Cazul 1. Pretransferul bate continuitatea.
Doamna Icsulescu e profesor suplinitor, cu postul obţinut prin concurs naţional în sesiunea curentă, cu notă peste 7. Îşi face treaba la şcoală cât poate de bine, pentru că doreşte să obţină continuitate: până la urmă, nu prinzi cu una cu două să ai toate orele într-o singură şcoală: destui colegi aleargă dintr-o parte într-alta între două sau chiar trei şcoli, uneori în afara oraşului de reşedinţă.
Conducerea e mulţumită de doamna Icsulescu: e profesor definitiv, are notă bună la concurs, elevii şi părinţii nu s-au plâns de orele ei. Directorul îi confirmă că sunt şanse mari să-i fie aprobată cererea de continuitate. Zis şi făcut, doamna profesoară îşi pregăteşte cererea şi aşteaptă să vină momentul stabilit de calendarul mobilităţii de personal să o depună. Şi ea e mulţumită: măcar pentru un an de aici încolo ştie unde va preda, cunoaşte şcoala, colegii, poate lucra mai departe cu copiii, şi, bonus, şi-a eliberat câteva săptămâni de vacanţă dacă nu va trebui să meargă iarăşi la concurs, ca în ultimii trei ani.
Dar zeii râd când muritorii îşi fac planuri. Doamna Icsulescu nu ştie încă, şi poate nici direcţiunea, dar vor afla îndată cât de repede se schimbă lucrurile. În curând va intra în scenă agentul destinului, domnul Pixulescu.
Domnnul Pixulescu, profesor titular pe specialitate, a depus deja la inspectorat cererea să fie pre-transferat mai aproape de localitatea de domiciliu, şi a selectat şcoala şi postul doamnei Icsulescu drept ţintă: e o şcoală rezonabilă, în oraş, şi ar avea acolo norma întreagă la care are dreptul. Inspectoratul ia act de cerere, informează şcoala. Şcoala ia act de cerere, organizează o probă practică pentru domnul Pixulescu, iar domnul Pixulescu trece proba, pentru că tot ce trebuie să facă pentru asta e să se prezinte.
De la 1 septembrie următor domnul Pixulescu a intrat în pâine sărind peste doamna Icsulescu. E dreptul lui: toţi profesorii titulari, indiferent de unde, de când, cu ce note, au prioritate faţă de pifanii de suplinitori, se pot pretransfera pe motivul apropierii de casă: fără concurs naţional, fără probe pe note, fără altă concurenţă decât între ei, dacă ajung să se bată pe aceeaşi şcoală.
Doamna Icsulescu? Baftă la concurs! Şi nu fiţi prea supărată: de ce nu v-aţi dus să vă titularizaţi la Cuca Măcăii, în judeţul de unde vă trageţi? Făceaţi acolo ce făceaţi un an, şi apoi aţi fi fost în situaţia lui Pixulescu, să luaţi orice ore fără concurs în oraşul pe care vi l-aţi ales drept reşedinţă: Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj, Videle, nu contează, aveţi prioritate, tot ce trebuie e viza de reşedinţă!
Cazul 2. Reîntoarcerea titularului bate suplinirea
Doamna Icsulescu dă iarăşi concurs. Ia din nou notă peste şapte, şi găseşte din nou un post bun în oraş: titulara, doamna Pixulescu (nicio legătură) şi-a „băgat concediu fără plată”. E un post pe un an, dar doamna Icsulescu e mulţumită şi cu atât: măcar are serviciu anul acesta, şi o să vadă ce se mai întâmplă vara viitoare, se aude că ar putea să apară nişte posturi pentru titularizare în specializarea ei.
Dar zeii râd când muritorii îşi fac planuri. Doamna Icsulescu încă nu ştie, dar, în aprilie, va afla de la o secretară jenată, care vine să o caute în cancelarie, că i se va desface contractul de muncă. Doamna Pixulescu s-a decis să se întoarcă pe post pentru lunile mai şi iunie, şi, evident, pentru lunile iulie şi august, cele de vacanţă. Secretara îi spune că nu-i nimic de făcut: doamna Pixulescu e în drept, se poate întoarce oricând din concediu, şi, dacă o face, suplinitorului i se desface automat contractul de muncă. Contractul colectiv îi oferă drepturi titularei, dar nu i le apără suplinitorului.
Doamna Icsulescu refuză să creadă: Cum se poate una ca asta? Am luat postul prin concurs, am decizie, contract de muncă pe un an de zile, ce faceţi, mă daţi afară aşa, ca pe o măsea stricată? Nu e ilegal? Nu-i ilegal, o mângăie colegele. Cazuri dintr-astea se mai cunosc: câte un titular îşi ia vacanţă din septembrie în aprilie, şi se întoarce pentru banii de vacanţă, c-aşa-i în tenis. Acum că cere concediu pe tot anul – e dreptul titularului.
„Ce-i de făcut acum?” întreabă doamna Icsulescu. Directorul ridică din umeri: poate că se găsesc ceva ore în altă parte, deşi sunt şanse mici acum, după jumătatea anului. doamna Icsulescu pleacă capul: va trebui să găsească bani de altundeva să plătească chiria până în septembrie.
Cazul trei: Orice titular bate viitorul titular
Doamna Icsulescu a „ieşit din sistem”. Presată de facturi, chirie, şi-a găsit ceva în altă parte. Nu e grozav, dar măcar nu mai e umilită de sistem numai pentru că n-a avut post de titular. Şi măcar e pe termen nedeterminat, nu aşa, că în fiecare an trebuie să dea concurs. După cinci ani de peregrinări, după ce a învăţat pe dinăuntru şi pe dinafară tot sistemul, pe pielea ei, după ce a văzut atâtea şcoli şi elevi, acum, când ar putea să facă treabă într-adevăr bună în învăţământ, doamna Pixulescu e pe un post de „suport” într-o multinaţională.
Păcat: în acel an au apărut nu unul, ci două posturi titularizabile, doar că doamna Icsulescu n-avea resurse să aştepte şase luni fără salariu.
domnul Icsulescu (neînrudit) se prezintă la concurs, pregătit să rupă norii pentru unul din cele două posturi de titular. Dar a treia notă. Uf, ghinioanele astea… Însă norocul îi surâde! Primele două note la concurs sunt obţinute de profesori la rândul lor titulari, şi, în a doua sesiune publică, poate să ia unul din posturile lăsate libere de colegii lui.
Face chef! Sună acasă: Mamă, tată, sunt TITULAR! Părinţii răsuflă uşuraţi: după cinci ani de studii şi doi ani de predat ca suplinitor copilul lor are, în sfârşit, „servici la stat pe nedeterminată”. De-acum poate să „se bage la un credit”, să-şi ia casă cu soţia lui, ce mai, e om întreg.
Dar zeii râd când muritorii îşi fac planuri. Domnul Icsulescu va afla în curând că NU E TITULAR, NU ÎNCĂ. Primind repartiţia în sesiunea a doua, are deocamdată post de suplinitor, chiar dacă pe un post titularizabil. „Aşa merge sistemul”, i se explică. Dar nu-s motive de panică, pentru titularizare mai are nevoie de încă un pic de răbdare: trebuie ca direcţiunea să confirme încă o dată că postul e viabil, şi după aceea, să-şi depună, la momentul potrivit, cererea de titularizare, însoţită de dovada că e înscris la examenul de definitivat.
Domnul Icsulescu nu bănuieşte nimic: postul a fost declarat deja vacant pe perioadă de 4 ani, ce se poate schimba în câteva luni? Ei bine, se pot schimba multe! Şcoala lui pierde o clasă pentru anul următor. Asta înseamnă că doamna director trebuie să găsească soluţii să menţină posturile titularilor mai vechi din şcoală. Sigur, trebuie să menţină postul şi pentru cel nou venit, că aşa e în regulament, dar pur şi simplu nu sunt ore îndeajuns, acum, că inspectoratul nu le-a aprobat acelaşi număr de clase.
Doamna director are de ales: titularii mai vechi, sau suplinitorul cel nou? Avantaj: stabilitatea. Domnul Icsulescu află că, din cauze independente de voinţa şcolii, postul de titular nu mai e de titular, ci rămâne pentru suplinire, fiindcă din anul următor nu se mai adună de nicăieri destule ore. Domnul Icsulescu a tras paiul scurt: în cealaltă şcoală în care s-ar fi putut titulariza numărul de clase a rămas acelaşi – dar el de unde ar fi putut să ştie ce-l aşteaptă?
Nunta şi apartamentul trebuie să mai aştepte: îţi trebuie stabilitate să întemeiezi o familie. Sau poate pleacă din ţară: destule surprize neplăcute adunate până la 25 de ani aici, poate iarba-i mai verde în Olanda, şi sistemul mai puţin putred în Danemarca.
Cazul patru: Orice titular bate suplinitorul.
O altă doamnă Icsulescu se prezintă la concursul naţional de titularizare din vară. Concurenţa e mare, aşa că nu găseşte în oraş decât o jumătate de normă, din bucăţi, în două şcoli mai mărginaşe. Lasă că e bine şi aşa, mai rău, conchid Icsuleştii: o să întindă banii cumva anul acesta, măcar aşa mama poate să se ocupe mai mult de cei doi copii.
Dar (aţi ghicit) zeii râd când muritorii îşi fac planuri. La 1 septembrie, când doamna Icsulescu se prezintă la post, află că, la una dintre şcoli, nu mai sunt atâtea ore câte se declaraseră în urmă cu şase luni. A dispărut o clasă de seral, şi, odată cu ea, orele unor titulari. Ca să le împlinească normele celor afectaţi, domnul director a fost nevoit să ia de la poziţia de suplinire.
Cum e posibil aşa ceva, se enervează soţul dnei Icsulescu, vă bateţi joc de noi? Inspectorul de specialitate ridică din umeri: inspectoratul nu poate să intervină peste deciziile şcolilor, e treaba lor. Şi domnul Icsulescu se înşeală: numărul de ore trecut în centralizatorul naţional nu sunt o certitudine, ci o simplă informaţie, care se poate schimba dintr-o mulţime de motive obiective. N-ar fi doamna Icsulescu dispusă să preia nişte ore la ţară, că au mai rămas câteva într-un colţ de judeţ? Naveta se decontează.
Doamna Icsulescu ia orele de la ţară, c-aşa-i în tenis. Copii fac pingpong între bunici şi părinţi. Lasă că, dacă ar fi ştiut cum vor ieşi lucrurile, cu nota ei doamna Icsulescu ar fi putut opta pentru o navetă mult mai bună.
Ce-i de făcut de te-ai născut sub zodie haină?
Am prezentat patru cazuri tipice şi destul de des întâlnite din care se decantează una şi aceeaşi problemă: în forma sa actuală, sistemul public de învăţământ preuniversitar nu numai că favorizează titularii, ci îi transformă pe suplinitori în profesori de rang secund.
Poate că această atitudine (sau decizie de politică de cadre) era potrivită în urmă cu treizeci de ani. Astăzi, însă, învăţământul public e ţinut în picioare de suplinitori. Numărul de posturi titularizabile scoase la concurs anual e mult inferior, abia o fracţiune din numărul de posturi / fracţiuni de post disponibile pe termen scurt, pentru suplinire. Din acest motiv, sistemul nu poate funcţiona fără mulţimea de suplinitori care trec, în fiecare an, prin furcile caudine ale unui sistem care-i tratează drept carne de tun.
În destule cazuri de felul celor pe care le-am prezentat, şi, probabil, şi altele, asigurarea drepturilor titularilor se face cu nesocotirea suplinitorilor, într-un cadru care asigură o singură egalitate: a salariilor, şi toate inegalităţile de oportunităţi. Ba, aşa cum am văzut, există destule cazuri în care titularii abuzează de drepturile lor, dovedind nu doar lipsă de scrupule, ci şi de colegialitate sau chiar de umanitate.
Nu e vorba aici de calitatea profesorilor titulari în genere sau a suplinitorilor în genere. Las astfel de judecăţi pauşale şi sofistice în grija presei. Ci de modul în care funcţionează „mobilitatea personalului didactic” de ani de zile, căci aceste politici sunt cele care conduc, de fapt, la această cultură de desconsiderare a suplinitorilor şi la toate aceste cazuri.
Consecinţa este scăderea numărului de profesori de calitate care rămân într-un sistem care îi desconsideră şi nu le protejează drepturile în cei mai dificili ani ai carierei. Şi, ca ultim efect, pe termen mediu şi lung, ne putem aştepta la o scădere a calităţii învăţământului public la toate nivelele.
Decidenţii noştri, precum şi partenerii sociali, nu în ultimul rând sindicatele, să facă bine să îşi amintească pentru ce există acest sistem şi pentru ce avem o metodologie de mobilitate. Şi răspunsul nu e „ca să ne tăiem nouă, celor din interior, o felie cât mai mare din drepturi”.
Ca fost profesor în preuniversitar, sunt trist şi ruşinat: că nu am ştiut să fac nimic pentru colegii mei care apăreau de nicăieri pentru câteva ore în câte o zi, ca să fugă apoi spre alte şcoli, de cine ştie unde, ca să-şi completeze normele. Adesea abia am băgat de seamă că există.
Ca membru de sindicat, sunt de două ori ruşinat: că n-am ştiut să văd şi să vorbesc despre aceste nedreptăţi. Şi că puternicele sindicate naţionale, la bugetele cărora contribuie la fel titularii şi suplinitorii, par să fie mumă cu jumătate din personal, şi ciumă pentru ceilalţi. Orice ar spune, asta nu se numeşte solidaritate.
Aş vrea să propun vreo câteva măsuri care să protejeze cât de cât drepturile suplinitorilor de abuzuri de felul celor descrise. E treaba decidenţilor şi a părţilor interesate să le dea forma cea mai potrivită; eu voi lua acum doar partea celor nedreptăţiţi sistemic.
1. Garantarea contractelor de muncă pe termen determinat.
Dacă un profesor suplinitor ocupă, prin contract, un post, contractul său să fie garantat pentru anul şcolar respectiv. În cazul în care se întoarce titularul înaintea termenului pe care l-a dat el însuşi, şcoala să fie obligată să plătească salariile suplinitorului până la încheierea contractului.
2. Eliminarea dispoziţiilor care îngăduie titularilor să se pre-transfere peste rând, pentru apropiere de casă.
Sunt o mulţime de suplinitori care acceptă să se depărteze de casă, şi să lucreze în şcoli aflate la zeci sau sute de kilometri distanţă. Şi lor nu le cântă nimeni osanale, şi nu le oferă nimeni drepturi în plus. Atunci poate că e cazul să ne gândim că poate nici titularii care vor să se apropie de domiciliu nu au mai multe perechi. Să nu uităm că ei au acceptat, cu semnătură, acele posturi.
3. Extinderea perioadei de continuitate de la doi ani la trei ani, acolo unde situaţia o permite.
În corelare cu prevederile Codului muncii, posturile pe perioadă determinată pot fi menţinute pe maximum trei ani. Nu văd niciun motiv pentru care sistemul public de învăţământ preuniversitar menţine durata acestor contracte la numai doi ani. Nu are nevoie de stabilitate?
4. Modificarea metodologiei de mobilitate a personalului didactic în aşa fel încât orele vacante declarate de şcoli să capete un caracter mai ferm, mai aproape de o notă promisorie.
Libertatea directorilor de a declara una şi a fuma alta dă naştere unui număr semnificativ de abuzuri şi nedreptăţi.
5. Găsirea de soluţii procedurale pentru constituirea de posturi de titular din mai multe bucăţi, în şcoli diferite.
În interesul stabilităţii personalului, pentru fidelizarea cadrelor didactice şi reducerea variaţiei de personal în sistem, decidenţii ar trebui să găsească soluţii elastice de a constitui posturi de titular în mai multe şcoli.
Actualmente există foarte multe posturi incomplete, care nu se vor reface niciodată într-o singură şcoală, iar procedurile actuale de constituire a unei norme complete sunt impracticabile. Asta înseamnă resurse irosite în fiecare an pentru concursuri, nesiguranţă, probleme de adaptare ale profesorilor şi, evident, şi a elevilor, care ajung să facă o materie cu 4 profesori diferiţi în patru ani. Avantajul titularizării e pentru elevi şi pentru stabilitatea sistemului. De aceea, în interesul lor, decidenţii ar trebui să găsească soluţii nu pentru protejarea celor titulari, ci pentru deschiderea de noi căi de titularizare.