Istoria ultimelor secole a fost scrisă de muncitorii din toate țările care s-au luptat pentru timp în care să nu muncească. Și totuși, unii îi dau viteză cu ,,munca e brățară de aur”.

A lucra în capitalism – orice ți-ar veni în minte când te gândești la asta – este ceva care nu-i place nimănui. Asta pentru că majoritatea oamenilor din toată lumea lucrează tot timpul pentru alții și niciodată pentru ei înșiși. În cuvintele lui David Harvey, „proletariatul mondial este mai vast decât oricând”¹Harvey, David. Spaces of Hope. California Studies in Critical Human Geography 7. Berkeley: University of California Press, 2000, p. 64; cu alte cuvinte, cei mai mulți oameni de pe această planetă înțeleg urâțenia, scârboșenia și sclavia muncii într-un mod în care marea majoritate a economiștilor nu pot să o facă nici după zeci de ani de scris atroce.

Dacă vorbim despre bancurile răsuflate care în România se prezintă ca fiind analiști politici sau economici, situația este și mai clară. Dubiosul cu zâmbet și căutătură de inchizitor cu care am fost blestemați să fim contemporani, Andrei Caramitru, scria, recent, pe Facebook despre cât de simplu este să faci economii: dacă ai salariu mic, du-te undeva cu salariu mare, mai lucrează încă opt ore, bagă și în weekend – pe scurt, nu mai fiți săraci, băi, săracilor!

Puține lucruri sunt certe pentru mine, dar sunt sigur că nimic nu l-ar face mai fericit pe Caramitru decât să dispară ăia cărora „le urlă foamea în ei”, adică exact acei muncitori care asigură curățenia, mâncarea, produsele de igienă, existența locuințelor și câte și mai câte. Ca el sunt mulți alții, care aruncă ideea că ne putem schimba soarta definitiv prin muncă, dar realitatea arată altfel.

În lumea de azi, cuvântul „muncă” desemnează, pentru cei mai mulți dintre noi, o activitate care este făcută împotriva propriei voințe, în condiții groaznice și pe care nu noi le decidem, pentru scopuri care sunt străine de ale noastre și care nu ne ajută cu nimic să evoluăm ca indivizi. Există un soi de zgardă făcută special pentru cățeii – scuze, „analiștii economici” – de la masa stăpânilor care latră cuminte și la cel mai mic îndemn despre sanctitate muncii și cum este menirea omului să servească pofta nebună a capitaliștilor de a acumula până la plesnire. Doar cine nu a lucrat realmente vreo zi în propria-i viață – adică să îi fie dictat ce să facă, exact cum să o facă, exact când să o facă, fără a vedea mai mult decât o fărâmă la final – poate să spună asemenea baliverne. Omul care trebuie să facă zece pâini într-o zi ca să își permită o felie nu este liber.

Practicile noastre de muncă sunt marcate de enorm de multe lipsuri: de la salarii infime la umilință, la discriminare, la hărțuire sau la absența oricărei bucurii în a crea ceva prin propriile forțe. Și la fel de sigur cum aceste mizerii continuă să existe și să se înmulțească neîngrădit, oamenii de peste tot se luptă împotriva lor.

Totuși, există o anumită bătălie împotriva logicii profitului care le depășește pe toate celelalte, nu pentru că ar fi intrinsec mai bună, ci pentru că reprezintă ceva ce nu poate fi niciodată cumpărat sau vândut pe piață – timpul liber, acea oază într-un deșert al plictiselii și sclaviei, în care poți face exact ceea ce îți dorești cu propriile tale abilități.

Dacă nu așa, atunci cum? Karl Marx, în ciuda interpretărilor mistice ale conservatorilor de pretutindeni, vede că libertatea este marea țintă a oamenilor. Și pare că știe ce zice, pentru că libertatea astfel înțeleasă este acea situație în care nevoile noastre de bază – cele care ne permit să fim noi înșine pentru o nouă zi, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, un acoperiș deasupra capului, etc. – sunt asigurate, dar, mai important, o stare de fapt în care capacitatea fiecăruia dintre noi de a crea, sub orice formă, ceva care să deservească o nevoie doar pentru că așa vrem, ca un scop în sine, se poate manifesta în sfârșit. 

Cum am numi această activitate liberă? Oricum, dar nu muncă.

Deci, încă o dată pentru domnul fost-consilier-care-crede-că-Holocaustul-este-echivalent-cu-corupția Caramitru: munca e groaznică. Dar nu trebuie să fie așa. Generații întregi de oameni și-au dedicat puterile și resursele unui viitor în care munca, așa cum o percepem pe bună dreptate acum, va fi doar o poveste de groază de spus generațiilor care vin.

În fapt, hobby-urile noastre, jocurile din parc, sfaturile date unui prieten suferind, discuțiile cu partenerii noștri de viață despre viitorul unei relații, etc., toate reprezintă o formă sau alta de muncă. Pentru că munca este acea activitate conștientă a omului în care își influențează mediul înconjurător, folosindu-se de propriile forțe și de anumite instrumente și mijloace de producție.

Munca, în sine, nu este nici frumoasă, nici urâtă. Însă natura ei în capitalism ne face să o vedem drept găunoasă și mizeră. Foarte bine. Dacă stai să te uiți la activitățile enumerate adineauri, niciuna dintre ele nu pare groaznică, ba, din contră, sunt lucruri pe care le facem, în general, pentru împlinirea noastră și pentru că nu putem trăi fără ceilalți.

Munca nu trebuie să fie terifiantă, dar nici nu trebuie să mai gândim în termeni de muncă. Este foarte posibil și foarte de înțeles ca acest cuvânt să fi căpătat o conotație atât de negativă încât să nu mai poată fi salvat. Nu-i nimic. Libertatea de care vorbeam, marea eliberare de care vorbește și Marx, nu trebuie gândită din prisma muncii. Ce vrem, ce ne trebuie, este o lume în care producerea acelor lucruri de care avem nevoie pentru a trăi ia foarte puțin timp – iar asta e deja posibil, având în vedere stadiul actual al tehnologiei, deci fără automatizare completă – o lume a recreației, a distracției, a jocului, a bucuriei de a crea orice vrei tu pentru că așa simți – o lume liberă, în cel mai deplin sens al cuvântului.

Din acest motiv, orice revendicare pentru mai mult timp liber – de la sâmbăta liberă, la concedii, la reducerea programului de muncă la opt ore sau mai puțin, la interzicerea muncii copiilor în multe țări și așa mai departe – este de neînlocuit și de necumpărat, este parte din drumul către viitorul fără munca asta groaznică. Timpul liber nu trebuie vândut, cu atât mai puțin oamenilor bogați, care și așa au foarte mult. Timpul liber înseamnă mai puțin profit pentru ăia care iau zece piei de pe noi, înseamnă prieteni regăsiți, înseamnă să fii acolo pentru ce contează, înseamnă distracție. Timpul liber înseamnă cea mai profundă libertate.

Munca de azi nu e doar un mijloc de exploatare, ci un furt din tot ce înseamnă capacitatea noastră de a trăi pentru noi înșine. Cu cât stai mai mult la lucru, cu atât ai mai puțin timp să citești, să te joci, să iubești și, în definitiv, să trăiești. Cu  cât ești mai obosit, cu atât ai mai puțin timp să ajuți la construirea propriei comunități și să îți faci nevoile auzite. Din om, devii instrument, nu mai mult decât o unealtă în căutarea după profit care mână de la spate lumea în care trăim. Cu cât munca ta e mai multă, mai grea, mai obositoare, mai lipsită de sens, mai anostă, cu atât devine propria ta ființă ceva străin ție, care nu are nevoi, nu are nicio altă importanță în afară de a munci.

Aceste lipsuri, de timp și de comunitate, ne lasă dezbinați, indivizi singuri și rătăciți care nu par a avea când și cum să se organizeze pentru a schimba bazele sistemului care ne-a adus aici. Capitalismul însuși depinde de înstrăinarea noastră față de propria ființă și față de alții ca noi.