DEZVOLTAȚIONISMUL CEAUȘIST CA UN FILM CU MAFIOȚI POVESTIT ÎN BARS DE TRAP

Lansat pe la mijlocul lui septembrie ca volum de debut în poezie al fostului securist și șofer al lui Che Guevara, Radu Demetriades, primul lucru care se poate spune despre Gioco di mano e… că-i o carte. Vine la pachet cu niște vederi nostalgice din epocă ceea ce trădează mult din intenția și miza de suprafață a produsului.

La fel ca Manualul Tancului Financiar, debutul editurii Dezarticulat, GdM are un autor fictiv, posibil colectiv, care apare ca o caricatură „larger than life” a unei figuri machiste, reușite sălbatic în zonele gri ale sistemelor în care operează, un grotesc monden a ce poate însemnă succesul. Ca atare, la fel ca în cazul Manualului Tancului existența volumului în sine ca obiect comercial, e o glumă. Este în primul rând o marfă, un obiect fetiș care reprezintă anumite relații sociale, nu mult diferit de celelalte produse din magazinul online al editurii, cum ar fi „cănutsele” sau tricourile, multe dintre ele de asemenea pastișante sau cu trimiteri vulgare. Este un „gag gift”, ca acele kitschuri cumpărate de la tarabe din preajma obiectivelor turistice, care însă prin suprasaturare și-au pierdut demult puținul farmec pe care l-ar fi putut avea. Și-ar dori Dezarticulat succesul ăsta. Dar pe seama cui e făcută această glumă? Pe seama sistemelor care permit crearea unor asemenea figuri? A industriilor editoriale și de social media care le pompează? A cumpărătorilor? O autoironie amară a autorilor față de ei înșiși? Apare aici o ambivalență a cărei productivitate este în mod cert direct proporțională cu simpatiile personale față de grupul în cauză.

Spre deosebire de Manualul Tancului financiar, GdM se lasă ceva mai greu desțesut și redus strict la zona asta de talcioc. Manualul Tancului era o parodie la adresa lui Robert Kiyosaki și un pic de Jordan Peterson, îmbrăcat în gesturi, expresii, obsesii ale unor trapperi și vedete românești de social media care fac paradă cu banii pe care îi învârt. Nu-i mare schemă să înțelegi că autorii de cărți de self-help vând praf în ochi și nu-i greu tare să le afișezi ridicolul printr-o reteritorializare. Ca atare intenția e clară, iar volumul putea foarte bine să fi fost și gol sau umplut cu Lorem Ipsum. Gioco di Mano e cumva altceva, sau măcar e și altceva pe acolo.

Asta pentru că încă de la început, din peritexte și din conturile de social media ale lui Demetriades, subiectul parodiei nu se lasă descoperit. Există figura securistului din anii 1980 care s-a pus pe prădat, iar apoi a devenit întâiul afacerist-mafiot al țării în anii 1990. Dar nu este nici pe departe la fel imediat recogniscibilă cum a fost cea a tancului financiar, iar prestația publică a lui Demetriades este una paternă, un moșneag care ne consideră pe toți copiii săi, cu imensă răbdare pentru critici, departe de un „el securisto maximo” care știe unde-s ascunse cadavre, pentru că el a aruncat ultimul pumn de țărână peste groapă. Coperta volumului este iarăși dintr-un cu totul alt film, dar care cred că ne pune pe un drum.

În centrul cadrului stă un ARO galben, poate chiar acel ARO 244 galben culoarea lămâii care revine iar și iar obiect fetiș pe parcursul. Mașina stă fără șofer pe o plajă, invitând parcă privitorul sa i se suie la bord; în spatele său e marea, pe fundal o stațiune turistică imaculată, iar în primul plan două femei în costume de baie la plajă, cu fețele ascunse. E genul de imagine care ar putea fi doar ea suport pentru John Berger în cel puțin trei din cele patru episoade ale genialului său documentar Ways of Seeing, dar care nu a fost produsă în capitalismul decadent vestic, ci în România comunistă. Deja, doar din această imagine pot apărea varii interpretări. Cea mai la îndemână este că volumul apare dintr-o nostalgie pentru dezvoltaționismul Ceaușist. Dar imaginea are și un aer fantomatic dat de mașina fără șofer, de femeile fără chip, de spațiul estival inerent dinamic înghețat într-o vedere turistică; iar toate acestea stau sub degradare suferită de trecerea timpului. Imaginea are un straniu care îi cel puțin temperează nostalgia, o amărăsc, dacă nu o transformă chiar într-o critică a perioadei, punând semnul egal între capitalismul vestic și ceaușism în privința obsesiei pentru marfă, producție și organizare socială care păstrează consumismul și machismul. Până la urmă, ce poate fi mai obiect fetiș decât ceva tatuat pe penis de către Charles Manson, cum ni se spune chiar în prima poezie. Deci din start, Gioco di Mano invită la lectură. Să vedem ce găsim înăuntru.

Poate tocmai pentru că securistul acela despre care vorbeam e o figură ocultă, Demetriades ajunge construit din cu totul altceva, din clișee de filme din anii 1970 și 1980, cu trimiteri dese la cinematograful lui Coppola, Oliver Stone și Brian de Palma sau la mai recentele serii inspirate din investigațiile lui Roberto Saviano, anume Gomorrah și ZeroZeroZero, cu nuanțe din biografiile ficționalizate ale trapperilor momentului. Acestui fundament i se adaugă un interes pentru contracultura anilor 1960 și decăderea ei în deceniul ce a urmat, îmbrățișând teoriile conspirației cum că asta a făcut parte dintr-un plan al serviciilor secrete. Sunt păstrate anumite motive inspirate de realitatea locală, dar puține dintre acele locuri comune cu care suntem obișnuiți, Demetriades nu filează, nu face dosare, ci merge în dese călătorii pe teren să pună la punct fabrici cu tehnică obținută prin subterfugii, la vile de protocol sau în lumea a treia, în acele țări parte din Mișcarea de Nealiniere. Acestora li se adaugă, din când în când, cugetări pe seama teoriei marxiste, dar și ele strămutate, stând mai mult în dialog cu marxiștii umaniști sau cu anumiți autori trotschiști, nu cu marxism-leninismul ortodox.

Interesul pentru limbaj, cuvinte, forma și sunetul lor, este prezent în întreg volumul. De exemplu, aproape toate cuvintele din engleză sunt scrise fonetic. Dar două poezii sedimentează asta ca preocupare care merită considerată. În „vederi din libia 80”, Demetriades învață accidental să facă rachiu din portocale ca urmare a prieteniei sale cu alt spion, aaaqil, căruia îi spune kil și cu care comunică doar într-o engleză stâlcită, care așa ruptă și precară cum e, tot e mai robustă decât își știu unul altuia limba maternă. Vedem aici limba ca un aluat plămădit din sunete, cuvântul scris subaltern cuvântului vorbit cu scopul de a facilita înțelegerea. Iar în poemul care dă numele volumului, eu liric pare să demistifice sau măcar să expliciteze abordarea poetică, centrând, după Cioran, limba ca un areal ocupat, locuit, însă refuzând limba lirică româna tradițională ca prea străină pentru spațiile liminale despre care vrea să comunice, reconstruind în schimb un limbaj poetic pe „limba tinerilor”, așa cum îi găsește pe rețelele de socializare, în special pe cele audio-video ca TikTok și Twitch, de unde excesul de oralitate.

Așadar Radu Demetriades apare ca un gangster compozit din cultură populară mai mult ca un semnificant, nu dintr-un eșec de a construi o biografie mai credibilă, ci din dorința de a trimite către niște relații și situații pe care cititorul să le poată vedea cu alți ochi. Lucrurile despre care vorbește s-au tot zis atât de des încât discursul despre comunism și-a pierdut complet sensul denotativ, rămânând în schimb doar conotațiile. Demetriades pariază că virând brutal într-un registru lingvistic fără miză de mimesis va căpăta un spațiu sporit de manevră pentru a pune pe masă problema dezvoltaționismului ceaușist într-un fel inedit, lipsit de reziidul acumulat în 30 de ani de discurs. Volumul de poezii devine astfel o tentativă de evadare din dihotomiile comune în care este prezentat acest subiect: nu apare nici ca o epocă de aur, nici ca o sumbră teroare a frigului și înfometării, iar mai mult, refuză eschiva stângistă confortabilă, dar neconvingătoare, a socialismului de stat ca oglindă a capitalismului cauzat de precaritatea teoretică a liderilor.

În „băile felix 91” apare enunțată cel mai clară această ambiguitate a raportării față de trecutul comunist când eul liric demetriadic propune două interpretări ale concluziilor unor texte fundamentale marxiste: „Manifestul Partidului Comunist”, „Critica programului de la Gotha” de Karl Marx și „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă” de Friedrich Engels. În acel poem, schematic, ne este întâi afirmat că misiunea socialismului ar fi dezvoltarea mijloacelor de producție, adică creșterea industriei, mecanizarea agriculturii, intensificarea exploatării resurselor și investirea în noi tehnologii, lucruri care sub capitalism se petrec haotic prin lipsa planificării centrale. După care, însă, cititorului i se comunică posibilitatea ca acele texte să permită și o altă cheie de lectură, anume că încă de la momentul scrierii lor, mijloacele de producție să fi fost suficient de dezvoltate pentru a permite trecerea la un alt mod de producție decât cel capitalist, făcând astfel dezvoltaționismul o misiune nefastă. Poemul nu aduce nicio concluzie dezbaterii deschise, încheierea anunțând că vremea acestor discuții a trecut, găsindu-ne într-un moment în care piața liberă în cea mai sălbatică formă a ei a triumfat. Și poate pe bună dreptate, întrucât reușește să satisfacă aspirațiile oamenilor, oferindu-le mijloace să-și rezolve tensiunile libidinale prin consum fetișist. Dacă în anii 1980 creionați în „IAR 330” Nicușor Ceaușescu nu se putea opri din lăudat Scarface, la finalul lui „băile felix 91”, Demetriades află dintr-un articol semnat de Ion Cristoiu că „se cumpărau videoricordăre/cu dolari cu fața lui scarface/în piețele din toată țară”.

Pornind de la această dilemă nerezolvată și nerezolvabilă, volumul introduce conceptele de recuperare și negarea negației pe care le îngemănează întrucâtva, le pune în oglindă. În „revelion sinaia 85” eul liric are o diatribă împotriva regizorului de filme psihedelice Alejandro Jodorowsky pe care îl consideră un caz paradigmatic al fenomenului recuperării, adică a preluării energiilor revoluționare în circuitul pieței și al instituțiilor convenționale, care sunt astfel nu doar dezamorsate, ba chiar conferă din vitalitate lor tocmai sistemului împotriva cărui s-a ridicat. Acest poem recontextualizează și fascinația recurentă pentru contracultura nord-americană. O încarcă nu neapărat cu simpatie, ci cu o curiozitate pentru experimentul hipiot îmbibat cu sex liber și consum de droguri, dar acestei curiozități i se alătură o dezamăgire față de felul în care a eșuat. Eșec la care socialismul est-european ar fi fost complice, după cum ni se spune încă din prima operă din colecție.

Negarea negației este un concept aproape mistic, de aceea și apare enunțat chiar ca o revelație religioasă în „bad and bougie”, însă nu din partea unui „călugăr tibetan/ci [a unui] reputat doctor chinez în informatică”, de la care eul liric află că „în cele mai burgheze spații/există flacăra Revoluției”. Conceptul este formulat de abia atunci, dar permează întregul corp liric. Să ne amintim de acea dilemă din „băile felix 91” sau să revizităm parcursul biografic al lui Demetriades însuși, copil de burghezi, școlit alături de Regele Mihai, transformat însă într-un luptător  comunist. Prozaic, negarea negației se referă la raportarea comunistă la mijloacele de producție dezvoltate de capitalism. Așa cum sistemul capitalist capturează mișcări antisistemice și le fagocitează esteticile, ideile, energiile, mișcările comuniste ar putea să preia industria capitalistă pentru a construia noua societate. Vedem că întreg volumul abundă de asemenea imagini Matroska, pornind de la cocaina strecurată când în carcase de porc, când în mii de păpuși de plastic; uneori această strecurare ilicită este transformativă, ca portocalele din care se face rachiu, alteori este tragică ca în „megadeth 69”.

Ce mai aduce introduce „bad and bougie” este o parafrază a celebrului citat din „Ideologia germană”: „în societatea comunistă, […] mi-ar fi posibil să vânez dimineață, pescuiesc după-amiază, cresc vite seara și să critic după cină, fără a deveni vânător, pescar, vărcar sau critic”. La Demetriades vânătorul și văcarul sunt înlocuiți de șofer și mecanic, o trimitere la o poezie situată aproape de deschiderea cărții, „MAN”, din care aflăm că „pe timpuri/șoferii erau și mecanici/chiar dacă nu știau/bine/învățau unii de la alții/azi mulți nu știu să schimbe filtrul”. „bad and bougie” transformă această secvență dintr-un moment de resentiment boomeresc (cum se tot spune pe social media că ar fi Demetriades, deși dacă este să fim corecți el face parte din „The Greatest Generation”) într-o observare a transformărilor sociale din socialismul de stat care ar fi prefigurat comunismul. Transformare care se poate vedea și în relațiile de gen, de exemplu în sugestiv intitulatul „femdon 66”. Aceste crâmpeie metamorfice apar poate ca o potecă deschisă în timpul experimentului comunist, însă prea puțin umblată.

Ultimul poem, intitulat „mașinăria infernală 81”, provoacă cititorul să ia o poziție asupra dilemei propusă încă de pe copertă. Recapitulând multe dintre temele și motivele volumului, de la traficul de droguri și mistica contraculturii, la inspirația pe care statele comuniste au găsit-o vest, ba chiar încercarea acestor state de a recupera din propriile mișcări antisistemice, Demetriades se găsește în poziția de a construi o mașinărie infernală pentru a salva două tone de cocaină eșuate în Caraibe. Nu e nevoie de contorsiuni pentru a vedea în acel dispozitiv o metaforă pentru statul ceaușist dezvoltaționist, întrucât este descrisă ca atare chiar de eul liric care refuză totuși să ne spună dacă toată tentativa a avut rezultatul scontat sau nu. Rămâne la latitudinea cititorului dacă titlul trebuie receptat cu ironie sau cu seriozitate sobră.

Nu mă pot decide dacă gestul acesta este un act de lașitate din partea autorului sau nu. Depinde foarte mult de unghiul din care citit volumul: dacă este doar un joc de misticoficțiune, un act de translatare a unui limbaj popular în spațiul liric (pe modelul prea puțin urmat al lui Timotei Drob) sau în primul rând un exercițiu polemic care pentru a putea fi purtat a avut nevoie să-și croiască acrobatic un idiom propriu. Reușește convingător cam la una jumătate din aceste trei, decideți voi la care și în ce proporții. Cert însă este că Gioco di Mano este o carte care poate fi cumpărată de pe magazinul virtual al editurii Dezarticulat, găzduit pe portalul Trepanatsii.