Au trecut două luni de când un ofițer alb a efectuat o manevră de imobilizare îndoielnică, ținându-și genunchiul pe gâtul unui bărbat de culoare pentru 8 minute și 46 de secunde, provocând o moarte care nu va putea fi uitată. Au trecut două luni de la moartea lui George Floyd, iar manifestațiile Black Lives Matter continuă și astăzi. Este o moarte care ar fi putut rămâne izolată, pierdută într-o cifră oficială, dar care a ajuns să declanșeze mișcări antirasiste într-o societate care cunoaște prea bine abuzurile poliției și consecințele unui rasism sistematic, împământenit în cultura americană. 

Mișcările BLM care au fost readuse în scena publică odată cu moartea lui George Floyd sunt de fapt un doliu colectiv, un doliu public al unei societăți care nu plânge doar moartea unui bărbat de culoare, ci abuzurile unui sistem. Este perpetuată la nivelul simțului comun această concepție potrivit căreia doliul este și trebuie să rămână ceva personal, iar exprimarea durerii în spațiul public ar trebui făcută cu decență, căci actele de revoltă nu-și au locul în doliu. Că ar trebui să fim sobri și mai ales decenți în modul în care ne trăim și exprimăm durerea unei pierderi.

BLM ca doliu colectiv

Doliul este deopotrivă personal și politic, iar moartea lui George Floyd și mișcările care s-au declanșat după, confirmă acest lucru. Doliul nu mai poate fi redus în acest caz la spațiul privat. Dimensiunea comemorativă a doliului se exprimă colectiv, alături de alții care empatizează fie pentru că au suferit pierderi similare, fie pentru că au fost ținta discriminării rasiale în mod sistematic.

Știm deja că putem înțelege mecanismele doliului prin cele cinci stadii formulate de Elisabeth Kübler-Ross: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Ordinea acestora nu este însă prestabilită, iar stadiile sunt mai degrabă fluide. O persoană poate trece prin doliu fără să experimenteze fiecare dintre cele cinci stadii cu aceeași intensitate. De asemenea, doliul se manifestă nu doar ca urmare a morții cuiva drag, ci poate fi o stare prin care trecem în urma pierderilor de diverse feluri. BLM este astfel un doliu pentru un sistem defect care distruge vieți și care le face vulnerabile. Cea mai vizibilă stare a doliului, în care găsim astăzi societatea americană, este furia. Furia în acest caz este constructivă, căci a mobilizat o mișcare socială venită să lupte cu inegalitatea socială.

Mișcarea BLM a dus la o construcție comunitară prin care oamenii și-au creat cadrul necesar pentru a-și exprima colectiv doliul. Acțiunile au avut atât caracter comemorativ, cât și militant, iar faptul că ele continuă și astăzi în spațiul public ne confirmă că America n-a găsit încă vindecarea.

BLM nu este doar un doliu colectiv, ci și un doliu cumulativ care apare potrivit lui Kübler-Ross ca urmare a unor pierderi multiple suferite într-o perioadă scurtă de timp. Moartea lui George Floyd, a Breonnei Taylor sau a lui Ahmaud Arbery ne arată că într-un sistem social injust, nici măcar în moarte nu putem fi egali. Vulnerabilitatea în fața morții depinde de clasă, de culoarea pielii, de mediul de proveniență, de accesul la resurse și șanse.

Judith Butler vorbește în Precarious life: The powers of mourning and violence despre o ierarhie a doliului în care unele vieți sunt mai importante decât altele, fiind vieți privilegiate și deci protejate de sistem. Pierderea lor va declanșa automat reacții emoționale puternice și acceptabile la nivel social. Observăm acest lucru în cazul figurilor publice sau politice, în cazul elitelor pe care este acceptabil să le plângem public, adesea într-o transmisiune la televizor. Tot Butler explică cum unele vieți sunt negate și dezumanizate tocmai pentru că aparțin unor corpuri vulnerabile, necunoscute, invalidate. Cum se face că moartea unui bărbat de culoare a declanșat o mișcare socială care primește solidaritate internațională? Proteste BLM au avut loc în întreaga lume, inclusiv în România.

Următorul stadiu: Acceptarea ca schimbare socială

Prea mult doliu în spațiul public devine inconfortabil pentru cei care beneficiază de pe urma status quo-ului. Cei deja privilegiați de sistem vor spune că BLM a ajuns la final, căci manifestanții și-au exprimat opiniile, iar acum e vremea ca societatea să meargă mai departe. Dacă s-ar urma acest model, manifestanții ar trebui să-și accepte pur și simplu pierderile, și să intre în ultima fază a doliului: acceptarea. Doar că acceptarea nu presupune o simplă revenire la vechea stare de fapt, aruncarea pancartelor și stoparea protestelor fără ca nimic altceva să se schimbe. BLM a expus în atenția publică un sistem social defect, de care societatea americană trebuie să înceapă să se vindece. O revenire la vechea stare de fapt ar însemna în acest stadiu mai degrabă o negare a fenomenului și a vocii colective BLM.

Stadiile doliului nu sunt uniforme și nici nu promit vindecarea din final dacă acesta nu este trăit și conștientizat. Responsabilitatea colectivă care a unit manifestanții, trecând dincolo de granițe, ne arată că în fața unui sistem defect suntem mereu expuși, că depindem de alții ca să-l reparăm și că uneori doliul poate să devină cronic.