De la finalul anului trecut Curtis Yarvin bagă spaima în formatorii de opinie c-ar fi eminența cenușie din spatele celei de-a doua administrații Trump împingând-o într-o direcție neo-monarhistă, neo-reacționară. Rodica Culcer se sperie pe 1848 Comuniatea liberală, RFI se sperie, Andrei Caramitru cochetează un pic cu ideea, deși îi zice Dark Illuminism în loc de Dark Enlightenment. Am mai văzut filmul ăsta în timpul primei administrații Trump, ce-i drept nu prea prin rândurile românilor.

Mai ales în primii ani de mandat, toți bloggerii, academicienii și para-academicienii din umanionioare au recunoscut în susținătorii tineri, meme savvy și iconoclastici ai lui Trump ceva fresh, ceva diferit de grobianismul șovin al lui Bush sau plictisul lui McCain sau Romney, anume ecourile bloggerilor și comentatorilor din zone tehno-libertariene ca LessWrong, Unqualified Reservations și XenoSystems. Curtis Yarvin, obligatoriu de menționat că scria sub pseudonimul Mencius Moldbug, deși mult mai puțin citit decât alții din zona respectivă, cum ar fi Slate Star Codex, era mai interesant pentru filosofii antifasciști că a adoptat câteva elemente, mai mult de nomenclatură, de la filosoful britanic Nick Land, coleg la Cybernetic Research Unit cu Mark Fisher și Reza Negarestani. Catnipt pentru studenții la litere pasionați de SF, cei de la filosofie sau corporatiștii care au vrut mai mult bani decât artă, dar care au totuși timp în pauza de cafea să-și ia doza zilnică de ezoterism de ultimă oră citind câte o postare de blog. Victoria relativ neașteptată a lui Trump a dat o dimensiune politică gâlcevelor dintre diferitele comunități online, căci documentarea lor nu mai e doar exercițiu retoric și stilistic, ci chiar prima linie din noul front de luptă anti-capitalistă deschis de oligarhii tech; plus un prilej pentru un subiect de lucrare academică sau chiar legarea postărilor într-un volum finanțat prin Kickstarter. Cazul paradigmatic este Elizabeth Sandifer cu cărțile sale Guided by the Beauty of Their Weapons și Neoreaction a Basilisk. Dacă nimic din ce am zis până acum nu face vreun clopoțel să răsune, puteți citi două texte, The Silicon Ideology și The Silicon Ideology Revisited, pentru și mai mult context pe care nu-l voi relua. În orice caz, spaima față de noua reacție a sărit până în mainstream, nu doar în presa alternativă ca The Baffler și Vox, ci chiar la și la New York Magazine.

Sunt două lucruri prin care neo-reacția fascinează gânditorul radical. Primul lucru este aparenta anvergură intelectuală, deturnarea provocatoare a unor gânditori radicali ca Marx, Deleuze și Guattari, hibridarea lor cu Kant, Nietzsche sau Bataille, recitirea câte unui filosof antic sau strecurarea provocatoare a unui reacționar clasic ezoteric ca Evola sau Cioran. Al doilea lucru care fascinează e critica implicită a liberalismului, pe care radicalul de stânga ar spera să o transforme într-una a neoliberalismului, dacă nu a capitalismului. Nick Srnicek și Alex Williams au sperat să deturneze acceleraționismului landian în a lor Inventing the Future care a fost prea concretă și „protestantă” pentru a susține un proiect filosofic sau artistic acceleraționist, pe Mattie Colquhoun nu l-au convins, prea filosofică pentru a fi de interes stângii; a inspirat totuși o nouă literatură tehno-optimistă, dar mult mai meat and potatoes. În ciuda pretențiilor din spatele noului radicalism de stânga, teoria e o joacă, iar noua reacțiune este partenerul perfect de joc când îi reflectă narcisist conceptele, îi deschide oportunitatea de a realiza noi manevre în care să-și etaleze intelectul și simțul estetic. Însă the adults in the room n-au ce face cu filosofia continentală și teoria literară scrisă în ritm de pozie beat, iar cu atât mai puțin au vreun interes să se atingă de „provocatoare” critici la adresa liberalismului-capitalismului. Ăsta ar fi unul din motivele pentru care treaba cu neo-reacția s-a fâsâit repede de tot, mai ales că noii reacționari s-au tot lăsat așteptați în spațiul public, fără însă a se manifesta. În orice caz, cu cât progresa primul mandat al lui Trump, cu atât devenea mai clar că nu idei insolite și argumente sofisticate animează cele mai agresivă pături trumpiste, ci mai degrabă sexismul, rasismul și antisemitismul de baltă, cum s-a văzut la marșul Unite The Right. Booooring. Nu înseamnă neapărat că susținătorii lui Trump erau/sunt cu toții niște troglodiți, dar până și tinerele speranțe reacționare care s-au făcut remarcate de atunci nu traduceau în californiană teorie critică continentală, ci continuau mult mai plictisitoarea tradiție cât se poate de americană a lui Christopher Lasch; spre bucuria inventariatorilor de weird little guys de la Know Your Enemy care n-au pregetat din a sta de vorbă cu Nate Hochman și Ross Douthat. În final, ce a dezumflat cu totul critica NRx e descoperirea de către Jane Mayer și Nancy MacLean a unor rețele de think tankuri, birouri de avocatură și institute de cercetare din cadrul marilor universități finanțate de frații Koch cu scopul de a pune democrația americană în lanțuri, Trump fiind doar epifenomenal. Aici trebuie observată și o fixare geografică: NRx, cu mozaicul său de influențe, cu interesele sale digitale, cu susținerea sa din Silicon Valley este o teorie lizibilă netizenilor de pretutindeni, chiar dacă nu se poate întrupa nicăieri; în schimb, cu cât un curent reacționar e mai aproape de frâiele puterii, cu atât provine dintr-o istorie particulară, dar devenind greu de descifrat celor de pe alte meleaguri. Pentru papagalii de pe internet, și zic asta ca un papagal de pe internet, NRx sugera cumva că bătând din taste putem schimba lumea, dar banii vorbesc și se aud mult mai tare. 

Bun, aia a fost atunci, asta e acum. În Trump II chiar pare că magnații tech s-au încolonat în spatele lui Trump, Peter Thiel, regele-CEO al noii reacțiuni, și-a cumpărat vice-președinte, iar Elon Musk s-a comportat o perioadă de parcă ar fi fost adevăratul șef de stat. Să facem abstracție de faptul că magnații tech nu-s chiar tech și că teza tehnofeudală nu ține la nivel de economie politică, să facem abstracție de faptul că de la vizele de tip H-1B, la taxele vamale, politicile protecționiste ale lui Trump îi bagă scandalul în casă (albă) fix cu oligarhia din Silicon Valley, să facem abstracție de motivele, exprimate răutăcios din lipsă de răbdare, pentru care NRx prezintă interes pentru un anumit public care ignoră o sumedenie de cu alte reacționarisme și sursele lor. Cu ce rămânem?

În primul rând trebuie separate apele. Nick Land și acceleraționismul este influent pentru NRx în măsura în care a fost influent pentru comunitățile tehno-libertariene, transumaniste, „raționaliste” prin care își făcea Yarvin veacul și care l-au sponsorizat. Adică în primul rând ca estetică, terminologie și piggybacking peste un soi de afect radical, sofisticat și transgresiv. A fost o modă care s-a dus. Cât de acceleraționist e Yarvin poți să-ți faci o idee din următorul pasaj din The problem with Trumpian mercantilism:

„Most of all: industrial self-sufficiency is only one of the purposes of such a project, and not the main one. The main purpose is to match labor demand to labor supply—to give every American not just a job, but a good job matched to his or her skill set. […] Economically, a robot or even a machine is just another type of foreigner—without any of the human externalities foreigners can create. […] The ultimate tariff is simply the requirement that goods be made by hand, by humans.”

 

sau ce spune în Sam Altman’s lamplighter:

„When we think about “neo-Luddism,” we shouldn’t think about banning AI. We should think about a world where, if an American wants to buy clothes, he or she will have to buy clothes made by hand, in America, from natural American materials. Everything is (old) Etsy. Presto: 10 or 20 million challenging artisanal jobs.

Finally, there is a neoreactionary way to think about artificial difficulty, which is too spergy for anyone but Sam Altman to understand, but should seem natural to any real corporate madman. This is the human capital standpoint.

For a neoreactionary, a government is a sovereign corporation whose capital is its land and its people (plus buildings and machinery). This analysis neatly distinguishes between luxury and prosperity: luxury does not make a human being valuable (rather the opposite, alas), where as prosperity does.

In fact, whatever we mean by the value of a human being, it is corroded by idleness and luxury, and enhanced by practice, training and discipline. As the Victorians knew well, but we persist in forgetting, a lamplighter is a more valuable human being than a welfare recipient. Lamplighting may not be useful in of itself, but the lamplighter can be reassigned to many tasks involving diligence and care. He is better for the world and he is better for himself. But he has less free time to inject elephant tranquilizer. Which way, modern man?”

Mă îndoiesc că Fanged Noumena oferă vreo explicație pentru momentul politic actual, dar dacă o face the proof isn’t in the pudding și e nevoie de mai mult de mai mult decât ideea că niște stafferi dintre ai lui Vance îl citesc pe Yarvin pentru a justifica imperativul studierii teoriei lui Land.

Mai e totuși ceva ce Yarvin a luat de la Land, anume o critică a instituțiilor prin care puterea capitalistă se manifestă fără a se dezvălui ca putere, ceea ce Yarvin a denumit drept Catedrală, termen acceptat și girat de Land. Sună gotic și scary! Ce e catedrala? În cuvintele lui Yarvin este: „just a short way to say “journalism plus academia”—in other words, the intellectual institutions at the center of modern society”. Doar că deja avem un termen pentru asta, anume societatea civilă. Nu e o coincidență că singurul formator de opinie român, iar nici în spațiul internațional nu-s mulți, care i-a refuzat lui Yarvin titlul de „Rasputin ascuns în spatele tronului american” este Sorin Ioniță. Ioniță știe cum funcționează lucrurile, cum se setează agenda unui stat prin muncă și cu bani așa că a recunoscut în Proiectul 2025 al Fundaţiei Heritage un „manual practic de demolat instituţii”. Fiindcă a recunoscut asta, Ioniță a făcut o nefăcută chiar mai rea decât de a pierde vremea cu „gargara bloggerilor neo-reacţionari”: a confirmat că there’s something to Catedrala. Asta-i de fapt și fascinația presei liberale pentru NRx, nu ideile lor nedemocratice și reacționare.

Ciudații naționaliști creștini ca Douthat și Hanania au patlama, au făcut studiile potrivite, au ajuns catapultați în marile ziare și reviste, așadar pot să fie considerați frenemies indiferent de cât de reacționari sunt de fapt. Ce dacă cer socializarea femeilor pentru inceli sau au scris pentru Richard Spencer și sunt în continuare cam fasciști? Nu-i panică, man. Prezența lor demonstrează tocmai cât de deschisă și deontologică e presa. Catedrala e scary fiindcă nu e o conspirație. Cu conspirațiile ne descurcăm. Ca o conspirație e înțeleasă de către liberalii mai de stânga și socialiști turnura reacționară a unei bune părți a populație. Au venit miliardarii, oligarhii, să nu uităm de ruși, au băgat dark money pentru a produce cercetare malițioasă care a fost popularizată de o presă aservită care a spălat pe cap poporul care a votat apoi cu oamenii răi. Ceea ce e, desigur, adevărat. Conspirațiile în oglindă cu soroși și tot felul de programe publice (înainte de USAID au mai fost NAE și ACORN) sunt doar mai dezaxate, fără a fi calitativ diferite. Ambele părți păstrează premisa unui sistem potențial obiectiv care poate funcționa, ale cărui actuale disfuncții sunt produse de coruperea sa pentru a nu respecta normele sau procedurile care garantează presă obiectivă, cercetare corectă, administrație publică nepărtinitoare. Neo-reacția zice că nu, sistemul funcționează așa cum trebuie și că asta este problema. Ideea că sistemul producerii de cunoaștere nu are o existență autonomă de social, politic și economic, ci este fix modul prin care socialul, politicul și economicul delimitează spațiul permis de acțiune astfel încât sistemul să se poată reproduce nu e ceva neapărat nou, cum nu e nouă nici concluzia care decurge de aici, că pentru un sistem ne-capitalist ar trebui sfărâmată academia, presa liberă și statul pentru a lăsa loc unor unor instituții potrivite noului sistem. Dar e derutant, dezarmant și un pic fascinant când ideea asta vine de la dreapta. De abia aici ar mai fi un pic de acceleraționism în NRx, însă un acceleraționism fără colți, acceleraționismul ca un film horror în care subiectul automat și inuman, capitalul, nu anihilează subiectivitatea umană, ci este înfrânt la final de omenirea care trebuie să devină ea nițel monstruoasă. Ce bine că nu e cazul, că societatea este egalitară, pluralistă, deschisă și ghidată de rațiune. Sau ar fi, dacă nu și-ar băga coada Putin, frații Koch sau Elon Musk.

Miliardarii răi au totuși nevoie de o teorie care să justifice sfărmarea presei libere, a universităților, a instituțiilor publice. Primele chestii de care se agață sunt lucruri de genul corectitudinii politice, critical race theory, woke sau DIE. Dar astea-s emanații ale gândirii egalitare și pluraliste pe care liberalismul însuși vrea să le evacueze, chiar dacă nu recunoaște asta decât indicând cazurile unde „s-a exagerat cu ele”, ca atare nici nu fascinează. În plus, oricât de vagi ar fi termenii ca semnificanți, ei trimit totuși către niște ideologii, practici și instituții destul de concrete și precise, ca atare dușmanii lor nu pot fi considerați dușmanii întregului ca sistem, ceea ce, paradoxal, înseamnă că nu sunt dușmanii sistemului deschis, pluralist, egalitar. Deîndată ce e contestată, societatea civilă are nevoie de o amenințare existențială pentru a se putea solidifica defensiv și a-și păstra identitatea liberală. De aceea, dacă neo-reacția nu ar fi existat, liberalismul ar fi trebuit să o inventeze.

Acum, de ce e societatea civilă un concept superior Catedralei? Pe lângă faptul că istoric e folosit chiar de societatea civilă pentru a se descrie pe sine, fiindcă e corect. Clasa preoțească a Catedralei domină populația în interesul sistemului sau a capitalului ca subiect autonom extern omului. Capitalul nu este însă o voință străină, este voință umană înstrăinată. Ca atare societatea civilă este ansamblul de instituții prin care ideile clasei dominante devin ideile dominante ale epocii, astfel încât omenirea să se domine pe sine în interesul reproducerii capitalului ca relație socială.

1

În afara exemplelor istorice, acest caracter al societății civile se poate vedea în acele societăți unde ideile clasei dominante trebuie să se afirme. Cum fac este foarte bine surprins de Mihai-Dan Cîrjan într-un articol din 2015 despre protestele care au tot umplut piețele publice ale țării în prima jumătate a anilor 2010:

„Firește, cei care sunt în stradă nu sunt de fapt societatea civilă și, în general, o întâlnire cu reprezentanții societății civile nu este deloc o consultare cu „poporul”. Este o întâlnire cu acele părți ale populației care au avut capacitatea și resursele de a se organiza pentru apărarea intereselor proprii, ale clasei sau grupului social restrâns din care fac parte. Din păcate tocmai aceia care sunt cei mai puternic afectați de actualul context economic și de criza de azi sunt lipsiți de această capacitate organizatorică sau de resursele necesare pentru a face parte din democratica „societatea civilă”. Ei nu pot decât spera că anumite ONG-uri cu caracter social vor putea face un efort într-un fel sau altul și vor pune o vorbă bună pentru ei. Lucru foarte incert, de altfel, căci influența instituțională a acestor ONG-uri este destul de restrânsă. De unde și capacitatea sferei politice de a le ignora complet. Dovada chiar vineri când nici unul din ONG-urile sociale nu au participat la conclavul patriotic chemat de președinte. Altfel, sperăm că a devenit evident până acum că de fiecare dată când un premier sau un șef de stat a ajuns în situația de a se consulta cu „societatea civilă” avem parte de aceeași discuție între cei pentru care problema organizării propriilor interese nu este în mod necesar o problemă. Altfel spus, e o întâlnire de familie în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și, dincolo de frecușurile cotidiene, există un consens general. „Societatea civilă”, în sensul în care e folosită de președinte, este acel tout Paris al elitei franceze franceze de secol XIX: o mulțime de familii legate prin interese comune și printre care din când în când își face apariția un visător curățel, îmbrăcat acceptabil și care vorbește cu ochi albaștri despre libertate, înnoire și anti-corupție.”

Cîrjan subliniază perfect două lucruri dintr-un foc: caracterul de clasă al societății civile, disjuncția dintre formele dominante ale societății civile și clasa dominantă. Clasa capitalistă trebuie să se spargă în politic, civic, activist, cultural, jurnalistic, academic, economic nu doar pentru a putea simula o societate deschisă, pluralistă, egalitară, ci și pentru a o putea cunoaște, strângându-se apoi pentru a aduce la un loc perspectiva burgheză asupra tuturor domeniilor sociale, croind politici publice și strategii de business în conformitate. În același timp, asta nu înseamnă automat că toată cunoașterea produsă în universități, institute de cercetare, presă și ONG-uri este cunoaștere utilă clasei capitaliste. Doar că, cumva, numai anumiți cercetători sunt popularizați de anumiți oameni de presă și de anumiți activiști sau vice-versa, ajungând la masa discuțiilor cu decidenții politici sau patronatele pentru a ghida societatea într-o direcție sau alta.

O asemenea perspectivă pune în altă lumină toți acei bani întunecați care au circulat prin spațiile libertariene nord-americane, presă alternativă, universități private sau burse de studiu, fie că veneau de la frații Koch, frații Wilks, familia Mercer, Harlan Crow sau Peter Thiel. În loc să fie vorba de o situație comparabilă cu banii pompați de industria tutunului pentru a ambiguiza efectul cancerigen al țigărilor sau cei cheltuiți de industria petrolului pentru a pune la îndoială încălzirea globală antropogenică, ce s-a întâmplat a fost de fapt mai bine de un deceniu de investiții pentru producerea unei noi societăți civile, adaptate unei lumi nu neapărat mai puțin globalizate, dar globalizate în alt fel, cu frontiere mai înalte, fluxuri de oameni și de capital mai bine controlate. We’ve been here before, doar nu crezi că infama „Școală de la Chicago” e degeaba un anumit departament de economie de la o anumită universitate. Catedrala a fost dărâmată, trăiască noua Catedrală!