O teorie a claselor sociale este utilă pentru a putea forma alianțe politice și a decide care parte din societate beneficiază de pe urma unei anumite măsuri administrative. Pentru asta, o înțelegere marxistă a claselor sociale ca polarizate între capitaliști, clasa celor care dețin mijloacele de producție, respectiv muncitori, clasa celor care nu au ce vinde decât propria forță de muncă, este perfect satisfăcătoare.
Din pedanterie, ignoranță cultivată, rea-credință sau, foarte rar, sinceră neînțelegere, această definiție încearcă a fi contestată prin contraexemple care par a nu se potrivi. Într-un articol recent din The Guardian, Daniel Lavelle aduce în discuție fotbaliștii din Premier League ca pe un tip de salariați cărora nu le șade bine să fie numiți muncitori. Articolul este neserios, măcar pentru faptul că discută despre o categorie de sportivi neînsemnată numeric. Majoritatea atleților profesioniști trebuie să rămână în câmpul muncii chiar și după ce se retrag de pe teren, operând ca antrenori, comentatori sportivi, instructori personali sau chiar ca lucrători comerciali, cum e cazul lui Jérémy Mathieu, care zilele trecute a fost găsit la raion într-un Intersport. Însă intuiția din spatele obiecției e corectă și merită studiată un pic. Fotbaliștii din ligile mari au totuși mai multe șanse să aterizeze în 1%-0,1% decât să ajungă lucrători în comerțul cu amănuntul, dar niciun angajat care pune produsele pe raft nu va avea șansa să ajungă în 1% doar făcându-și meseria. În general, pentru a răspunde cum de niște muncitori salariați nu fac totuși parte din clasa muncitoare sunt aduse în discuție modele multidimensionale ale clasei, cum ar fi matricea lui Erik Olin Wright unde poziția de autoritate și nivelul de calificare al individului sunt la fel importante ca relația cu mijloacele de producție; respectiv intersecția capitalurilor propusă de Pierre Bourdieu, unde alături de capitalul economic se numără și cel social, cultural, respectiv simbolic. Aceste modele sunt mai complicate, dar nu sunt neapărat mai complexe. În ciuda utilității pe care o au pentru altfel de cercetări sociologice, clar nu ajută la formarea de alianțe politice sau la evaluarea măsurilor publice. Mai mult, pentru acest scop explicația clasică este cât se poate de validă.
Să ne întoarcem la fotbalistul din Premiere League. Principalul motiv pentru care poziția sa de clasă pare ciudată este că, prin modul în care se pune problema, sursa banilor îi este pierdută din vedere. Dacă singurul său venit este salariul și își cheltuiește banii pe consum fără să acumuleze cumva măcar bunuri de lux, atunci e doar un angajat salariat. Cred că acesta este cel mai greu obstacol de sărit în înțelegerea fotbalistului ca potențial muncitor, dar trebuie să-l acceptăm; altfel, definirea clasei muncitoare devine o cursă pentru găsirea celui mai sărac, precar și marginalizat individ. Este cu atât mai ușor de acceptat dacă recunoaștem că acest fotbalist ipotetic e un angajat al cărui angajator deține controlul asupra autonomiei sale corporale nu numai în timpul jocului și antrenamentului, ci și în afara programului (scandaluri legate de consumul de alcool și droguri au loc, dar tocmai că atelul a făcut cu corpul său ceva nepermis de antrenor e ceea ce transformă acele evenimente în scandaluri), un angajat care de obicei a început să lucreze de la o vârstă fragedă fără a-și dezvolta alte aptitudini. Acest scenariu este rareori întâlnit la nivel înalt, din motive evidente, cel mai important fiindcă este greu să pierzi atâția bani fără a acumula măcar bijuterii, proprietăți, mașini și ceasuri de lux sau fără a-i investi.
Acum, fotbalistul nostru ipotetic, dacă trăiește din diverse afaceri, își vinde mașinile, dă case în chirie, atunci este un capitalist, poate un mic burghez dacă poziția lui este precară, fie pentru că nu a câștigat atât de mulți bani de la început, fie din cauza datoriilor și a unor decizii proaste de management. Puțini oameni pot reprezenta mai bine destinul tragic al micului burghez decât Paul Gascoigne care, pe fondul luptei cu probleme de sănătate mentală, dar și cu legea sau presa de tabloid, a reușit să-și piardă averea căpătată în urma carierei excepționale, trebuind să rămână în fotbal ca antrenor sau, ulterior, să-și mulgă faima scriind cărți sau vânzându-și numele unor studiouri de jocuri video pentru a plăti datorii și amenzi.
Dacă doar a investit banii sau i-a ținut într-un cont de economii, poziția de clasă a fotbalistului depinde de cât de mult venit pasiv face și de ce fel de trai obține din el. Dacă scoate de un trai decent și trăiește o viață privată, atunci, strict vorbind, fotbalistul trăiește din capital purtător de dobândă, așa că este cel puțin mic burghez, dar definiția formală poate fi pedantă și îngreunează surprinderea esenței lucrurilor. Majoritatea sistemelor de pensii sunt acum implicate în sistemul financiar (acest lucru spune câte ceva despre modul în care interesele pensionarilor clasei mijlocii se aliniază cu cele ale capitaliștilor, mai ales în societăți ca cea din SUA, dar cred că aceasta este o discuție separată), fără însă a acorda pensionarului control asupra capitalului respectiv, în același timp aruncându-i în cârcă pierderile atunci când bursa o ia la vale. Așadar, putem înțelege fotbalistul drept cineva care a putut să se pensioneze mai devreme, nu mult diferit de un miner sau muncitor la centrale nucleare, din cauza intensității regimului său de muncă. Nedreptatea socială de aici nu este că fotbalistul a ajuns să se pensioneze la 40 sau 50 de ani, ci că oamenii care lucrează în medii nesigure sau care fac cu regularitate ore suplimentare nu se pensionează și ei mai devreme. Totuși, chiar și acest exemplu este mai mult academic, măcar în ceea ce privește fotbaliștii din Premier League, scopul discuției fiind de a arăta că modelul clasic al analizei de clasă ar putea cuprinde și un asemenea caz.
În realitate, banii câștigați sunt puși să facă alți bani, fie pur și simplu acumulând dobândă, fie cumpărând acțiuni, deci nici măcar nu trebuie ca fotbalistul să se transforme în latifundiar, pe modelul lui Gary Neville, pentru a intra fără discuții în clasa capitaliștilor. Desigur, presupunând prin absurd că fotbalistul nu lasă banii nici măcar în bancă, ci îi ține la saltea, deci transformă capitalul în tezaur, din 18 milioane de lire pe an, cât face Mo Salah la Liverpool, tot se strânge un nest egg din care se poate trăi incredibil de bine „la pensie” fără a mai mișca vreun deget pentru tot restul vieții. Pentru a înțelege de ce sunt plătiți fotbaliștii atât de bine în primul rând, trebuie să ne mai uităm la încă o sursă de venit adeseori ignorată în astfel de discuții.
O parte considerabilă din câștigurile fotbalistului, chiar și în timpul carierei sale active, nu provine doar din salariu, ci și din promovări sau licențierea asemănării sale. O mică parte din acel venit poate fi interpretată ca venit salarial, dar dacă plata o depășește pe cea a actorului comercial sau a modelului mediu, și de multe ori o face, atunci plata reprezintă de fapt o parte din plusvaloarea socială primită ca recunoaștere muncii fotbalistului la reproducerea sistemului. Acesta este motivul pentru care sportivii, actorii, artiștii, chiar și academicienii vedete nu sunt doar persoane private, ci întreprinderi întregi (și de cele mai multe ori nu metaforic, ci literal) din care sportivul, actorul, artistul sau academicianul este produsul. În cazul fotbaliștilor, aportul adus la reproducerea sistemului se vede în promovarea consumerismului și mai ales a consumului aspirațional, a industriei pariurilor și a celei de jocuri video, dar uneori se iese din sfera acesta „apolitică” pentru a interveni mult mai direct în cursul societății, cum ar fi prin susținerea lui Bolsonaro de către Neymar și alți membri ai echipei naționale de fotbal a Braziliei. Atunci când echipele dau salarii exorbitante fotbaliștilor, acele salarii nu sunt doar o recompensare a efortului depus pe teren, ci o parte relativ mică din banii obținuți din bilete, din reclame pe stadion și o recunoaștere a faptului că fără ei televiziunile nu ar pune la bătaie miliarde pentru drepturile de emisie. De aceea, deși muncesc pentru leafă, majoritatea fotbaliștilor din Premier League nu sunt muncitori, căci, prin definiție, muncitorului nu este recunoscut și răsplătit pentru contribuția sa la producerea lumii în care trăiește, ci plătit doar cât să poată veni luna viitoare la muncă să-și câștige următorul salariu.