La oricare tură de alegeri, americanii organizează și o serie de referendumuri privind anumite inițiative. Așa au legalizat căsătoriile între persoanele de același sex, stat cu stat, înaintea deciziei Curții Constituționale. Așa au legalizat consumul recreativ de canabis, stat cu stat, înaintea unei legislații federale. Așa au acordat, în Florida, dreptul de vot pentru 1,4 milioane de persoane care-și pierduseră, pe viață, dreptul la vot din cauza unor condamnări penale.
E un instrument democratic important, dar, ca mai tot în sistemul american, e deschis abuzului și vulnerabilizat de lipsa oricăror reglementări privind finanțarea campaniilor electorale
În California există acum o inițiativă, Proposition 22, care privește reglementarea muncii în sectorul „ridesharing”, mai exact privește tipul de contract de muncă dintre companii gen Uber sau Lyft și șoferii care folosesc aplicația. Adică reglementarea taximetriei căreia nu-i zicem nici astăzi taximetrie, deși au trecut cred mai bine de 10 ani de când folosim Uber fix, dar fix ca taxiurile.
În această campanie electorală privind Proposition 22, Uber, Lyft și DoorDash au cheltuit, până acum, 186 de milioane de dolari pentru a încuraja cetățenii din California să voteze pentru adoptarea inițiativei. Sumă record pentru astfel de campanii în California.
În ce constă reglementarea și de ce își doresc așa tare să fie adoptată inițiativa marile companii de ridesharing? Pe scurt, inițiativa definește șoferul de ridesharing drept „contractor independent”, dar unul deosebit de ceilalți contractori independenți.
Ca să fii considerat contractor independent în California trebuie să treci de o verificare în 3 pași: 1. lucrătorul nu este dependent de politicile de angajare și performanță ale angajatorului, 2) lucrătorul desfășoară activitate diferită de activitatea principală a companiei și 3) lucrătorul desfășoară acel tip de activitate pe care-l oferă angajatorului în mod regulat, e meseria lui sau similar măcar cu meseria lui.
California definește în felul acesta lucrătorul independent de un an de zile doar (Assembly Bill 5, votat în septembrie 2019). E o măsură prin care încearcă să limiteze precarizarea muncii, să se asigure că cine muncește pentru o companie, e plătit și tratat în mod corect. De atunci, statul se luptă cu companiile de ridesharing să respecte legea. Iar companiile s-au decis să schimbe legea, așa că a apărut Proposition 22.
Uber zice însă că susține Proposition 22 pentru că „șoferii lor doresc flexibilizarea muncii”, ceea ce nu se poate în condițiile date. Ce face această „flexibilizare”? Îi lasă pe șoferi fără dreptul la concediu medical, fără asigurare de sănătate, fără un salariu minim garantat și fără dreptul de sindicalizare.
În afara acestor companii, nimeni nu susține, în fapt, Proposition 22. Pentru că e criminal. Este o redefinire a relației de muncă într-un fel pur tranzacțional: lucrătorul nu mai este angajat, angajatorul cumpără un lucrător, când are chef, pentru cât are chef, iar lucrătorul nu are nimic de spus, acceptă sau pleacă acasă. Asta înseamnă flexibilizare pentru angajator. E maxim de flexibil să facă absolut orice vrea. Lucrătorul, însă, nu e flexibil. E precar. Flexibilitatea presupune o plasă de siguranță care să te țină să poți acționa flexibil. Proposition 22 elimină orice plasă de siguranță pentru lucrător, dându-i minunata flexibilitate de a decide între a munci fără să comenteze după cum și cât vor Uber și Lyft și a muri de foame sau a ajunge pe străzi.
Flexibilizarea muncii în românia
Ce vreau să spun, vine campania electorală pentru parlamentare și o să vedeți niște oameni vorbim despre „flexibilizarea muncii”. Sunt, de obicei, actuali politicieni proveniți din organizațiile de lobby ale patronatelor și marelui business.
Vine, cel mai probabil, o guvernare de dreapta. PSD, cât a avut puterea, nu a trecut o nouă lege a dialogului social, deși promite asta de la dezastrul din 2011, când a fost scoasă actuala lege. Nu s-a atins nici de codul muncii, unde situația e aceeași – dezastrul creat în 2011 a rămas neadresat. Sub mantra „modernizării” și „flexibilizării” muncii, mă aștept ca dreapta să vină să facă ce nu a făcut PSD și în primii 2 ani să modifice legea dialogului social și codul muncii astfel încât să fie frumos și la noi, așa cum vrea Uber să facă în California.
Ce mi-aș dori tare mult este ca electoratul partidelor de dreapta să nu cadă în capcana aceasta a iluziei flexibilizării. Nu e o flexibilizare pentru angajați, sau una egală între angajați și angajatori. E o flexibilizare pentru angajator, în dauna angajatului, care devine precar, nu liber, ci dependent de voința angajatorului. Ar fi tare bine ca înainte să ne visăm cu toții antreprenori, ne-am conștientiza condiția de lucrător și ne-am asigura că ne e bine acum, în loc să ne amăgim cu ce mare business am face și noi dacă am fi patroni.