În ultimele cinci luni, odată cu răspândirea Coronavirusului în întreaga lume, și mai ales de când Europa, apoi Statele Unite, au devenit, pe rând epicentrul pandemiei și sursa majorității de noi cazuri, în discursul public, cuvântul „eroi” a devenit un termen uzual, folosit cu precădere atât de politicieni, cât și de mass-media. Cel mai des a descris personalul medical, expus direct riscului de a se îmbolnăvi de COVID-19, dar acest titlu li s-a atribuit, mai rar ce-i drept, majorității celor care au continuat să muncească în timpul măsurilor de carantinare la fel cum o făceau și înainte. 

MUNCILE CELE MAI PUȚIN APRECIATE SUNT ESENȚIALE

Majoritatea celor care și-au continuat activitatea la fel ca înainte, activitate considerată esențială în timpul pandemiei, au fost, pe lângă personalul medical, cei care lucrau în magazine și supermarketuri, în depozite, în producția și procesarea produselor, lucrătorii sezonieri din agricultură, curierii, personalul de curățenie sau lucrătorii din transport. Ce au în comun ei este că sunt muncitori precari – prost plătiți, lucrează în condiții improprii sau dăunătoare sănătății, nu au multe drepturi la locul de muncă și nici asigurări de sănătate prea bune sau deloc. Fiind nevoiți să muncească în această perioadă ei au fost expuși unui nou risc, vulnerabilizându-i și mai mult. Munca lor a devenit și mai precară. 

Cu toate că pe perioada carantinării munca pe care o prestează a fost considerată esențială pentru societate, iar ei au fost numiți în repetate rânduri eroi, percepția asupra lor era extrem de diferită cu puțin timp în urmă. Până nu demult, înainte ca pandemia să ne forțeze pe cei mai privilegiați dintre noi să rămânem acasă, muncitorii esențiali de azi erau nimic mai mult decât muncitori necalificați. Bineînțeles că e un termen greșit, un mit, prin care politicienii de dreapta și patronii au justificat de-a lungul deceniilor salariile sub limita decenței și condițiile proaste pe care le-au oferit acestor persoane. În realitate, nu exista ceva precum „muncitori necalificați”, termenul fiind doar un eufemism pentru „muncitori disprețuiți”.  

Importanța acestor munci nu a fost apreciată la adevărata valoare înaintea pandemiei în ciuda faptului că au rămas neschimbate în esență. Pe cât de imposibil ne este acum să ne imaginăm că ar putea funcționa societatea fără ei, nimic nu era diferit nici înaintea pandemiei, însă acest fapt este abia acum recunoscut de majoritatea oamenilor.  

EROI DOAR ÎN DISCURSUL PUBLIC 

Totuși, termenul de „erou” nu este pe de-a-ntregul corect, erou fiind cineva care se sacrifică voluntar pentru binele celorlalți. În acest caz, sacrificiul nu a fost voluntar. Alternativa lor la a continua să muncească cu riscul de a se infecta este aceea de a nu avea un loc de muncă și, implicit, de a nu avea niciun mijloc de a-și câștiga existența pe fondul unei crize globale; de altfel, asta e singura lor alternativă la a fi exploatați și în vremuri obișnuite, în care capitalismul funcționează așa cum este construit să o facă – împotriva muncitorilor. Deci ei nu au fost cu adevărat eroi, ci carne de tun. 

În ciuda subitei realizări a importanței muncitorilor precari, „necalificați”, condițiile lor materiale nu s-au îmbunătățit în vreun fel. Guvernele statelor afectate au luat prea puține măsuri privind siguranța la locul de muncă pentru aceștia. În SUA, Occupational Safety and Health Association a lăsat la latitudinea angajatorilor să decidă cum să își protejeze angajații. Drept urmare, Amazon a făcut presiuni asupra lucrătorilor bolnavi din depozite să vină la muncă în continuare, refuzând să le plătească concediul medical și amenințându-i că își vor pierde joburile, iar cazul românilor care culegeau sparanghel în Germania este deja bine cunoscut de toată lumea. În majoritatea locurilor de muncă din toate țările au fost luate prea puține măsuri pentru protecția angajaților în fața virusului. 

Nu numai că au fost forțați să lucreze în condiții periculoase pentru ei, dar „eroii” sunt nevoiți să se mulțumească, în continuare, cu salarii mici. Deși unii au primit sporuri pe perioada măsurilor de carantină, acestea nu au reprezentat o îmbunătățire semnificativă, iar veniturile lor au rămas tot insuficiente pentru a le asigura un trai decent măcar. Mai mult, sporurile de risc sunt doar temporare, pe perioada pandemiei, un lucru logic; dar ca muncitori esențiali, aceștia ar trebui, evident, să primească creșteri salariale substanțiale permanente, din moment ce întreaga lume se sprijină pe munca lor. 

Absența măsurilor pentru a proteja și îmbunătății viața celor care au fost nevoiți să se expună virusului în toate aceste luni apare în contrast cu beneficiile de care au avut parte angajatorii lor. Deși economiile naționale au grav de suferit, iar rata de șomaj atinge nivele record în multe state, guvernele s-au arătat largi la mână față de mediul privat, într-o vreme în care puteau profita de criză pentru a naționaliza întreprinderi încă viabile, care nu se mai puteau susține pe linia de plutire de unele singure.  

În cele din urmă, consensul asupra muncitorilor esențiali pare să fi rămas același – sunt necalificați și numai buni de exploatat pe salarii și în condiții mizerabile. Eroii acestei pandemii vor fi dați uitării rapid de politicienii de dreapta și de angajatori în absența solidarității și a unei mișcări sindicale puternice.