Să zici despre oameni, despre orice oameni, că „nu se prinde nimic” de ei oricât ai investi în educația lor, aduce, mai mult decât ar trebui să fie oricine confortabil, cu argumentul superiorității genetice a unora față de alții. La fel cum să zici că nu trebuie să investești în educarea celor needucați, ci să construiești mecanisme de protecție față de deciziile lor aduce alarmant de mult cu un argument pentru fascism. Lucian Mîndruță, autodeclarat „infotainer” (adică „entertainer care informează”), deși nu pare să-l fi întrebat nimeni nimic, zice și argumentează fix asta într-o recentă postare pe Facebook.  

E o opinie pe care am mai văzut-o, care apare de multe ori imediat după alegeri, mai ales dacă rezultatul acelor alegeri este contrar dorinței și opțiunii politice a emitentului părerii. De multe ori, este solicitată anularea dreptului de a vota a celor vizați. Nu e clar ce vrea Mîndruță acum să zică prin „protecție față de deciziile lor și față de societatea pe care ei o visează”. Ce-i clar însă este că habar nu are despre ce vorbește când se referă la educația pe care o primesc sau nu o primesc oamenii în România. Să o luăm afirmație cu afirmație:

„Oamenii astia la care va referiti cand spuneti ca sunt ne-educati, au trecut prin scoala? Au trecut.” 

Au trecut și nu prea. Unii mai mult decât alții, sau, mai bine zis, unii mai puțin decât alții. Am mai zis-o și o știe toată lumea care a avut măcar o minimală curiozitate privind starea învățământului din România: rata de părăsirea timpurie a școlii, adică procentul tinerilor de 18-24 ani care au cel mult 8 clase terminate, e de 6 ori mai mare în mediul rural decât în orașele mari. O aberație (și o rușine pentru sistem) colosală comparativ cu situația generală din Uniunea Europeană. Nu ai cum să treci prin școli care nu există, iar în mediul rural nu prea există nici grădinițe, nici licee. Iar vina e în primul rând a statului, că nu are capacitatea să cuprindă toți copiii de vârsta de școlarizare în grădinițe și licee. 

„Au mers la ore? Au mers.”

Din nou, au mers și nu prea. Unii mai mult ca alții. Absenteismul este foarte mare – spre exemplu, doar în județul Călărași, în anul școlar 2017-2018, au fost peste un milion de absențe, cam două treimi rămase nemotivate. Asta e norma, nu excepția. Iar distribuirea lor este inegală – nu au avut toți elevii fiecare câte 10 absențe pe semestru nemotivate, cât e media. Nu. Unii au avut mai multe ca alții. Iar motivele pentru care lipsesc variază. Unii stau acasă să aibă grijă de frații și surorile mai mici, în zilele când părinții lor găsesc de muncă. Alții au diverse probleme de sănătate, de la viermi intestinali netratați care-i chinuie cu săptămânile, la răceli crunte cu care nu ajung nici măcar la medicul de familie, cu atât mai puțin la spital. Iar când lipsești, o zi, o săptămână sau o lună, școala nu are niciun mecanism real prin care să te ajute să recuperezi. Nu. E treaba ta și eventual a părinților. Iar dacă ai ghinionul să ai părinți analfabeți și fără bani de meditații, ghinion. Poți să continui să mergi la ore, dar mergi fără să știi ce se discută, că ți s-a rupt filmul iar învățământul românesc e cât se poate de liniar – ai lipsit pentru o bucată, greu să mai înțelegi ce urmează dacă nu recuperezi acea bucată.

„Au avut aceleasi manuale, aceiasi profesori, aceleasi examene cu toti ceilalti? Au avut.”

Asta-i pur și simplu falsă. Și să crezi așa ceva, arată deja rea-voință, nu doar neștiință. Nu au aceleași manuale. În multe școli, manualele ajung târziu, sunt insuficiente, nu sunt înlocuite când se degradează. Apoi, a fost o luptă dusă chiar de elevi, acum vreo 5 ani, pentru a asigura manuale gratuite și pentru ultimii doi ani de liceu. Apoi, profesorii nu sunt aceiași pentru toți elevii și nici măcar nu sunt la fel. 4.500 dintre cadrele didactice din sistem nu sunt calificați, iar cei mai mulți dintre aceștia sunt în mediul rural. Dacă toți profesorii ar fi la fel, de ce există noțiunea de „școli bune”, pentru care se bat părinții și dau șpăgi diverșilor mici bișnițari de vize de flotant, ca să-și înscrie copilul la o astfel de școală? De ce există atâtea discuții pe grupurile de părinți despre ce învățătoare e mai bună și de ce se zbat atâta părinții să se asigure că va fi și copilul lor în clasa acelei învățătoare? Știm că profesorii nu sunt la fel pentru că știm că există fenomenul „Robin Hood inversat”: pentru că salariile mai mari se dau în funcție de calificarea profesorilor, școlile cu mai mulți profesori foarte bine pregătiți și avansați în cariera didactică ajung să solicite bani suplimentari pentru salarii, bani pe care inspectoratele le iau de la școlile unde predau profesori mai puțin calificați, cu salarii mai mici. 

„In fiecare clasa sunt unii de 10 si altii de 5. Si destui si de 4.
IN ACEEASI CLASA.
Care e diferenta intre aia de 10 si aia de 4?
Ca nu sunt educati? Da. Dar de ce nu sunt educati?
Ca n-au vrut ei? Ca n-a putut sistemul? 
Hai sa incetam cu aceste explicatii corecte politic, dar lipsite de orice sens.
Aia de 4 au luat 4 ca nu-i duce capul.”

Iarăși, o fabulație care demonstrează cât de puțin înțelege sau cunoaște Mîndruță despre sistemul de învățământ din România. În primul rând, faptul că nu toți elevii dintr-o clasă obțin aceleași note e un lucru cât se poate de normal. Nu toți elevii pot fi la fel de interesați de toate materiile, astfel că unii vor lua note mai mici decât alții. Nu există „elevi de 10” sau „elevi de 4”, există note de 10 și note 4, iar acestea se pot lua din diverse motive. 
Ce pare că nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă Mîndruță este că educația nu depinde doar de școală. Elevii dispun de resurse diferite, chiar și în cadrul aceleiași clase sau școli, cu atât mai mult într-o țară cu o populație de 19 milioane. Astfel, pot fi diferențe semnificative între elevi în funcție de resursele de care dispune familie, o teză bine cunoscută și documentată, și destul de evidentă: un elev care face 4 ore de meditații pe săptămână, sau unul al cărui părinți îl supraveghează și sprijină 4 ore pe săptămână pentru a lucra suplimentar va avea rezultate mai bune decât un elev care petrece 4 ore pe zi având grijă de frații mai mici sau e singur acasă nesupravegheat, sau are părinți ce nu-și permit să-l trimită la meditații și nici nu sunt ei suficient de școliți pentru a îl sprijini cu temele. Nu mai vorbim de situația socio-emoțională diferită, de statutul socio-economic diferit, am vorbitdeja mult în alte dăți și ar trebui să fie clar pentru oricine vrea cu adevărat să înțeleagă. 
Pe scurt, elevii ce au părinți educați nu au rezultate mai bune decît cei cu părinți mai slab educați că așa-i materialul genetic, ci pentru că dispun și au dispus toată viața de resursele necesare să continue procesul de educare și după terminarea orelor.

Mai adaug un singur lucru aici, cunoscut atât de profesori, cât și de părinți și elevi: un 10, un 8, sau un 4 la o școală nu este la fel ca un 10, sau un 8, sau un 4 de la altă școală. Vedem acest lucru în discrepanțele mari între mediile generale pentru clasele V-VIII ale elevilor și rezultatele acestora la Evaluarea Națională. Sunt foarte multe probleme cu sistemul de evaluare actual, astfel că orice afirmație precum cea făcută de Mîndruță este lipsită de sens și valoare: diferențele dintre un elev care obține o notă de 4 și unul care obține o notă de 10 la același test în aceeași clasă pot fi explicate în foarte multe feluri, mult mai relevante și adevărate decât „pe unii atât în duce capul”.

„Pentru ca, expusi la aceeasi ora cu aia de 10, n-au inteles nimic. 
Aceleasi cuvinte. Acelasi profesor. Rezultate diferite.
Ce vina are sistemul aici?”

Sistemul are vina sa pentru că știe că elevii vin cu un background diferit, cu abilități diferite, cu cunoștințe diferite, cu posibilități diferite, dar îi tratează pe toți ca și cum ar fi identici. Acesta un este tratament egal, ci ignorant. Ignorant voit, deci injust. Pentru că sistemul știe că oferă ceva ce pe unii îi va ajuta, dar pe alții nu. E același lucru, da, dar ignoră complet nevoile și problemele diferite. E ca și cum unii s-ar prezenta la un maraton desculți, unii cu încălțări profesioniste pentru alergat și alții cu picioarele rupte, dar am spune că ce vină are sistemul că unii au terminat mai repede ca alții, deși au concurat pe aceeași pistă, cu același arbitru, deci sistemul nu are nicio vină. De ani de zile este recunoscut de comunitatea științifică faptul că sprijinul social este esențial pentru a asigura șanse egale reale în educație, dar ne facem că nu înțelegem, spre exemplu, că asigurarea unei mese calde decente pentru toți copiii duce la îmbunătățirea rezultatelor. Ne facem că nu știm cât de importante sunt condițiile în care a crescut un copil în primii ani de viață, înainte să ajungă la școală, dacă a fost hrănit cum trebuie, dacă s-a odihnit și a făcut mișcare cât și cum trebuie, dacă a fost abuzat sau nu emoțional sau fizic, dacă a fost expus unui vocabular bogat. Lucruri esențiale pentru dezvoltarea psiho-socială, emoțională, fizică, cognitivă. Ne facem că nu știm aceste lucruri și urlăm că sprijinirea unora care s-au lovit de mai multe probleme decât alții înseamnă discriminare pozitivă și ar reprezenta vreo nedreptate. 

„Problema reala e ca unii NU sunt destul de inteligenti SA POATA fi educati. Si ca repetitia zilnica la televizor si in cercuri aerisite a lui „e nevoie de mai multa educatie” nu e decat o alta forma de orbire a intelectualilor nostri publici – nici ei prea inteligenti.”

Ideea că „unii au gene proaste și nu pot fi educați” nu e doar problematică și bazată de interpretări mult exagerate ale unor studii mai degrabă excentrice decât fundamentale, dar este și auto-sabotantă: dacă pornești din start de la ideea că nu pot fi educați unii oameni, e normal să concluzionezi că nu trebuie să-ți mai pierzi timpul educându-i. Dar ce înseamnă și ce presupune educația și mai ales cum o faci sunt lucruri pe care le controlezi și pe care le poți adapta. Mîndruță simplifică un discurs complex pentru probleme complexe: nu trebuie pur și simplu să arunci mai multă educație, de același tip, ca cea care eșuează. Nici nu este ceea ce solicită majoritatea militanților pentru un sistem de învățământ mai bun. Ceea ce cerem, cei mai mulți dintre noi, este o educație mai bună pentru toți copiii, care să țină cont de nevoile fiecăruia. Asta înseamnă, în cazul multora, sprijin și măsuri sociale, care să complementeze și faciliteze educația. Deci nu e nevoie de „mai multă educație”, ci e nevoie de educație mai bună. Iar în România, da, e nevoie și de mai multă educație, în primul rând de mai multă educație timpurie, precum și de mai mult sprijin social în primii ani de viață. Dar apoi e nevoie și de mai multă educație la toate nivelurile, abandonul/părăsirea timpurie fiind alarmant de mari, iar accesul la învățământul superior încă mult sub ceea ce ne dorim și ce ne-am asumat la nivelul țintelor europene. Știm că am câștiga, atât la nivel individual, cât și la nivelul societății, cu fiecare an de școlarizare în plus absolvit de fiecare persoană. Știm dintr-un studiu UNICEF din 2014 că este valabil pentru România, dar știm și din literatura de specialitate că fiecare nivel în plus de studiu absolvit, până la și inclusiv nivel de masterat, fiecare an în plus de studiu îți îmbunătățește cariera și viața și contribuie la creșterea bunăstării societății. Pentru că atunci când stai mai mult în școală, vei putea asigura o viață mai bună și pentru copiii tăi. În schimb, cu cât abandonezi mai devreme, cu atât îți condamni și familia, nu doar pe tine, la o viață cu dificultăți. Este prin urmare în interesul nostru al tuturor să asigurăm o educație incluzivă de calitate pentru toți, în locul unui sistem de învățământ ce arată mai degrabă ca o competiție inegală, nedreaptă și nepotrivită pentru cei mai mulți dintre noi.

Mîndruță reia, ca o placă stricată, ideea că toți oamenii au avut șansa la educație, dar că nu s-a prins de ei. Pur și simplu, toate datele, toate analizale, toate unghiurile din care ne-am uita, arată că realitatea nu este deloc cea pictată de el. Realitatea este că sistemul de învățământ actual nu oferă o șansă reală la educație pentru cei mai mulți dintre noi. E adevărat că dacă vei încerca și a doua oară să faci fix același lucru, vei avea fix același rezultat. Soluția nu pretinde nimeni că e mai mult din același lucru. E nevoie de mai mult mai bun, adaptat, pornind de la nevoile reale. Așa vom avea o masă critică responsabilă, activă și solidară.

Mîndruță argumentează pentru marginalizarea oamenilor deja defavorizați și marginalizați de sistem. De astfel de propuneri trebuie să ne protejăm cu toții și de o astfel de viziune pentru societate trebuie să ne ferim, să o combatem și să o condamnăm. Eu unul mă tem mult de societatea pe care Mîndruță și alții ca el (inclusiv fostul Ministru Funeriu) o vizează și chiar o construiesc, pentru că e o societate a urii și excluziunii, o societate în mod fundamental fascistă, un real pericol și un coșmar de proporții.