La război… ca la război. Cei de pe fiecare dintre baricade își scot ochii reciproc pe teme „minore”, „mărunțișuri” socioculturale, atâta timp cât în plan economic sau realpolitik lucrurile stau așa cum sunt în momentul de față, nu tocmai democratice, cu un eșichier politic împărțit de diferite nuanțe de dreapta care își dispută reciproc incompetența, în timp ce stânga nu reușește să se adune. Eternele dispute dintre seturi diferite de valori, de etici, rămân la ordinea zilei în ordinea economiei atenției…
O știre1: Universitatea Oxford caută să-și decolonizeze programa, ceea ce a stârnit imediat interpretările propagandistice, reflectate în câte o imagine simplă de tipul… Dua Lipa uitându-se urât la Wolfgang Amadeus Mozart!
Niște băieți deștepți de la noi, dar nu suficient de deștepți cât să nu pice în capcana conservatorismului cu pretenții de respectabilitate, ci mai degrabă șireți, au preluat știrea ignorând deliberând partea în care Oxford-ul a dezmințit că ar fi vorba de eliminarea partiturilor muzicale sau a notației muzicale occidentale, așa cum prăpăstios au notat asemenea portaluri de dreapta.
Printre destule chestiuni problematice din istorie, se ignoră faptul că industria partiturilor din secolul XIX, mai cu seamă în Statele Unite, și-a alimentat o parte din succes prin partiturile cântecelor din spectacolele de „menestrel”, despre care trebuie să fii cu rea-credință să negi că au constituit o manifestare cât se poate de rasistă.
Până la asemenea detalii, merită subliniat că, și în prezent, „fasciștii culturali” reciclează aceeași concluzie obtuză trâmbițată de Harold Bloom – autorul „Canonului occidental”, din care, evident, lipsesc cu desăvârșirile literaturile est-europene, doar că, s-ar părea, ai noștri se consideră de-a dreptul niște occidentali născuți nu în locul potrivit și nu sesizează disonanța –, și anume că orice gest de lărgire a canonului echivalează neapărat cu distrugerea canonului.
Ignoranța începe din școală
Să nu crezi că oamenii aceștia care se ocupă mai vizibil de asemenea întreprinderi propagandistice sunt singurii din generația mea („milenialii”). Deși pare de necrezut, am cunoscut oameni care – poate din dorința altminteri firească la vârsta aceasta de a se distinge cumva de congeneri, iar în cazul de față probabil e vorba și de o distincție de clasă… – consideră că evoluția muzicii s-a oprit pe la Bach și că sunt „inferiori” oamenii ca mine care îndrăznesc să pună jazz-ul pe același palier cu muzica clasică!
Sigur, muzica clasică occidentală este sofisticată, este complexă în ceea ce privește armonia; în schimb, nu a dezvoltat latura ritmică în aceeași măsură, iar a o marginaliza în continuare pare să fie mai mult gestul unor oameni îndoctrinați întru idei mai degrabă invalidate de cunoașterea științifică, de tipul „efectului Mozart” (idee care, de altfel, a mai contribuit la profiturile costisitorului ecosistem al muzicii clasice occidentale). În această privință, prezintă mai mare interes tradițiile muzicale populare vest-africane, de unde derivă și structurile muzicilor afro-cubaneze sau ale celor afro-americane (poliritm, dinamica chemarea-răspuns), ori cele culte sud-asiatice (muzica carnatică din India ori gamelan-ul indonezian). De decenii, muzicologicii și antropologii au aprofundat trăsăturile lor2.
Dacă ar fi fost atât de „inferioare” tradiției occidentale așa cum pretind eurocentricii3, aceste tradiții nu ar fi exercitat influențe atât de marcante asupra muzicii occidentale din ultimul secol, fie că ne gândim la blues, jazz, rock ș.a.m.d. sau la compozitorii mișcării postmoderne care are până azi cea mai mare popularitate (în afară de classical crossover, evident), minimalismul, marcat de raga indiană, percuția africană sau gamelan-ul indonezian. (Înaintea lor, Harry Partch și John Cage au pus bazele unei asemenea deschideri în SUA.)
Momentan, este în vogă „poptimismul”, ca tendință de a pune un accent apăsat pe legitimitatea muzicii pop în fața muzicii culte sau a rock-ului (gen pentru care de asemenea, în anii ‘60-70, s-au dus lupte grele întru recunoaștere). Totuși, în cazul Oxford-ului, cred că nu este vorba pur și simplu de a-l „înlocui” în ierarhia simbolică pe W.A. Mozart, sau restul canonului muzicii culte occidentale, cu Dua Lipa, sau vreun „canon”, fie și în perpetuă mișcare, al muzicii pop. Cel puțin în cadrele gândirii postmoderne, pe care suprematiștii eurocentrismului nu o înțeleg, cele două extreme nu trebuie să se excludă și, de altfel, termenul „echivalent” lui W.A. Mozart nu ar fi Dua Lipa, ci eventual alte repere ale muzicilor culte non-occidentale (cum ar fi, în cazul muzicii carnatice sus-amintite, „trinitatea” Shyama Shastri, Tyagaraja și M. Dikshitar).
Veșnica noastră întârziere
Dacă ne gândim ce se întâmplă și la nivel preuniversitar, este jale în ceea ce privește conservatorismul educației muzicale și din alte țări, darămite în România. Nu știu exact cum stau lucrurile la noi la nivel universitar – suspectez că programa nu este nici pe departe la zi și că viitorii compozitori se formează aproape exclusiv în siajul profesorilor care îi mentorează; din surse, am auzit că mulți sunt mai degrabă indiferenți față de a cunoaște mai bine muzica contemporană și rămân ei înșiși mai interesați de muzica comercială sau indie –, dar la nivelul învățământului de masă a rămas mentalitatea aceea că elevii sunt bureți informaționali în care trebuie îndesat mai tot canonul muzicii culte europene (premoderne, atenție), cu destul de multe detalii, prin metode pedagogice care mai mult dau asigurarea că se vor îndepărta scârbiți de toată zona aceasta stufoasă, care acum bineînțeles că pare atât de elitistă…
Educația muzicală a școlii de tip fabrică fordistă, așa cum încă o vedem în învățământul românesc, este produsul unei epoci în care, mai mult în Occident decât la noi, clasa de mijloc își extrăgea prestigiu social din interesul față de muzică, față de a avea, de exemplu, pian în casă (în schimb, astăzi e mai proeminentă chitara la noi sau la scandinavi, iar în alte țări sintetizatoarele, însă nu toți au privilegiul de a exersa fără să interfereze cu liniștea vecinilor, iar aici se simte lipsa centrelor culturale care să funcționeze ca atare). De asemenea, concertele erau în mai mare măsură un privilegiu, înaintea erei amplificării și a festivalurilor în aer liber, așa că mulți cumpărau partituri și învățau să cânte după partituri. Înregistrările fonografice și echipamentele sonore au schimbat lucrurile. Într-un secol, sunetul avea să devină și digital.
Tot la nivelul acelei epoci de modernitate timpurie s-a oprit și materia: manualele de educație muzicală aflate astăzi în vigoare, în învățământul de masă de la noi cel puțin, par să treacă în cea mai mare viteză și cu un dispreț evident peste muzica cultă modernă și contemporană (chit că Bartók, Ligeti și Xenakis s-au născut în România, iar școala românească de muzică spectrală din perioada comunistă s-a consacrat în plan internațional), reducând un secol întreg la niște informații despre jazz (dar doar până pe la 1959, în pragul nenumitei revoluții free jazz), pop și rock, eventual hip-hop – despre care se spune, de pildă, doar că ar avea „mesaj agresiv”, dar nu și de ce – sau muzica electronică: chipurile, „computerul” ar fi luat locul compozitorului și deci e doar o muzică „produsă” și nu „compusă”! Autorii de manuale nu au auzit de Kraftwerk și nici autoarele programei actuale nu par să fi auzit de muzica minimalistă, care a avut impact și asupra culturii pop.
Ca atare, ar fi nevoie și la noi de pedagogii mai radicale, adecvate acestei epoci în care soft-urile DAW au ajuns mai la îndemână, dar se pare că nu am fi singurii. De pildă, chiar și în Marea Britanie, țară în care, de altfel, muzica electronică face parte de mai mult timp din cultură, pare să rămână doar o propunere din partea comunității acesteia(2) ideea de a-i implica pe elevi în a-și produce singuri niscaiva muzică electronică sau hip-hop, asimilând astfel mai bine noțiunile cele mai elementare ale teoriei muzicale. Între timp, țările nordice par să fie cele mai deschise față de integrarea muzicilor de masă la nivelul învățământului de masă… Oare de ce?
Revenind însă la Oxford, era cumva inevitabil ca o universitate cu prestigiu global, care atrage studenți la nivel global și care aparține unei țări ce și-a diversificat demografia, să cedeze „corectitudinii politice”… Diversificarea curriculei are loc ținând cont de feedback, însă inșilor de dreapta de la noi, despre care vorbeam mai devreme – nu știu dacă se consideră neoliberali, „liberali clasici”, libertarieni sau paleoconservatori –, probabil nu le-ar conveni să admită că asta ar fi, până la urmă, tot ceva… capitalist și democratic. Nu vorbim de vreo politică educațională de stat, ci de bucătăria internă a unei universități dintre nenumărate altele. Firește însă că „boala” lor este blazonul: vai, Doamne ferește să fie tocmai Oxford-ul „cucerit” de neomarxiști…
Fie vorba între noi, prin Occidentul „putred” există destule universități, chiar și cu tradiție relativ progresistă, în care rămân bine-mersi pe catedrele lor profesori mai mult sau mai puțin respectabili care se luptă chiar și fățiș cu „hidra corectitudinii politice”, doar că, evident, își simt în permanență privilegiile amenințate, și mai cu seamă viziunea lor asupra lumii. După McCarthyismul anilor ‘50 și toate formele de gatekeeping prin care se caracteriza mediul academic în secolul trecut, este de două ori problematică această fixație, ca și toate încercările de restaurare ale tuturor vechilor forme de colonialism tocmai în momentul în care era postcolonială a ajuns la un punct de cotitură – ori metanoia până la capăt, ori fascism pe față.
Bani, muncă, timp liber4
„Civilizația” presupune și „barbarie”, o știm de la Benjamin. Mai puțini cad de acord când vine vorba de a alege, după Castoriadis, între „socialism sau barbarie”. Cert este că unii nu și-au asumat nici în clipa de față că nu poate fi asumată integral și necritic, cu o deplină și nestăvălită admirație, moștenirea culturală europeană, occidentală, așa cum o esențializează ei, dar și anumiți izolaționiști de la stânga, precum Claude Karnoouh, de asemenea nostalgici față de lumi (și idei) apuse.
Sincer să fiu, nu mă număr printre acele persoane de stânga care au ajuns să asocieze și visceral preocuparea pentru muzica clasică occidentală cu apologiile clasiste și rasiste – după cum puteți citi pe Internet(3), există persoane de culoare care doresc și încearcă să pătrundă chiar și în lumea acestei muzici, doar că extrem de puține sunt lăsate să-și facă treaba –, însă le înțeleg perfect.
În sine, diferența dintre a sta într-o chirie exorbitantă și nesigură și a sta într-un apartament din care nu vei fi dat(ă) afară este uriașă pentru confortul mintal. Din acest motiv eu nu cred într-o iluzorie „meritocrație”, ci în situația ideală ca toți oamenii să aibă liniștea și posibilitățile optime pentru a se dezvolta în orice direcție. Da, știu, sună naiv și în totală neconcordanță cu realpolitik-ul, n-am trecut încă de 30 de ani… Dar îmi displace să mi se ofere, ca unică alternativă de gândire, obsesia pentru ierarhii sociale. Este una dintre cauzele impasului din care unii oameni încearcă să iasă, iar alții preferă să împiedice acest lucru.
Alte referințe:
Educație muzicală, clasa a VIII-a, manualele de la editurile CD Press și Art Klett, cf. https://manuale.edu.ro.
https://flypaper.soundfly.com/discover/4-ways-electronic-music-can-be-used-in-music-education/; https://edm.com/news/why-electronic-music-could-help-music-education.
https://text.npr.org/762514169
https://slate.com/culture/2020/10/fullname-famous-composers-racism-sexism.html
https://www.telegraph.co.uk/news/2021/03/27/musical-notations-branded-colonialist-oxford-professors-hoping/ (paywall). Fact checking: https://apnews.com/article/fact-checking-afs:Content:9947592002. Manipularea a fost propagată inclusiv de Evz.ro.↩
O introducere sumară, oferită de Western Michigan University: https://wmich.edu/mus-gened/mus150/WorldMusic.htm O descriere muzicologică mai detaliată a muzicii africane poate fi regăsită în intrarea din enciclopedia Britannica: https://www.britannica.com/art/African-music/.↩
Discuțiile despre eurocentrism datează încă din anii ‘80 (https://www.nytimes.com/1989/04/23/arts/pop-view-eurocentrism-we-aren-t-the-world.html). Nu ar trebui să surprindă că până și Trump, în mod previzibil, a scris tweet-uri despre muzica clasică (https://www.newyorker.com/culture/cultural-comment/toscanini-trump-and-classical-music-as-a-symbol-of-power).↩
Titlul unui volum de poezii al Elenei Vlădăreanu.↩