Începând cu anii 50’ teoreticianul francez Guy Debord a încercat o re-evaluare a rolului pe care stratul cultural îl joacă în susținerea bazei economice a capitalismului, adaptată contextului postbelic.Pentru Debord, deși cultura oficială rămâne“un joc aranjat”[1], ea nu este o structură monolitică, în ciuda creșterii continue a accesibilității produselor culturale pentru populația generală. În schimb, emergența unor forme de contestare a direcției hegemonice este inevitabilă, Debord amintind de principalele mișcări de avangardă de la începutul secolului XX – Dadaismul și Suprarealismul – deconstrucții radicale ale societății burgheze ce au sfârșit prin a fi integrate în structurile acceptate ale artei contemporane. Astfel, scopul culturii de masă în capitalism nu este inhibarea contestării, a sentimentului de revoltă, ci neutralizarea acesteia și convertirea ei în sprijinul perpetuării structurilor hegemonice. De aici rezultă conceptul de recuperare, ce poate fi definit drept “modalitatea prin care provocările aduse capitalismului sunt lichidate, nu prin schimbarea sau eliminarea conținutului, ci prin schimbarea semnificației originale prin adoptarea ei în contexul consumerismului capitalist”[2].
Deși termenul este integral teoriei Societății Spectacolului ce stă la baza filozofiei lui Debord și poate explica de ce diseminarea ideilor subversive nu încurajează automat acțiunea revoluționară, Situaționiștii nu au realizat niciodată o prezentare sistematică a conceptului în scrierile publicate în perioada de activitate a organizației. O aplicare riguroasă poate fi într-adevăr dificil de pus în practică datorită problemelor de ordin metodologic asociate conceptului precum demonstrarea existenței unui agent unic care să desfășoare intenționat procesul de recuperare într-un mod sistematizat și care poate fi reconstituit. Astfel, conceptul poate fi considerat a fi mai mult o caracteristă a producției culturale moderne decât un fenomen de sine stătător. Câteva exemple au fost propuse de-a lungul anilor, de la recuperarea imaginii lui Che Guevara, la muzica și etica punk și până la cuvinte golite treptat de conținutul lor politic, precum termenul de revoluție[3]. Cu toate acestea, exemple ale unor analize care să prezinte punctual dinamicile procesului pe un caz anume sunt rare, cel mai bun exemplu din ultimii ani fiind reprezentat de filmul Sorry to Bother You(2018), scris și regizat de Boots Riley.
Contestare și control în Sorry to bother you
Deși abordează o paletă tematică extinsă (precum noul capitalism, existența precariatului și conceptul de bullshit jobs) filmul aduce în prim plan dinamica dintre contestare și control, arătând cum, departe de a fi pe deplin antitetice, în capitalismul post-industrial cele două se alimentează și se influențează reciproc, adeseori în beneficiul structurilor hegemonice.
Cassius „Cash” Greeneste un telemarketer care descoperă o modalitate prin care poate închide rapid orice vânzare, depășind cu mult volumul realizat de colegii săi, care, sperând la condiții de muncă mai bune, se pregătesc să intre în grevă. Deși inițial este solidar cu acțiunile de întrerupere a muncii, Cassius este în cele din urmă promovat de către superiorii săi și relocat într-un alt etaj al clădirii cu puțin timp înainte de începerea unui picket. Alegând să se prezinte la muncă în dimineața respectivă și să nu participe la acțiunea colectivă, Cassius este lovit în cap de o doză goală aruncată de o protestatară din mulțime – până aproape de finalul fimlului el va purta un bandaj decorat cu o pată de sânge. La scurt timp după, un videoclip care a surprins incidentul ajunge viral, figura bandajată a lui Cash ajunge subiect de tutoriale de make-up iar protestatara care a aruncat doza este angajată de compania producătoare pentru a juca într-o reclamă care reprezintă în esență o reconstituire plasticizată a incidentului.
Deși marginal în relație cu firul narativ principal, acest episod merită comentat deoarece evidențiază modul în care procesul de recuperare acționează. La bază, acesta acoperă trei subcomponente interdependente: mitologizarea (adică extragerea obiectului/evenimentului din contextul original-istoric), estetizarea (ori accentuarea formei și a esteticii obiectului recuperat în defavoarea conținutului acestuia) și comodificarea (înscrierea obiectului recuperat în logica de piață, transformarea acestuia într-un produs destinat schimbului și consumului de masă). Toate cele trei procese pot fi regăsite în episodul conturat mai sus. Evenimentul este rupt de contextul său original, accentul pus pe Cassius îl determină pe privitor să uite că este vorba de un conflict la locul de muncă și mai mult, de o reacție violentă în fața unui spărgător de grevă – actul este reinterpretat pentru a genera un alt sentiment în rândul privitorului, anume râsul. Accentul pus pe forma actului îi schimbă și semnificația acestuia, natura ludică este întărită de efectele specifice desenelor animate ce însoțesc reprezentarea video a incidentului precum și accentuarea unor elemente marginale precum doza de aluminiu ori look-ul lui Cassius și al protestatarei care ajung să fie replicate la scară largă. Odată ce compania care produce băutura răcoritoare respectivă intră în scenă, actul este pe deplin comodificat, devenind parte a strategiei de marketing pentru diferite părți interesate să-și vândă produsul, fie că este vorba de marca de băutură care se află pe doză ori frizura lui Cassius care devine rapid o perucă populară. La baza procesului de recuperare se află deci o tendință a raționalizării excesive, cu alte cuvinte, logica recuperării este logica separării – actul original este separat de orice conținut, context ori intenție.
Mai mult decât mărfuri, noul capitalism vinde sentimente
În film acest sentiment de separare își găsește cea mai concretă expresie în ideea de white voice–tehnica utilizată de Cassius pentru a urca pe scara ierarhică la locul de muncă. Separarea este intenționată (vocea fiind furnizată de un actor alb, dublată peste dialogul lui Cassius) și poate fi citită pe mai multe paliere, începând cu cel fonetic, acela de a imita perfect o persoană caucaziană. Acesta este dublat de unul economic, a utiliza white voice înseamnă mai mult decât a juca un rol, înseamnă în primul rând a-i prezenta potențialului client o imagine a succesului de care se poate apropia dacă va cumpăra produsul oferit de telemarketer.
În timp, utilizarea excesivă a vocii (condiționată de așteptările și restricțiile asociate noului post) generează tensiuni în cadrul vieții personale a lui Cassius, care ajunge să o utilizeze aproape în mod inconștient. În această parte a filmului se poate observa și a treia componentă, anume cea ideologică – Cassius devine treptat apatic și indiferent în fața problemelor claselor marginalizate din care făcea și el parte înainte de adoptarea vocii. Ultima componentă este cea rasială, care este disecată în cadrul unei petreceri organizate de fondatorul companiei la care lucrează. Aici el renunță pentru prima dată la vocea albă în fața superiorilor săi, care îl încurajează să improvizeze un număr de rap, fiind absolut convinși de calitatea inerentă a acestuia de a performa, deși Cassius recunoaște că nu se pricepe. Cu toate că acceptă cu greu, prestația stereotipică este bine primită de ceilalți invitați, Cassius însuși devenind o formă de entertainment.
În comparație cu scena grevei, Cassius reprezintă o deconstrucție mai subtilă a procesului de recuperare, un studiu de caz ce demonstrează cum clasele exploatate sunt co-optate pentru a susține structurile exploatative, devenind comodități care trebuie să vândă alte comodități, simpli telemarketeri.
Departe ca sentimentul de contestare să fie suprimat, filmul sugerează cum acesta poate fi modelat foarte ușor pentru a putea întări aceleași structuri și relații în fața cărora reacționează. Mai mult, această reacție nu poate fi doar recuperată, ci și fabricată – aproape de final, lui Cassius îi este prezentată oportunitatea de a lucra în atelierele companiei în postura unui fals lider al muncitorilor însărcinat cu gestionarea sentimentelor de nemulțumire ale acestora și deraierea oricăror acțiuni însemnate de a contestare, îndeplinind o funcție similară clasei de middle-management descrisă de Andre Gorz în Adieux au Prolétariat. Mult mai mult decât un simplu comentariu asupra lipsei de autonomiei la locul de muncă, această scenă (și într-adevăr mare parte din film) ne amintește de faptul că sentimentul de revoltă a devenit, prin repetiție și plasticizare, o caracteristică definitorie a noului capitalism.
[1]Guy Debord, Report on the Construction of Situations, 1957, Paris, p.8
[2] Doyle Perdue, Subversion of the Revolutionary Impulse: The influence of Recuperation on the Situationist International, University of North Carolina Wilmington, 2012, p.31
[3] Sadie Plant, The Most Radical Gesture:The Situationist International in a postmodern age , Routledge, London, 1992, p.77