștri, au făcut-o și nu doar că au rămas la fel de ferm convinși ca Smith de granița dintre om și natură, ba chiar au dezvoltat teorii ale rasismului științific care exclud categorii de oameni de la a fi subiecți ai societății umane. Engels, în schimb, s-a putut folosi de progresul științei biologiei pentru a ajunge la o înțelegere mai bună, chiar dacă în continuare imperfectă, a relației dintre om și animale.

Toate acestea fiind spuse, în mod evident animalele nu fac muncă salariată, iar până nu punem brațe de robot pe delfini și învățăm să comunicăm unii cu alții folosind niște transcodere pe bază de LLMs nici nu or să presteze. Dar dacă asta-i condiția necesară și suficientă pentru a face parte din clasa muncitoare, atunci practic spunem că singurii oameni care fac parte din clasa muncitoare sunt acei muncitori care contează ca muncitori pentru capital, ceea ce ar putea fi o definiție, sigur. Așa cum găsim forme de organizare, structuri formale și concepte pentru a gândi ca parte din clasa muncitoare persoanele în șomaj tehnic, persoanele care fac muncă casnică, persoanele care nu pot munci din cauza discriminării sau a unui handicap, persoanele care se află într-un moment al vieții în care nu pot munci, atunci poate că putem găsi o formă de a include și animalele non-umane în clasa muncitoare în vederea abolirii ei în cele din urmă.