Într-o epocă în care dreapta din ce în ce mai radicală își consolidează puterea în întreaga lume și în care stânga a abandonat orice pretenție politică reală, luptele nu se mai duc decât pe terenul culturii, iar dezbaterile despre asta din interiorul stângii sunt lipsite de orice concluzie clară.

Acum nu foarte multă vreme, Harper’s Magazine a publicat o scrisoare deschisă semnată de 150 de personalități culturale care se plâng de ceea ce în limba engleză se cheamă cancel culture, un termen pe care diverși publiciști români au încercat să-l traducă drept „cultura anulării” sau „cultura anihilării”. 

Printre semnatarii scrisorii deschise se numără personalități de stânga, precum celebrul anarhist Noam Chomsky, reprezentanți ai centrului liberal precum J.K. Rowling, autoarea seriei Harry Potter, care se luptă zilele astea cu indignarea stârnită de o serie de comentarii transfobe pe care le-a făcut de-a lungul timpului, dar și ipochimene ale extremei drepte, precum Steven Pinker, psihologul care urlă despre dictatura corectitudinii politice pe unde apucă pe care Nathan J. Robinson l-a numit odinioară „cel mai enervant om din lume” și care a avut legături cu acum infamul pedofil Jeffrey Epstein.

Textul din Harper’s nu e vreo mare schimbare de paradigmă, este aceeași critică a ceea ce putem numi „cultura corectitudinii politice” (political correctness – PC) pe care o auzim de ani de zile. Se menționează libertatea de expresie care este încălcată de ceea ce dreapta dură numește „noii comisari culturali ai PC”. Se invocă independența academicului și se subliniază importanța dezbaterii și a schimbului liber de informații. Nimic nou sub soare.

Românii oprimați de corectitudinea politică

Prin spațiul carpato-danubiano-pontic, scrisoarea este însă un subiect major pentru editorialiștii de dreapta. Serios, nu se mai satură de ea. Măcar au lăsat să se ducă marile subiecte ale dărâmărilor de statui în SUA și al „cenzurării” filmului Pe Aripile Vântului de către HBO.

De exemplu, în G4Media, Mihai Roman ne asigură că: „toate faptele expuse de aceștia sunt reale și au fost înregistrate în ultimele luni în presa americană de stânga, în mediul academic, în literatură sau în politică, unde pozițiile extreme de stânga au impus practic noi norme care ajung să împiedice libera exprimare.”

Redactorul șef al siteului Curs de Guvernare, Cristian Grosu, strigă ultragiat într-un editorial kilometric: „Cum? Există subiecte tabu în lumea științifică a UE? Într-o universitate nu de la Țăndărei – de unde-și iau unii parlamentari români diplomele – ci la Berlin. Și nu o facultate oarecare, ci Freie Universitaet? Freie?”

Pe Deutsche Welle, Petre Iancu, titan al gândirii căruia îi datorăm articole cu nume precum „Nelibertatea amenință SUA. Unde te ascunzi, Europa?” (apropo de protestele Black Lives Matter din SUA) sau care trag un semnal de alarmă împotriva „furibundului mccarthyism de stânga” cu care SUA amenință să infecteze toată lumea liberă, scrie următoarele: „Cancel culture nu e, la prima vedere, cancer culture. Deși fonetic ambele expresii sunt situate extrem de aproape una de alta, o cultură a cancerului, a celulelor canceroase e cu totul altceva decât ceea ce se înțelege, îndeobște, prin «cultura anihilării».” Merci mult, Petre! E totul mult mai clar acum.

Când citești asemenea gogomănii parcă îți devine din ce în ce mai simpatică această corectitudine politică, mai ales că ea pare a fi exact ceea ce comicul britanic Stewart Lee definea ca fiind „o negociere adesea neîndemânatică către un limbaj mai incluziv din punct de vedere formal, cu care sunt tot soiul de probleme, dar care e mai bună decât ceea ce aveam înainte.” Totuși, sunt într-adevăr probleme majore cu acest mod cultural în care se regăsește o bună parte din lumea occidentală (evident, în România, țară în care nu poți să arunci o piatră fără să-l nimerești pe unul care crede că Antonescu e erou național, nu se pune problema).

Problema reală cu corectitudinea politică

În 2013, Mark Fisher (pe care l-am mai menționat în trecut aici) scria unul din textele fundamentale ale stângii de astăzi (sau cel puțin ale unei anumite părți a ei), Exiting the Vampire Castle (Ieșirea din Castelul Vampirului, în limba română aici). 

În text, Fisher postulează că una dintre marile probleme ale stângii este reprezentată de o anumită configurație discursivă pe care o numește „Castelul Vampirului”. Acesta „este condus de dorința unui preot de a excomunica, dorința unui pedant academician de a fi primul care observă o greșeală, și de dorința unui hipster de a fi unul din interiorul grupului. Pericolul la care te expui când ataci Castelul Vampirului este că poate arăta ca și cum — iar Castelul va face tot ce poate pentru a consolida această impresie — ataci și luptele împotriva rasismului, sexismului, heterosexismului. Dar, departe de a fi singura expresie legitimă a acestor lupte, Castelul Vampirului este o pervertire și apropriere burghez-liberală a energiei acestor mișcări. Castelul Vampirului s-a născut în momentul în care lupta de a nu fi definit de categorii de identitate a devenit încercarea de a avea „identități” recunoscute de un mare Altul burghez.”

Abia aici putem începe să găsim firul unei linii critice la „corectitudinea politică” sau „cultura cancelării” care să nu fie rizibilă, precum cele pe care le-am adunat din presa românească recentă mai sus.

Într-un articol din 2017, Sam Kriss observa că există „un curent general în acele discursuri care pretind că au ca scop dreptatea de a porționa în mod selectiv demografic domeniile înțelegerii umane: scriitorii de culoare pot și trebuie să scrie despre vedete de culoare, muzică și propriile lor experiențe; femeile scriitoare pot și trebuie să scrie despre trenduri de lifestyle, feminism și propriile experiențe; scriitorii trans despre propriile experiențe […]. Într-o publicație online autodeclarată feministă-intersecțională li se aplică scriitoarelor un «sondaj de identitate,» un chestionar monstruos în care sunt puse să enumere toate experiențele îngrozitoare cărora le-au supraviețuit, și apoi li se spune să le transforme în articole scurte și shareuibile pentru un salariu de $90 pe zi. Am fost violată, am fost într-o relație abuzivă, am avortat, am suferit; o exploatare a identităților vandabile, un fel de acumulare primitivă pe terenul traumei. Între timp, subiectul universal, cel care nu trebuie să sufere ca să fie auzit, rămâne alb și bărbat.” 1

Rezumând puțin, avem o problemă cu ceea ce am putea numi „corectitudinea politică”. Problema asta e generată, spune Fisher, de eliminarea criticii de clasă din discursurile care se autointitulează „progresiste”. În acest sens, observația lui Kriss este edificatoare: de prea multe ori, abordarea unor discursuri care pretind că ar fi intersecționale nu se ocupă cu intersecția dintre categorii de identitate, ci tocmai cu delimitarea acestora unele de altele. De ce?

În al doilea episod al mini-seriei Fighting in the Age of Loneliness, Felix Biederman și John Bois fac următorul rezumat al anilor ‘90: „În timp ce SUA tocmai începuse să observe distrugerea rapidă din anii ‘80, noua cultură profesională a anilor ‘90 sosise. Oferea yoga și smoothieuri, dar păstra aceeași lipsă de vlagă. […] Apăruse un nou set de platitudini despre toleranță pe care oamenii să le aprecieze, în timp ce linia dintre viețile lor profesionale și cele personale devenea mai difuză. Sau erau cu toții dislocați în această lume nouă pe care li se spunea că o să o iubească. Termenul de „corectitudine politică” și reacția împotriva lui a apărut cam în această perioadă. De obicei, auzim plângeri despre PC atunci când cuiva i se spune că nu pot să strige insulte rasiste la un meci de baseball pentru copii, dar trădează ceva la care putem să ne gândim. Toată chestia asta a început atunci când corporațiile noastre au început să se amalgameze în entități similare cu statele care să ne poată îndeplini toate nevoile. Departamentele lor de resurse umane, speriate de o reacție negativă la asta, au instituit standarde care protejau adesea angajați vulnerabili, dar alteori impuneau standarde și restricționau credințe, activități din afara companiei sau orice altceva care ar face pe cineva prea diferit pentru locul de muncă, prin teama de a fi concediat. Cum avem atât de puțin recurs împotriva angajatorilor noștri, a devenit o unealtă semnificativă din punct de vedere cultural. Au fost evident și rezultate bune: e bine să iei în calcul sentimentele oamenilor, dar n-a fost de fapt niciodată cultură PC, era cultură HR. Obiectivul principal nu este să protejezi individul, ci compania. Nu ne-am oprit din a face lucruri pentru că ne păsa de sentimentele celorlalți, ci pentru că am fi fost aruncați pe fereastră fără nicio plasă de siguranță dacă nu o făceam.” 2

Internetul, cancelarea și cine suferă de fapt

Deci avem o problemă cu cultura noastră. În timp ce la nivel global puterea e acaparată de indivizi din ce în ce mai la dreapta, din SUA până în Polonia, din Ungaria până în Brazilia, partea cea mai mare a stângii pare blocată într-o luptă falimentară pe terenul culturii.

Importanța factorului online nu e nici ea de neglijat aici. Configurația pe care o putem numi generic cancel culture nu ar putea exista fără memoria fără greș a internetului și fără cele câteva site-uri infernale pe care ne petrecem toți timpul. Facebook, Twitter și alte câteva rețele sociale au redefinit activismul politic, iar acum cineva foarte implicat în politică e doar cineva care postează încontinuu. În ultimul episod al documentarului lor despre MMA, Biederman și Bois spun că „le acordăm vedetelor semnificație politică și petrecem ore nesfârșite luptând pentru ele în bătălii online împotriva a milioane de drone fără chip. Bătălii de care artiștilor noștri milionari li se rupe, sau de care nici măcar nu vor afla niciodată. Când am abandonat ideea că a exercita puterea și a redistribui resursele sunt o posibilitate politică, ne-am aruncat toate ouăle în coșul culturii, și acum dacă există cineva căruia nu îi place ceva ce nouă ne place, înseamnă că ne urăsc pe noi, modul nostru de viață și identitățile noastre.” 3

Într-adevăr, în mare măsură, cancel culture nu-i afectează deloc pe cei ultra-bogați și ultra-celebri. Cel mult, aceștia își petrec un an sau doi departe de ochiul public, pentru a reveni ulterior cu un nou show de Netflix, rebranduiți ca apărători ai libertății de exprimare. În schimb, dacă nu poate realmente să distrugă niciunul din gundamii culturali în numele cărora se poartă nesfârșite războaie online, poate să afecteze în mod serios viețile miilor de oameni normali, infanteriști care-și petrec timpul prin secțiunile de comentarii de pe siteurile de știri și pe Facebook și Twitter.

Desigur, nu numai infanteriștii din aceste războaie nesfârșite sunt afectați de cancelare. Consecințele pot fi suferite și pentru exprimări ne-explicit politice, care sunt reinterpretate ca parte a războiului cultural. În SUA putem găsi multe cazuri de persoane care și-au pierdut slujba pentru o postare sau pentru un like. Un exemplu relativ bine cunoscut este al lui Justine Sacco, care a fost concediată în 2014 pentru un tweet care a fost interpretat ca fiind rasist. Până să fi aterizat în Africa de Sud, își pierduse slujba, și hashtagul #HasJustineLandedYet era un trend pe Twitter.

În România întâlnim incredibilul stângist de dreapta

În România, o anumită parte a stângii subliniază multe dintre problemele cu această abordare culturală, ceea ce e bine. Ce e mai puțin bine e că e acea parte a stângii care are probleme reale cu homofobia, sexismul și rasismul și că se folosește de critica a ceea ce ei denumesc identity politics pentru a amuți criticii care atrag atenția că spațiile în care aceștia participă tind să fie sărace în minorități, că limbajul lor este unul măcar alienant (dacă nu de-a dreptul jignitor) pentru acestea din urmă, că soluțiile lor la marile probleme pe care le avem în capitalismul sălbatic și atomizant în care trăim par a fi toate construite pentru țăranii care trăiesc exclusiv în poeziile lui Octavian Goga.

Asta nu e de mirare, la noi, decenii de ceea ce în manualele de istorie se numește „național-comunism”, rezultat al încercării lui Ceaușescu să construiască o distanță între România și URSS, au generat un anumit tip de stângist foarte bizar: stângistul de dreapta. El era odinioară unul care ar fi repetat celebrele cuvinte ale lui Lucrețiu Pătrășcanu, „înainte de a fi comunist, sunt român.” Astăzi însă nu mai zice chiar asta, fiind prea ocupat să-și petreacă timpul participând la scandaluri nesfârșite în care le explică veganilor care spun doar că ar vrea să aibă și ei ce mânca la diverse evenimente că ar fi și el vegan dacă nu ar avea nevoie să mănânce carne în fiecare zi ca să-și poată face jobul blue collar de șofer de RATB.

Încotro mergem de aici?

La finalul eseului său despre vampiri, Mark Fisher concluziona: „Avem nevoie să învățăm, sau să reînvățăm cum să construim tovărășie și solidaritate în loc să muncim pentru capital prin condamnare și abuz reciproc. […] Trebuie să ne gândim strategic la cum să folosim rețelele de socializare — ținând mereu minte că în pofida egalitarismului pe care inginerii libidinali ai capitalismului îl reclamă pentru rețelele de socializare, ele sunt în momentul de față un teritoriu inamic, dedicat reproducerii capitalului.”

În același timp, însă, trebuie să învățăm cum să nu ne mai lăsăm atrași în capcana colaborării cu reacționarii care se auto-declară de stânga doar pentru că la dreapta e prea multă lume. Aceștia nu vor face decât să reproducă tot ce e mai rău în societate în mișcările de stânga, iar cei care i-ar contesta în spațiile comune vor fi prezentați ca făcând exact cele prezentate mai sus. 

Drumul înainte nu este clar în acest moment dar, pe măsură ce mergem pe el, va deveni din ce în ce mai evident.